Dobrogea. O scurtă istorie (III)

Dobrogea românească îşi sporeşte hotarele în timpul războaielor balcanice. În al doilea intervine şi România. Pentru ce intervine Romania intr-un razboi in Balcani? "Romania are un interes de prim ordin pentru ceea ce se petrece în Orient - declara I. I. C. Bratianu, la 8 august 1909, ziarului german "Neue Freie Presse", dar ea nu este nici geograficeşte, nici moraliceşte un stat balcanic. Nu suntem, din punct de vedere geografic, un stat balcanic, fiindcă ţara noastră este situată în nordul Dunarii. Nu suntem moraliceşte un stat balcanic, pentru ca noi nu luam parte la nici una din efervescentele şi dezordinile care tulbură în permanentă popoarele din Peninsula Balcanică. Punctul de vedere al Românici este cel al marilor puteri: echilibrul forţelor. Noi ţinem la pace şi la statu quo". Geografic, se putea spune, într-adevar, ca peninsula se oprea la Dunare. Dar economic, politic, cultural marele fluviu nu putea să nu fie depăşit. Toata istoria politică, culturală, religioasă a României era legată de Balcani. Mai ales după luarea în posesie a Dobrogei şi construirea podului de la Cernavoda. Fără libera circulaţie pe Marea Neagră şi prin Strâmtori comerţul României ar fi fost cu totul sufocat. Stăpânirea Dobrogei presupunea, pe de alta parte, o atentă urmarire a schimbărilor din Balcani. Alaturi de menţinerea statu-quo-ului un alt motiv de interes al României în Balcani erau aromânii, o ramură deosebit de activă a neamului românesc şi care, în a doua jumătate a sec. al XIX-lea trăiau, alături de toate celelalte popoare balcanice, "a doua renaştere". Aromânii determinau note specifice politicii României in Balcani; faţă de Imperiul Otoman, dar si faţă de celelalte state. Cum puteau fi ajutaţi aromanii? In 1903 Take Ionescu declara, sintetizand o politica intreagă: "Nici un om politic nu aspiră să anexeze Macedonia, nici să fondeze acolo un stat român. Tinem însă ca naţionalitatea românilor din Macedonia să fie păstrată şi ei să aibă garanţia ca vor putea să se cultive în limba lor în toată libertatea". Acestor două motive ale "politicii balcanice" a României li se adăugă şi nemulţumirea cercurilor de la Bucureşti în legătură cu modul în care s-a stabilit graniţa dobrogeană sudică, în 1878, nedând posibilitatea unei apărări strategice. Memoriile şi notele diplomatice din 1878, 1879, 1884, 1886… pun in evidenţă acest fapt. In plus, la Bucuresti se ştia de înţelegerile ruso-bulgare din 1902 si 1909 privind soarta Dobrogei. In cazul unor schimbări strategice intervenite în zona danubiano-balcanica România cerea compensaţii teritoriale. Şi la izbucnirea celui de al doilea război balcanic, Romania reacţionează. E semnificativ cât de încinsă e opinia publică din Bucureşti si alte oraşe ale ţării. La fel sau chiar mai mult decât opina publica din Bulgaria pentru Macedonia. Numerose mărturii, presa vremii, corespondenţa diplomatică stau dovada acestei pornirii naţionaliste în spiritul vremii aceleia, în care nationalismul era la el acasă în toată Europa. Sunt multi oameni politici care cer înrolarea voluntara pe front (cum, de pildă, I. I. C. Bratianu, şeful Partidului National Liberal sau N. Filipescu, unul dintre liderii conservatori).

In urma războiului şi a Tratatului de la Bucuresti, România obţine un teritoriu de 7.609 kmp, cu o populaţie de 282.778 locuitori, după o statistică din 1912: romani - 1.288 in Caliacra (unul dintre judetele ocupate), 5.314 în Durostor, deci 6.662, bulgari - 68.307 în Caliacra şi 53.618 în Durostor, deci 121.925, turco-tatari: 67.824 în Caliacra, 68.400 în Durostor, deci 136.224. Se mai adaugau 11.000 ţigani si 7.000 diversi. O altă statistică din 1913 dădea 58% din populaţie din Caliacra turco-tatară şi 39% în Durostor. O statistică românescă nu există decât din 1928, când populaţia musulmană cuprindea 49%, iar cea bulgarească 39%. In deceniul următor, în urma plecării multor turco-tătari şi a colonizărilor cu macedo-români, elementul românesc ajunge la 29%, iar cel bulgăresc la 40%. După o altă statistică, bulgărească, în momentul ocupării, Cadrilaterul avea 6.000 de români şi 150.000 de bulgari. Oricum ar fi din punct de vedere al principiului naţionalităţilor, care acorda majorităţii absolute un teritoriu sau altul, nici una dintre etnii nu era majoritară. In orice caz, etnia română era net inferioară celorlalte. Si nu acest criteriu a funcţionat la preluarea Cadrilaterului de catre statul român. Din punctul de vedere al acestuia a funcţionat doar criteriul strategic şi acela al compensaţiei (renunţarea la "vlahii săi" din Macedonia bulgărească). In plus, România s-a considerat un fel de mandatară a marilor puteri ca să aducă ordine in Balcani, unde din octombrie 1912 domina instabilitatea (guvernul român era înştiinţat ca Franta acorda o mare atenţie unei eventuale intervenţii române, deoarece această ameninţare ar fi avut darul să-i potolească pe balcanici. La fel, D. Scebeko, ministrul rus, considera că o ameninţare ar fi putut potoli Bulgaria).

Cadrilaterul va rămâne in posesia României până in septembrie 1940, când, printr-o modalitate paşnică, va trece în stăpânirea Bulgariei. Preluarea Cadrilaterului in 1913 de către România a determinat atunci în Europa mai mult reacţii potrivnice, în zona balcanică şi central-europeană aprobări conjuncturale şi nedumerire. În plus, duşmănia deschisă a bulgarilor, care au văzut in intervenţia României in al doilea război balcanic un pumnal pe la spate ("o felonie si o rea credinţă", cum o considera ţarul Ferdinand al Bulgariei). Indiferent de culoare politică, toate guvernele Bulgariei de după 1913 vor susţine o vie activitate, pe toate planurile, de recuperare a teritoriului pierdut. Prin stăpânirea Cadrilaterului, România şi-a făcut rost de un inamic implacabil la sud de Dunare. A cunoscut cu acest prilej, mai ales după primul război mondial, şi ceea ce s-ar putea numi terorismul etnic (termenul aparţine istoricului italian Alberto Basciani). Preluarea Cadrilaterului în 1913 a fost o eroare de evaluare din partea conducătorilor de la Bucureşti? Credem ca da. Dacă s-ar fi gândit în termeni strategici, de durată, atunci România trebuia să se mulţumească cu teritoriul acordat de marile puteri prin Protocolul de la Sankt Petersburg din 1913. L-ar fi avut şi azi in stăpânire probabil. Altfel ea s-a comportat ca toate celelate state din Balcani, sub semnul unui naţionalism mai greu de înţeles azi, dar "normal" pentru acel timp. Un însemnat om politic român, P. P. Carp, cerea oamenilor de stat să nu se ia după clamările mulţimii şi după instinctele ei, ci să se lase condus de raţiunea de stat. Altfel este târât de evenimente în loc să le stapânească. Uşor de spus, greu de realizat. În 1913 P. P. Carp se găsea în tabăra acelora care strigau cel mai tare pentru un război în sud! Vremea şi-a cerut totdeauna drepturile sale. Şi a vămuit acţiunile oamenilor.

ION BULEI (n. 1941). Profesor universitar la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti, a fost ataşat cultural la Roma, director al Institutului Român de Cultură de la Veneţia. In prezent este şi director al Institutului de Stiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale al Academiei Române. Membru al Uniunii Scriitorilor, al Comisiei Internaţionale de Relaţii Internaţionale şi în colegiul de redacţie al mai multor reviste de specialitate. Specializat în problematica evoluţiei fenomenului politic românesc, a participat la editarea unor instrumente de lucru privind istoria modernă a României, la diverse proiecte de cercetare internaţionale, a publicat un număr considerabil de articole, studii şi cărţi pe teme dintre cele mai diverse, privind istoria României şi a primit Premiul Academiei Române şi Premiul special al Uniunii Scriitorilor. Cartea sa "Scurtă istorie a românilor" a apărut nu numai în numeroase ediţii în româneşte, dar şi în traduceri în franceză, engleză, germană, italiană şi greacă. A fost decorat cu ordinul Steaua Românei în grad de Ofiţer, în anul 2000.