Adrian Vasilescu, BNR: Nu de preziceri avem noi nevoie, acum, ci de tinte. De programe de batalie

Alternativele păreau să fie doar două: impozite inflaţioniste sau cheltuieli bugetare mai mici. Guvernul a optat să taie cheltuieli. Salariile bugetarilor urmează să scadă cu 25 la sută, pensiile cu 15 la sută. Şi gata? Rezolvăm problema? Se vede treaba că nu.

Veniturile, neîndestulătoare, n-au cum să acopere toate cheltuielile. Căci bugetul statului are prea puţine încasări, chiar dacă adună multe impozite şi taxe; atât de multe (şi mărunte) cum prin puţine locuri de pe planetă mai găsim. Ce vedem în acest tablou? Pentru alimentarea bugetului de stat cu bani, populaţia plăteşte 19 la sută în plus la fiecare cumpărătură... dar cumpără mai puţin; salariile, substanţial diminuate, fac să fie diminuată şi suma scoasă din impozite; profiturile companiilor sunt tot atât de mari... cât totalul accizelor; în sfârşit, pe piaţa forţei de muncă ocuparea rămâne restrânsă şi, deci, şi încasările sunt puţine. Din aceşti bani, plătiţi de noi, nu pot să ajungă decât sume extrem de mici la sănătate, învăţământ, armată, justiţie, poliţie, administraţie publică. Sau la investiţiile publice: infrastructură, energetică, lucrări edilitare, construcţii. Aceste tipuri de cheltuieli sunt şi vor mai continua să fie sufocate. Economia nu-i capabilă, încă, să alimenteze bugetul. Fiindcă, acum, în recesiune, multe companii abia se menţin pe linia de plutire, cu o eficienţă modestă a muncii, cu creşteri mari ale costurilor de producţie şi cu o competitivitate cu mult sub cerinţe. Până va fi altfel, Ministerul Finanţelor, ca să suplimenteze veniturile bugetare, are doar o singură cale: să tot taxeze şi să suprataxeze. Până acum a reuşit totuşi să nu se atingă de impozitele esenţiale prin care e taxată munca: impozitul pe salarii şi cel pe profit. Şi nici de principalul impozit indirect nu s-a atins: taxa pe valoarea adăugată. Cât va rezista?

Există desigur şi o altă cale de a aduce bani la buget: mai mult PIB. De unde să iasă însă mai mult PIB dacă întreprinderile cheltuiesc mult, consumă mult, cifrele de afaceri sunt mici, din această combinaţie neputând rezulta altceva decât o valoare adăugată nesemnificativă? De unde să iasă mai mult PIB dacă blocajul financiar continuă să crească? Şi probabil că nici nu va fi altfel cât timp vom continua să convieţuim cu recesiunea.

Când vom scăpa de recesiune? Nu lipsesc vocile care fac preziceri. Dar nu de preziceri avem noi nevoie, acum, ci de ţinte. De programe de bătălie, cum le numesc strategii militari, cu stabilirea cotelor care să fie cucerite şi menţinute.

Riscând să-i supăr pe futurologi, voi afirma că mulţi dintre ei vând iluzii. Desigur, încercând să descifreze ceea ce ascund vremurile ce vor veni, dar nu reuşesc. Cinghiz Aitmatov, despre care criticii scriu că este unul dintre cei mai importanţi scriitori de limbă rusă de după Al Doilea Război Mondial, are în acest sens un argument greu de combătut. Un roman al lui din 1995, "Stigmatul Casandrei", a fost tradus în România anul trecut. Generaţia mea însă l-a citit pe nerăsuflate în anii '80. Romanul-parabolă "O zi mai lungă decât veacul", publicat în l980 în fosta Uniune Sovietică, este reprezentativ pentru acel Aitmatov pe care "The Observer" îl defineşte "un scriitor curajos, care nu s-a temut nici în timpul comunismului să denunţe răul şi nedreptatea". În "Stigmatul Casandrei", Aitmatov pleacă de la ideea că "numai Dumnezeu poate cuprinde cu privirea tot pământul", nu şi futurologii ale căror puteri sunt doar omeneşti. Sigur, ei pot aduna cunoştinţe vaste, pot dobândi priviri pătrunzătoare care să-i ajute să descifreze dialectica viitorului, pe care să le expună în cărţi interesante, în conferinţe internaţionale ori în dezbateri intelectuale, adeseori provocând un iureş de opinii şi previziuni despre perspectivele civilizaţiei mondiale, dar nu vor reuşi niciodată să vadă cu precizie spre ce abisuri se rostogoleşte cu repeziciune aşa-zisa roată a istoriei. Căci, ne atrage atenţia Aitmatov, nu avem de a face cu o roată adevărată. "Poate e altceva, ceva ce nici nu se poate rostogoli, ceva în genul jantei de la roata turtită de o lovitură zdravănă, cu spiţele în toate direcţiile - căci formei acesteia de mişcare ştiinţa nu-i găsise până acum o definiţie atotcuprinzătoare(...). De unele preziceri, făcute de la mare înălţime, dar cu acelaşi grad de nesiguranţă, îţi vine să fugi ca de norul negru de ploaie". Pentru că ele pot să anunţe cer senin, dar lumea să se trezească dintr-o dată în haos şi confuzie.