Aromânii balcanici şi bandele greceşti
La începutul secolului XX, aromânii din Peninsula Balcanică au
insistat pentru a-şi folosi limba proprie în şcoli şi biserici,
fiind sprijiniţi de statul român.Această posibilitate a determinat
nemulţumirea grecilor, care considerau că nu există aromâni. Bande
de greci, sprijinite financiar mai ales de preoţii eleni, s-au
dedat la omoruri în masă, săvârşite în aşezările cu populaţie
majoritar aromânească. Reacţia Executivului de la Bucureşti faţă de
masacrele bandelor greceşti a stârnit iritarea omologilor eleni,
conflictul diplomatic devenind de neevitat.
Drepturile aromânilor din Peninsula Balcanică au constituit motivul
unor dialoguri intense între ministerele de Externe ale României şi
Înaltei Porţi. Într-un asemenea context, ministrul român de
Externe, generalul I. Lahovary, a beneficiat de suportul unor
persoane influente din Austro-Ungaria (Contele Goluchowski şi
Baronul Calice), Germania (Baronul Marschall), Italia (Marchizul
Incisa) şi Rusia (Zinoviev), care direct sau prin intermediari au
discutat cu factorii de decizie de la Constantinopol.
Generalul Alexandru Lahovary, trimis al României la Constantinopol,
a prezentat Patriarhiei (decembrie 1903) un proiect în care sugera
posibilitatea ca aromânii să beneficieze din punct de vedere
religios de serviciile unui episcop propriu în eparhia
Ohrida-Kruševo, în locul celui greco-ortodox. În acelaşi timp,
aromânii au depus un Memorandum la Patriarhie (24 aprilie 1904),
solicitând, printre altele, înfiinţarea unor biserici proprii,
posibilitatea pentru preoţi de a ţine slujba religioasă în limba
română şi de a avea un delegat pe lângă Patriarhie. Cum Sfântul
Sinod a respins cererile aromânilor (4 mai 1904), ambasadorul
Germaniei, baronul Marschall, a fost primit în audienţă la sultanul
Abdul-Hamid al II-lea (1876-1909) în legătură cu doleanţele
aromânilor. Iniţiativa ambasadorului german s-a datorat solicitării
lui Alexandru Lahovary, ultimul cerând printr-o notă oficială
acordarea de drepturi aromânilor, aşa cum aveau şi celelalte
naţionalităţi nemusulmane. În cele din urmă, sultanul a emis o
iradea (22 mai 1905), recunoscându-le aromânilor toate
revendicările cerute, cu excepţia celei de a avea un conducător
religios propriu: "Majestatea Sa Imperială Sultanul, care,
însufleţit de sentimentele Sale de înaltă dreptate şi de
părinteasca Sa grijă pentru popoarele Sale, acordă binefacerile şi
bunăvoinţa Sa tuturor supuşilor Săi credincioşi, fără deosebire de
neam şi de religie. Luând în considerare cererile depuse acum în
urmă la picioarele tronului imperial de către supuşii Săi valahi, a
binevoit să poruncească în privinţa lor ca, în virtutea drepturilor
civile de care ei se bucură la fel ca ceilalţi supuşi nemusulmani,
comunităţile lor să desemneze muhtari, potrivit reglementărilor în
vigoare; ca, aşa cum se face pentru celelalte comunităţi, să fie
admişi şi membri valahi, potrivit regulii existente, în consiliile
administrative şi să fie acordate facilităţi de către autorităţile
imperiale profesorilor numiţi de către zisele comunităţi pentru
inspectarea şcolilor lor şi pentru îndeplinirea formalităţilor
prevăzute de legile imperiului în vederea deschiderii de noi
aşezăminte şcolare".
CATALIN PETRUŢ FUDULU (n. 15.09.1973). Doctor in istorie al Universitatii din Bucuresti (2006). A colaborat sau colaborează la revistele Angvustia, Acta Moldaviae Meridionalis, Document, Magazin Istoric, Historia (redactor în perioada 2002-2004), Dosarele Historia (redactor-şef în perioada 2002-2004), Dosarele Istoriei, Monumentul, Sangidava si Valahica, Ziarul de Duminica, însumând peste 250 de articole, publicate în periodice şi volume colective, si peste 20 de comunicari la sesiuni de comunicari stiintifice.