Cum dispare Valery Oişteanu în sunetele vocii sale

Autor: Peter Sragher 01.07.2010

"Sunt un suprarealist". Asta îmi spune la un pahar de bere cunoscutul poet, performer şi showmanValery Oişteanu, strămutat de aproape trei decenii pe malurile râului Hudson, în Manhattan. "Eugen Barbu mă publica numai ca să-l scoată din sărite pe Leonte Răutu. Barbu nu mă iubea deloc, da' mă publica în Luceafărul ca să-i facă în ciudă. Şi chiar reuşea. Mie nu-mi păsa. Eu îmi vedeam de ale mele şi nu mă interesa politica."

Până când nu s-a mai putut şi a ales libertatea. A conştientizat un lucru, şi anume că este un suprarealist. Nu ştiu dacă a făcut ceea ce-mi povestea pe vremuri tatăl meu, scriitorul şi istoricul I.M. Ştefan: Când eram adolescent, prin 1937, m-am oprit ca secerat de uimire într-un parc. Am privit deasupra capului meu, pe o creangă puternică, printre frunzele viguroase ale primăverii, se zărea un om aproape dezbrăcat, cu chipul şi mâinile vopsite în verde. După ce mi-am revenit puţin din mirare, l-am întrebat: Ce faceţi acolo, în pom? Nu vă e frig, aşa, aproape gol? La început, bărbatul nu mi-a răspuns. Văzând că sunt insistent, a replicat cu jumătate de gură: Te rog, nu mă deranja. Nu vezi că sunt o frunză?!? Din presă, tatăl meu avea să afle că este vorba despre poetul, pe atunci, suprarealist Virgil Teodorescu.

Valery a făcut o pasiune pentru suprarealism nu doar ca modalitate de exprimare, ci şi prin apariţiile sale pe scenă, alături de jazzişti, prin anii şaizeci. Atunci a început colaborarea cu muzicianul Mircea Florian. Experimente, în care muzica de factură jazzistică se contopea cu poemele suprarealiste ale lui Valery. "Am încetat colaborarea cu Mircea acum vreo patruzeci de ani."

La sfârşit de iunie, Valery Oisteanu a venit în vizită la Bucureşti, ca şi vechiul său prieten, muzicianul Mircea Florian. Şi-au reluat proiectul întrerupt in urma cu patruzeci de ani unde altundeva decât la "Green Hours". Aici, sub ameninţarea ploii, dar mai ales a artei celor doi, am trăit o oră sub magia sunetelor lui Mircea Florian, tocmai bine pregătite să preia timbrul uneori stentorial, alteori încetinit de emoţie al lui Valery.

Cu o lungă coadă de păr alb, memoria anilor tineri petrecuţi în România, Valery ne-a trecut prin toate stările stârnite de picturi suprarealiste, de executarea lui Lorca de către franchişti, de teroarea izvorâtă din efectul inundaţiilor catastrofale din Louisiana, care a distrus odată pentru totdeauna căminul jazzului, care l-a dat pe Louis Armstrong, baleind printre frescele estrusce ale Romei şi încrengătura verde a Villei Borghese. Cu o voce care ridică din pământ şi coboară din ceruri foc, culoare, disperare, uimire, Valery reuşeşte, alături de magia sunetelor lui Mircea Florian, să cânte. La fel cum făcea un poet în casa lui Maxy prin 1926, cum povesteşte mătuşa-mea, Elena Andrei. Deasupra capetelor noastre erau prinse de-a curmezişul nişte sfori, de care atârnau ciorapi bărbăteşti şi de damă, chiloţi lungi bărbăteşti, sutiene. Între ele atârnau fel de fel de hârtii colorate. La un moment dat, un poet s-a urcat pe un scaun, iţindu-şi chipul între un chilot şi un sutien, declamând: "Am o maşină care/ Sparge pahare", după care s-a prăbuşit de pe scaun cu paharul de vin, care se face, cu adevărat, ţăndări. Paharul, nu maşina. Maşina nu intrase în casă."

Valery reuşeşte, alături de Mircea Florian, să cânte. "Ştii, bătrâne, dacă îţi faci iluzia că reciţi, te înşeli. Poetul nu recită niciodată, el cântă. Dacă nu cânţi, nu exişti", îmi spune Valery zâmbind larg după showul de la "Green Hours", ca şi cum şi-ar fi dorit să dispară în acel zâmbet odată cu ultima vibraţie a timbrului său inconfundabil. "Nu exişti, nu exişti, nu exişti!", aşa sunau spusele lui precum în ecoul difuzoarelor. Aveam senzaţia că în aceste două cuvinte Valery se dizolvă, că nu mai există, prefăcând gândurile lui în realitate. Cine ştie dispare aici, la "Green Hours" - ca o amintire a suprarealistului interbelic Virgil Teodorescu, a poetului care are maşina de spart pahare - şi apare pe malurile râului Hudson, ochi în ochi cu zgârie-norii Manhattanului, aşa, ca din întâmplare, peste câteva clipe. Doar să închid ochii şi gata. Aşa, închid ochii şi Valery e de-acum înghiţit de propriile lui sunete. Nu mai este.