SERIAL ISTORIC/Rătăcind prin Balcani (I). Mărirea şi decăderea aromânilor din Gopeş

Macedonia. Ţară muntoasă, de păstori şi zarzavagii războinici. Zugrăvită plastic de George Topârceanu, care a petrecut câteva luni de prizonierat în aceste ţinuturi, în timpul Primului Război Mondial: "Pământ cu trecut istoric, unde civilizaţia antică s-a infiltrat odată, de jos în sus, ca o apă subtilă, şi s-a tras apoi îndărăt de sus în jos, fără să lase în urmă o picătură; amfiteatru de stânci răscolite de cutremur, cuib de anarhie endemică, amestec de rase învrăjbite, care de care mai încruntată (…). Provincie cu oraşe cât podul palmei şi sate spânzurate ca nişte cuiburi de gaie pe coasta muntelui, de frica bandiţilor, ca să nu poţi ajunge până la ele nici cu căruţa, nici cu avionul, ci numai călare de-a-ndaratele pe catâri dresaţi anume să te zvârle în prăpastie."

Ţinuturi vizitate, cu câteva decenii înaintea sa, şi de alţi poeţi români: Dimitrie Bolintineanu şi Ioan Neniţescu. În împrejurări mult mai plăcute. Mânaţi de dorinţa de a cunoaşte un popor de un milion de români risipiţi prin Balcani, "nobilă ruină a legiunilor ce umplură lumea cu gloria lor".

Voiam să văd cu ochii dacă acest popor există, scrie în amintirile sale Bolintineanu, dacă păstrează limba, datinile sale. Neniţescu, la rândul său, îşi propune a face "o numărătoare a acestui neam frate". Motivaţia interesului său: acest popor merită cercetat "fie şi pentru simplul fapt că există". "Dar cu atât mai mult merită el aceasta, cu cât plin de vigoare, vădit de înzestrat şi apt pentru o chemare civilizatoare în viitor, există ca popor de ordine, muncitor şi moral, luminat şi războinic, şi având conştiinţa originii lui latine, căci numai străinii îi zic valah, pe când el însuşi îşi zice, ca întotdeauna, Armân, iar pe alocuri Aromân".

Iar când e vorba de fraţi, scrie academicianul Constantin I. Istrati, de asemenea călător prin Macedonia otomană, "şi mai ales de fraţi în suferinţă, cum sunt ai noştri de peste hotare, atunci orice mijloace de a-i cunoaşte, mai îndeaproape, este o fericită împrejurare pe care trebuie cu grabă a o îmbrăţişa". Căci a-i lăsa să se piardă în masa altor neamuri cu care convieţuiesc şi a face ca acele calităţi ale lor "să ajute unor popoare cam neastâmpărate, ce sunt departe de a le fi superioare şi care nu le sunt nici binevoitoare, ar fi o crimă din parte-ne". Iar cel ce crede a avea drepturi de rasă şi, deci, dreptul la existenţă şi la o cultură naţională trebuie să ştie a şi le apăra, este de părere autorul "Puilor de lei".

În vara anului 1892, acesta călătoreşte prin ţinuturile locuite de aromâni. Nu alege întâmplător această perioadă a anului. "Pe la mijlocul şi sfârşitul lui octombrie, armânii, fie ei comercianţi ori industriaşi, îşi părăsesc familiile şi pleacă prin târgurile şi oraşele mari, unde îşi exercită peste an negoţul sau meseria, iar pe la începutul sau mijlocul lui iunie obişnuiesc a se întoarce la vetrele lor, stau toată vara în familiile lor şi toamna, după ce îşi aprovizionează casa şi familia cu de-ale mâncării, îmbrăcăminte şi combustibil, pleacă iarăşi printre străini".

În felul acesta, Neniţescu are ocazia de a se întâlni cu negustori şi comercianţi aromâni întorşi din diferitele zone ale Peninsulei Balcanice, "gata a-mi pune la dispoziţie cunoştinţele lor despre cele ale neamului Armânilor". Aşa am făcut în Bitule şi în împrejurimile ei armâneşti - spune acesta -, aşa în Gopeş şi Moloviştea, aşa în Ohrida, în Cruşova, aşa în Salonic, în Constantinopol şi peste tot locul pe unde am călătorit.

Să ne oprim la Gopeş, Moloviştea şi Cruşova, localităţi sinonime cu românismul balcanic. Situat la cinci ore de mers de Bitolia, pe drumul spre Ohrida, Gopeşul este asemănat unui cuib de vulturi aromânesc aşezat pe munţi înalţi. Un fel de cetate naturală, înconjurată de piscuri, cu case frumoase din piatră şi cu o biserică măreaţă. Unde fără voia localnicilor cu greu se poate pătrunde, doar călare sau pe jos, în condiţiile în care pe singurul drum de acces "abia pot merge trei oameni alături". Cunoscuţi drept oameni energici şi hotărâţi, gopeşenii nu sunt, totuşi, printre cei mai războinici dintre aromâni. Deşi l-au dat pe Alexandru Coşcă, una dintre căpeteniile care au luptat, acum un veac, împotriva stăpânirii otomane şi a cauzei panelenismului.

La sfârşitul secolului al XIX-lea, Gopeş este o localitate importantă. Are 483 de case şi 4.670 de suflete, toţi aromâni. Care sunt fie mici proprietari de pământ, fie crescători de animale, fie negustori şi industriaşi. Hangii curajoşi, îi găsim la toate încrucişările de drumuri, mai mult sau mai puţin importante, pe toate marile artere ale Peninsulei Balcanice. Iar caravanele lor străbat toată Albania, Bosnia, Serbia şi Bulgaria, făcând comerţ şi transportând "bumbacuri, untdelemnuri, vinuri, lânuri, miere, aramă".

Neniţescu notează că străzile sunt curate, unele pavate, iar altele tăiate în stâncă, nu prea largi şi abrupte în unele locuri. "Toate transporturile se fac şi aici cu cai şi cu catâri, deoarece trăsurile, fie ele cât de uşoare şi tari, nu pot fi întrebuinţate, fiind prea grele suişurile şi prea repezi coborâşurile". În casele localnicilor vede domnind o înveselitoare curăţenie, întreţinută şi îngrijită de stăpâna casei, precum şi îndestulare. Comparativ cu colibele de lut şi de paie din satele din jur, locuite de slavii macedoneni, şi "cea mai neînsemnată casă din Gopeş ar semăna cu un palat".

Cu o înfăţişare sănătoasă şi vioaie, localnicii sunt împărţiţi în grecomani şi români. Mai precis, între cei care vor să înveţe în şcoli greceşti şi să audă slujba în limba greacă şi cei care militează pentru şcoală şi biserică în limba strămoşilor. Aici este deschisă, în 1865, cea de-a doua şcoală românească din Imperiul Otoman, de un localnic, Dimitrie Cosmescu, prin mijloace proprii. Închisă şi redeschisă trei ani mai târziu. În 1879 este deschisă şi o a doua şcoală, de fete. În anul şcolar 1902/1903 cele două şcoli româneşti sunt frecventate de 108 elevi şi 85 de eleve, de a căror educaţie se îngrijesc 4 institutori şi două institutoare. Eforturile acestora sunt sprijinite şi de cei doi preoţi care slujesc în limba maternă în impresionanta biserică din localitate (cu hramul "Schimbarea la faţă"), sfinţită în 1871. Spre nemulţumirea unor localnici, fideli panelenismului. Care au devastat şcoala românească şi au vrut să spargă şi biserica, pentru a fura "şi odoarele din ea, pentru ca astfel să nu se mai poată cânta şi citi şi oficia în limba armânească, pe care Dumnezeul lor grecoman, furios ca şi ei, n-ar fi pricepând-o".

Gopeş decade, treptat, după războaiele balcanice. Noile autorităţi sârbeşti închid atât şcolile româneşti, cât şi biserica unde se slujea în limba localnicilor. În perioada interbelică, aici mai găsim doar câteva zeci de familii. Mulţi au preferat să emigreze, în valuri, în România, Bulgaria sau în alte localităţi din Macedonia.

Ultimul recensământ, cel din 2002, arată că Gopeşul este depopulat. Din fosta localitate prosperă nu au mai rămas decât câteva clădiri în ruină. Lângă care au apărut câteva case de vacanţă, locuite la sfârşit de săptămână de cei din oraşele apropiate. Impresionanta biserică este închisă de ani buni. O poartă întredeschisă şi un anunţ mortuar lipit pe lemnul scorojit arată că în curtea bisericii mai păşeşte, din când în când, cineva.

Prin preajmă, nici urmă de cimitir. La o aruncătură de băţ, la "Sâmtu", locul unde gopeşenii se strângeau de sărbători, se mai văd doar urmele unui foc de tabără şi două-trei sticle de bere aruncate. Pe creasta de munte, dintre buruieni, răsar ruine tăcute, de care au rămas agăţate câteva anunţuri de vânzare; inutile în pustietatea din jur.

Adevărată poezie în piatră mută, Gopeş rămâne un punct între Bitola şi Ohrid, spre care duce un drum pustiu şi îngust. Un singur indicator, rătăcit şi stânjenit, se vede pe drumul care nici măcar nu-i trecut pe hartă. Cu mormane de ziduri dărâmate, bălării şi pomi prin grădinile părăsite, Gopeşul a devenit un adevărat muzeu în aer liber. Peste care a năvălit vegetaţia abundentă. Şi, mai ales, uitarea.