“Corpul transparent” din “vizuina luminată”

"Eram un băiat înalt, slab, palid, cu gâtul subţire ieşind din gulerul prea larg al tunicei. Mâinile lungi atârnau dincolo de haină ca nişte animale proaspăt jupuite. Buzunarele plezneau de hârtii şi obiecte. Cu greu găseam în fundul lor batista pentru a-mi şterge ghetele de praf, când veneam în străzile din centru". (Max Blecher, Întâmplări din irealitatea imediată, p. 77)

Înaintea paşilor săi se înfăţişa "uliţa murdară care-şi întindea mereu pasta noroioasă. Erau case desfăşurate ca nişte evantaie, altele albe ca nişte blocuri de zahăr şi altele mici cu acoperişul tras peste ochi, strângând din maxilare ca nişte boxeuri. Întâlneam care cu fân, ori, deodată, lucruri extraordinare: un om prin ploaie, ducând în spate un candelabru cu ornamente de cristal, o sticlărie care suna ca nişte clopoţei pe umerii omului, în timp ce picături grele de apă se scurgeau de pe toate faţetele strălucitoare. În ce consta oare, la urma urmii, gravitatea lumii?" (p. 87)

Posibil ca ea să fie circumscrisă "în timpul care nu s-a scurs încă", unde "zac toate întâmplările, toate sentimentele, toate gândurile, toate visele care n-au avut loc încă şi din care generaţii şi generaţii de oameni îşi vor scoate partea necesară de realitate, vis şi nebunie. Imensa rezervă de demenţă a lumii din care se vor hrăni atâţia visători! Imensa rezervă de reverie a lumii din care vor extrage poeme atâţia poeţi şi imensa rezervă de visuri nocturne din care îşi vor popula coşmarele şi terorile din somn atâţia oameni adormiţi! Este depozitul necunoscut al realităţii plin de tenebre şi de surprize". (Vizuina luminată, p. 67)

În timpul care se scurge de la copilărie la adolescenţă, "există o complicitate a viciului mai adâncă şi mai rapidă decât orice înţelegere prin cuvinte. Ea străbate instantaneu tot trupul ca o melodie interioară şi transformă cu totul gândurile, carnea şi sângele". Această complicitate îţi păstrează treaz gândul şi dorinţa de cunoaştere; copilăria nu este o "vizuină" ascunsă şi misterioasă ci una "luminată", deschisă oricărei priviri în afară sau în interiorul ei. "În nici un moment al copilăriei - spune Blecher - n-am ignorat diferenţa dintre bărbaţi şi femei. Poate că a fost o vreme când toate fiinţele vii se confundau pentru mine într-o limpeziciune unică de mişcări şi inerţii; nu am nici o amintire exactă despre aceasta. Secretul sexual a fost totdeauna aparent. Era vorba de un secret cum ar fi fost vorba de un obiect: o masă ori un scaun. Când cercetez însă cu atenţie amintirile cele mai îndepărtate, lipsa lor de actualitate mi se relevează prin înţelegerea greşită a actului sexual. Îmi închipuiam organele femenine sub forme eronate şi actul în sine cu mult mai fastuos şi mai straniu decât l-am cunoscut cu Clara. În toate interpretările însă - greşite şi apoi din ce în ce mai juste - plutea inefabil un aer de mister şi de amărăciune, ce şi-a desăvârşit lent consistenţa ca un tablou de pictor pornit de la schiţe informe". (Întâmplări din irealitatea imediată, pp. 20-27)

Părăsirea copilăriei printr-o alunecare sinuoasă şi imprevizibilă în adolescenţă aduce transfigurări ale sufletului. Astfel "ceea ce ar fi trebuit să fie o amplificare şi mereu crescândă fascinaţie a fost pentru mine un şir de nemulţumiri şi de reduceri crunte la banal; evoluţia continuă a lumii şi, pe măsură ce lucrurile se organizau în jurul meu, aspectul lor inefabil dispărea, precum o suprafaţă lucioasă care se abureşte". (p. 28) Pentru ca, în final, "viaţa mea" să fie "o informitate în plus în pasta de evenimente a lumii, amorfă în totalitatea ei şi indistinctă. Este pustietatea întâmplărilor din lume care înconjoară orice viaţă, şi orice viaţă rămâne singuratică şi izolată în acest desăvârşit deşert de fapte care mereu şi mereu se petrec". (Vizuina luminată, p. 71)

În vasta şi liniştita "pustietate a întâmplărilor", unde "oamenii din jurul meu apăreau nişte biete fiinţe de compătimit pentru seriozitatea cu care erau mereu ocupaţi şi credeau naiv în ceea ce fac şi ceea ce simt", exista o "singură fiinţă" care trăia contrariul. Doar ea "înţelegea aceste lucruri şi pentru care aveam o admiraţie plină de respect: era nebuna oraşului. Ea singură în mijlocul unor persoane rigide şi umplute până în vârful capului cu prejudecăţi şi convenţii, ea singură îşi păstrase libertatea de a ţipa şi de a dansa pe stradă când vroia. Umbla zdrenţuită pe străzi, roasă de jeg, ştirbă, cu părul roşu vâlvoi, ţinând în braţe cu o tandreţe maternă o lădiţă veche plină cu coji de pâine şi cu diferite obiecte culese de prin gunoaie. Îşi arăta sexul trecătorilor cu un gest ce dacă ar fi fost întrebuinţat în alt scop ar fi fost numit plin de eleganţă şi stil. Ce splendid, ce sublim este să fii nebun! Îmi spuneam eu, şi constatam cu neînchipuită părere de rău cât de puternice obiceiuri stupide familiare şi ce zdrobitoare educaţie raţională mă despărţea de libertatea extremă a unei vieţi de nebun. Cred că cine n-a avut acest sentiment este condamnat să nu simtă niciodată veritabila amploare a lumii". (Vizuina luminată, pp. 41-42)

"Veritabila amploare a lumii" poate fi trăită prin lucrurile simple şi închipuite altfel decât arată realitatea; de pildă, iată "un gramofon de apă" unde "notele plouă după cum heruvimii făinii cântă din trompete de făină în timp ce elefantul meu şi-a încurcat trompa într-o spirală fără sfârşit fără punct şi fără virgulă fereastra s-a desfăcut din zid şi a plecat în lume drum bun căci iată desenez altă fereastră". (Poem grotesc, vol. Corp transparent)

Cum însă "modestia arivistului este suprema lui voluptate" iar în apropierea noastră "se găseşte totdeauna cineva care în mijlocul unei tăceri generale să rostească cu voce tare o prostie", "este destul de trist că azi mulţi scriitori care coboară din turnul lor de fildeş vin de acolo plini de venin şi de oarbe pasiuni politice şi aduc în marea dezbatere socială confuzii, obscurantisme şi intoleranţe - în locul cuvântului reconciliator pe care toţi îl aşteptăm de la ei. Este destul de trist - da - când <intelectualii> provoacă pasiuni şi violenţe, într-o vreme când numai de pasiuni şi violenţe nu ducem lipsă". (Cu D.M. Blecher - un interviu)

ADRIAN MAJURU (n. 1968) este cercetator la Muzeul Municipiului Bucuresti şi coordoneaza Muzeul Dr. Nicolae Minovici. Este autorul mai mulor carti despre Bucuresti, precum Bucurestiul mahalalelor sau periferia ca mod de existenta si Bucuresti. Povestea unei geografii umane. In sfera preocuparilor sale se afla si zona de underground social urban. In sprijinul celor care studiaza acest domeniu din perspectiva antropologica, a editat lucrari cu referire la cersetorie, delincventa, vagabondaj, sinucidere, nebunie, prostitutie, incepand cu anul 2005. Intre alte titluri publicate, amintim aici selectiv Copilaria la romani, Familia Minovici - univers spiritual si Destin valah in ilustratii si 101 texticulete. In prezent, coordoneaza seriile "Antropologia urbana" si "Periferii nocturne" la Editura Paralela 45.