Drumul cel mai scurt dintre inimi trece prin stele

La împlinirea a 20 de ani de la înfiinţare, Editura Humanitas a reeditat recent 20 de titluri ale unor importanţi autori români, din toate domeniile - filosofie, istoria religiilor, literatură, memorialistică etc. Alături de Mircea Eliade, Elisabeta Rizea, Petru Creţia, Alexandru Dragomir, Andrei Pleşu, Ioana Pârvulescu, Neagu Djuvara, Aniţa Nandriş-Cudla, Lucian Boia, Mircea Cărtărescu, Horia-Roman Patapievici, Radu Paraschivescu, Gabriel Liiceanu, Virgil Ierunca, Emil Cioran, Monica Lovinescu, Constantin Noica, Eugene Ionesco, Ana Blandiana, am avut bucuria să-l regăsesc în această adevărată panoplie a Editurii Humanitas şi pe Pr. Andrei Scrima (cu numele de autor André Scrima) şi cartea sa "Timpul rugului aprins"…

Este - în opinia multora şi a subsemnatului - cea mai importantă lucrare care vorbeşte despre formidabila "mişcare" de la Mănăstirea Antim petrecută taman în preajma şi în timpul începutului instalării comunismului în România: reunind un grup de personalităţi fără egal în acele vremuri din punct de vedere al pregătirii intelectuale şi teologice, interesate, totodată, existenţial, de rugăciunea isihastă. Cine vrea să înţeleagă ce a însemnat din punct de vedere istoric, cultural, teologic, spiritual Mişcarea "Rugul Aprins" trebuie să citească obligatoriu cartea lui Andrei Scrima. Este scrisă dinlăuntru, ca participant activ, sunt decriptate hermeneutic nenumărate gesturi şi simboluri. Iar nivelul cultural este, ca totdeauna în privinţa lui Andrei Scrima, un spectacol greu de imaginat în discursul practicat pe "piaţa" teologiei ortodoxe de la noi...

Pentru că despre "Rugul Aprins" am mai scris şi voi mai reveni, probabil, voi stărui în cele ce urmează asupra unui personaj - evocat în carte - ceva mai rar frecventat astăzi, sau, oricum, chiar dacă se studiază prin manuale şcolare, aş zice, tocmai de aceea, necunoscut: Antim Ivireanul, ctitorul mănăstirii din Bucureşti care-i poartă numele.

Pentru Mitropolitul Antim Ivireanul, monahul creştin ortodox - arhimandrit al Patriarhiei ecumenice de la Constantinopol - Andrei Scrima pare să aibă o simpatie specială. Este evocat primul drum către acest lăcaş de cult construit de Antim, ghid fiindu-i o personalitate nu mai puţin excepţională: Anton Dumitriu. Făcând studii de filosofie, matematică şi teologie la Universitatea din Bucureşti, Andrei Scrima a fost o scurtă vreme, înainte de a se călugări, asistent al marelui profesor de logică. Ulterior a avut şansa unei burse pentru un doctorat în… Vedanta, tocmai în India, reuşind să scape astfel la timp de tăvălugul represiunilor bolşevice - cum bine se ştie, toţi ceilalţi membri ai Mişcării "Rugul Aprins" au fost închişi. Revenit în anii '90 în ţară, refăcând vechi tresee, Andrei Scrima nu poate să nu-şi amintească prima vizită de la Antim, alături de Anton Dumitriu. Dar totul este încărcat de simbol şi de semnificaţii: "Nici un sanctuar, nici o mănăstire sau edificiu-releu al sacrului nu se construieşte din afară spre înăuntru; el ia fiinţă, originar, în nevăzutul dorinţei de Absolut. Numai după aceea trece în vizibil. A multiplica gloriola clădirilor, adesea goale de suflul primelor rânduiri, nu riscă oare să dea uitării adevărata materie a zidirii: pietrele vii? Pasivitatea - dacă nu mai grav - faţă de distrugerea programată, din anii '80, a vechilor aşezări de viaţă şi frumuseţe autentică să fi făcut şi ea parte din aceeaşi uitare a esenţialului? Antimul obligă la asemenea întrebări" (p. 130).

Hermeneutul Andrei Scrima gloseaza apoi pe seama hramului Mănăstirii Antim: "În cazul acestui sanctuar, oarecum testamentar, alegerea hramului asuma cert, pentru figura singulară care a fost Antim Ivireanul, o semnificaţie «fără pereche». Ne îngăduim deci să insistăm o clipă, cu atât mai mult cu cât termenul «Tuturor Sfinţilor» nu ţine, în primul rând, de evlavie, ci de o noimă riguroasă, deci de o anume cunoaştere - dezvăluită în scandarea liturgică a tradiţiei răsăritene, manifestată în rituri şi celebrări menite nu doar să fie oficiate, ci să poarte înţelegerea spre mai adânc" (p. 130). Este vorba de Duminica Tuturor Sfinţilor (următoare Duminicii Pogorârii Duhului Sfânt) care marchează în viziunea lui Andrei Scrima "o nouă deschidere spre revărsarea universală a Duhului, un fel de «Pleromă cosmică« fără deosebire de «rasă, naţionalitate, religie»" (p. 131).

Dar momentul de maximă tensiune hermeneutică în ceea ce-l priveşte pe Antim vibrează din paginile dedicate unei descoperiri făcute alături de Sandu Tudor deasupra uşii de la intrarea în biserica mănăstirii: "Am dat peste figura nebănuită a unui melc, în parte ieşit din cochilie, tinzând spre o stea (hexagramă) pe care o cuprinde între coarnele lui (ce poartă, cum se ştie, organele văzului, ochii)" (p. 136). Fiind vorba despre un însemn heraldic personal, profesorul A. Scrima se întreabă: "Ne destăinuie el oare - discret sau chiar criptic, cum se cuvine - ceva din intimitatea spirituală a omului viu care a fost Antim Ivireanul?" (p. 137).

...Şi spectacolul hermeneutic izbucneşte precum un gheizer: suntem purtaţi din Celtiberia (Galicia) până în Tibet, prin Bhagavad-Gita şi prin Evul Mediu occidental pentru a depista înţelesurile melcului care "se integrează, evident, categoriei numite «scoică» (coquille), unde întâlnim şi instrumentul sonor, tot scoică - marină - la origine (conque)" (p. 137). Sau, după ce ne vorbeşte despre "scoica Sf. Iacob" şi despre rolul acesteia de "călăuză" pentru pelerinii care curgeau anual spre Santiago de Compostella, suntem transbordaţi în întâmpinarea unei mărturii personale: "Privindu-l atunci, deasupra porţii sanctuarului de la Antim, descopeream, la «gradul unu» al evidenţei, metafora grafică a chiliei monahului. Precum melcul, acesta îşi are locul propriu de sălăşluire acolo unde spaţiul e pe de-a-tregul împlinit de prezenţa sa fizică. Cu anumite subtile nuanţări însă, ce marchează diferenţe sau introduc alte grade de interpretare. În reprezentarea voită de la Antim, chilia, precum scoica pentru melc e itinerantă, te însoţeşte pretutindeni (spre deosebire de clădirea «sedentară» unde ai petrecut noviciatul). Dacă, la început, monahul era «în chilie», acum chilia s-a interiorizat: ea e «în monah»" (p. 139). Desigur, aceasta poate fi şi o mărturisire autobiografică a ctitorului, Antim Ivireanul - consideră A. Scrima, fulminant. Mărturisire care, adăugăm noi, nu poate fi acceptată decât în sens profetic întrucât blazonul era folosit de Antim cu ceva timp înainte de "sfârşitul pelerinajului său terestru".

Dar nuanţările hermeneutice ale lui Andrei Scrima continuă în acelaşi ritm: "coerenţa dialectică a simbolului astfel prezentat sugerează scandarea ritmului retragere («în tine însuţi») - apariţie («în afară»). Tema «regenerării», cu care melcul e asociat în anumite culturi, se referă foarte probabil la această alternanţă asigurând ieşirea periodică din fluxul temporal» (p. 139). În fine, pelerinajul hermeneutic prin simbolistica melcului şi a cochiliei nu poate ignora forma sa helicoidală ("pe care o întâlnim deja în hieroglifele egiptene") sau zenitul către care tinde asimptotic - suntem tentaţi să spunem - blazonul ivireanului, anume steaua a cărei rapidă instrumentare heraldică duce la "«chintesenţa cosmosului vizibil», «focul de taină al preschimbării fiinţei», «îndrumător pe Calea Cerului»" (p. 140).

Iar mărturia personală stăruie, năucitor, cu exprimarea unui splendid paradox (apofatic): "de-a lungul unui drum pe care «găsirea» preceda adesea «căutarea», ni s-a dezvăluit atunci, la timpul său, surprinzătoarea sensibilitate heraldică a lui Antim Ivireanul. Culminând cu ceea ce am fi ispitiţi să considerăm locul realizării sale depline: o stemă heraldică personală" (p. 140).

În cel din urmă pasaj autorul face referire la actul numit (pe scurt) "Învăţături pentru aşezământul cinstitei mânăstiri a Tuturor Sfinţilor", certificatul de naştere al ctitoriei a cărei zidire începea în 24 aprilie 1713. Prilej pentru A. Scrima - el însuşi călugăr pelerin prin mai multe civilizaţii şi culturi - să se întrebe: "Suntem invitaţi oare să scrutăm sub această formă ceea ce am putea numi «criptograma ctitoriei», «cheia» unui destin presimţit?" (p. 141).

Oricum, apetitul lui Antim pentru heraldică merită aprofundat, consideră profesorul Andrei Scrima, aplecându-se în continuare asupra desenului în peniţă al cochiliei-spirală regăsite pe documentul sus-amintit. Spirala trimite la căutarea Centrului: care trebuie descifrat în cheie creştină "fie ca origine, fie ca loc de împlinire al itinerariului contemplativ. Tradiţia răsăriteană - dar nu numai ea - vorbeşte despre acest loc ca despre «locul inimii». De acolo începe ascensiunea interioară, care consumă mai degrabă decât parcurge «spaţiul», pentru a irumpe finalmente în orbele stelare. Ctitorul ivirean alege în consecinţă steaua net figurată, simbol geometric pentru coniunctio oppositorum" (p. 143).

De ce am reluat atât de amănunţit - dar fără a-l putea nicidecum epuiza - acest spectacol? Pentru a arăta că poţi să-ţi păstrezi foarte ferm angajamentele creştin-ortodoxe fiind, totodată, ancorat în marea cultură universală. Căci Andrei Scrima este unul dintre puţinii români care par a se simţi acasă şi în India (unde a studiat câţiva ani) şi în spaţiul arab (a predat ca profesor în Liban) şi în Occident (ortodox & catolic). Sau, cum notează Andrei Pleşu în prefaţa volumului "Timpul rugului aprins" (îngrijit de Anca Manolescu): "Un creştin autentic, sigur de calea sa, are dreptul să citeze hadith-urile Profetului, fără ca, prin aceasta, să-şi piardă sufletul..." (p. 16). Lucru miraculos, uşor şi imens de greu totodată, căci nu-i este accesibil chiar oricărui muritor. Personal, am întâlnit rareori creştini autentici din această specie. Va trebui să ajungi să trăieşti pe viu ceea ce arată Andrei Scrima în meditaţiile sale dedicate lui Antim Ivireanul (vezi p. 143), fiind vorba despre un proces de "comunicare vie şi limpede a lumilor în sfârşit deschise una alteia. Drumul cel mai scurt între inimi, întrezăream atunci, trece prin stele..."

MARIUS VASILEANU (n. 14 apr. 1964 la Gura Humorului, Bucovina) are o licenţă în filosofie (Universitatea Bucureşti) şi un master în antropologia spaţiului sacru (Universitatea de Arhitectură ''Ion Mincu''). Este doctorand al Universităţii Bucureşti, Facultatea de Litere, cu o temă interdisciplinară în care continuă studiile de antropologie a religiei. A fost director al Editurii Muzicale şi profesor de istorie a religiilor în învăţământul preuniversitar. A susţinut o bogată activitate în presă: studii, articole, eseuri, recenzii, proză scurtă, editoriale, interviuri - în jurnale, reviste culturale şi cu profil spiritual -, producator şi realizator de emisiuni radio, numeroase colaborări la principalele televiziuni centrale. În ultimii ani a fost editorialist şi editor coordonator (departamentul cultură-religie) la ziarul ''Adevărul'' si redactor-şef al revistei ''Adevărul literar şi artistic''; ulterior a fost senior editor la agenţia de presă ''NewsIn'', coordonând departamentele de cultură-religie şi media-publicitate. Actualmente semnează o rubrică săptămânală în suplimentul ''Aldine'' al ziarului ''România liberă'' şi predă istoria religiilor la Universitatea Bucureşti.