Escală în Curtea Miracolelor

La intersecţia Sebastian (cum vii dinspre centru), acolo unde oamenii, în general, îşi scuipă în sân, grăbesc pasul şi o tulesc sprinţar înainte, spre Alexandria, Anca Irinciuc a ales s-o cotească la stânga, spre zona crepusculară numită Ferentari, cu Zăbrăuţiul lui cu tot. Ceea ce se anunţa a fi o aventură din specia coborârilor în Infern a devenit, în ochii şi sub penelul artistei, o experienţă revelatoare, o descoperire a geografiilor umane dintr-o curte bucureşteană a miracolelor.

Deşi are o remarcabilă prolificitate în materie de producţii plastice (fără fixaţii bătrânicioase privind genurile de manifestare şi uneltele folosite), Anca Irinciuc mărturiseşte că nu are suficient timp la dispoziţie pentru a picta, desena, cola cât pofteşte. De ce? Pentru că, pur şi simplu, e confiscată de "job", zice ea dintr-o respiraţie. Mi-am imaginat-o, pe dată, stând în faţa unei palete grafice, într-o mare firmă de publicitate şi trasând la greu în Photoshop. Nici vorbă, e profesoară de desen în mai sus amintitul Ferentari, are cărui bolgii i-au devenit, treptat, subiect de deambulări melancolice, de meditaţie, de analiză plastică. E greu de închipuit de ce o persoană de cert talent, dotată nu doar cu fler, ci şi cu arguţie, s-a rătăcit într-o profesie neplătită şi într-un loc de muncă situat la confiniile civilizaţiei. Un răspuns posibil (singurul, alături de acela că e o natură robustă) ar fi că a descins în Capitală venind tocmai de la Botoşani. Adică de acolo unde se agaţă harta României în cui şi unde experienţa extremelor ţine de cotidian.

Expoziţia ei de azi, Hidden World*, este a şaptea personală. În maniera de tratare a subiectelor, artista este constantă, fără să plictisească. O viziune realistă (de realism magic, trebuie precizat), cu detalii atent migălite, amestecate cu expedieri de crochiu, culori apoase, cu o transparenţă parşivă şi contururi blurate, care amintesc de Margareta Sterian. După "Locuri cu întâmplări" care descriu viaţa pe moto, după "Pierduţi în spaţiu", care pastişează (cam prea vizibil) personajele sferoide ale lui Miodrag Djurici, zis Dado, Anca Irinciuc ne povesteşte acum viaţa în Ferentari, în tot sordidul ei miraculos. Un tablou exponenţial ni se pare acela în care nişte personaje costumate în tonul sărbătorilor de iarnă (probabil nişte Irozi, foto 1), agită bastoane şi bălăbănesc nişte capete blănoase. Agresivitatea lor vizibilă a solicitat (în închipuirea autoarei), sosirea trupelor de ordine. Scutierii sunt o pavăză simili-raţională menită să ne apere de un inconştient invaziv şi turbulent. O situaţie pur inventată, dar care simulează realul cu abilitate. Insinuând, pe o portiţă "derobée", fantasticul. Personajul favorit, în restul tablourilor, este cerşetorul (foto 2-4), declasatul, victima societăţii. Dormind pe banca din parc, olog cu mâna întinsă, scormonind prin gunoaie, infirm agitând mătănii, şiruri de nevoiaşi rufoşi ţinându-se simbolic de mână pe drumul spre pierzanie, ca în "Parabola orbilor" a lui Bruegel (foto 5), pacienţi de ospiciu ieşiţi la aer în pijamale (foto 6), fetiţe cu chibrituri, mame cerşind cu copilul întins în loc de mână. Când intruziunea hazardului şi iraţionalului nu se fac simţite prin ceea ce se povesteşte, autoarea ne restituie frisonul lor prin felul în care descrie: pierzând contururile, lăsând culorile să curgă într-o aparentă neglijenţă, poleind cu aburii nedecisului detaliile de decor.

Pentru ca nada realului să pară şi mai convingătoare, artista a găsit de cuviinţă (într-un exces care, mie, mi s-a părut de efect îndoielnic) să completeze prezenţele de pe simeze cu obiecte luate din lumea pe care o povesteşte: pantofi găuriţi, pet-uri, zdrenţe, cutiuţa de pomană, jurnale mototolite, aşezate toate la poalele tablourilor. Anca Irinciuc este însă suficient de originală (chiar atunci când citează), de puternică, de derutantă ca să mai aibă nevoie de astfel de amănunte ieftine. Cum îi spuneam şi domniei-sale, mi-ar plăcea s-o văd în viitorul apropiat prelungindu-şi pasiunea pentru zone defavorizate în Bronx sau în Harlem. Şi fiind plătită pentru ceea ce face cu bani grei, nu din cutia milei cum este în clipa de faţă, ca profesor.

*) Centrul Artelor Vizuale, Căminul Artei, parter, 17-30 iunie

DANIEL NICOLESCU. Absolvent, \n 1982, al Universit`]ii Bucure[ti, Facultatea de filologie, sec]ia rom=n`-portughez`. Redactor principal ([i, \ncep=nd cu 1991, grafician copertator) la Editura Eminescu, \ntre 1985-2003. Colabor`ri (cronic` literar`, cronic` plastic`, traduceri) la numeroase reviste culturale, \ncep=nd cu 1974. Redactor [i art-director la diverse publica]ii din ]ar`. A semnat mai multe volume de traduceri [i un volum de interviuri. Din anul 2000 p=n` \n 2009 - editor executiv la Ziarul de Duminic`.