IASII LUI CRETU /Istoria văzută din Oraşul de apoi

Am scris şi în anii trecuţi despre Premiul Naţional de Proză decernat de "Ziarul de Iaşi", un premiu care, sunt convins, s-a impus deja în viaţa literară româneasacă. Nu doar pentru că juriul (Alexandru Călinescu, Emil Brumaru, Valeriu Gherghel, Codrin Liviu Cuţitaru, Doris Mironescu şi subsemnatul) îşi face treaba cu bună credinţă, ci şi pentru că este cel mai important eveniment dedicat prozei din peisajul nostru cam pauper în acest domeniu. Pentru anul 2009, lista scurtă, de 5 nominalizaţi, i-a cuprins pe Varujan Vosganian, Lucian Dan Teodorovici, Angelo Mitchievici, Matei Vişniec şi Cristian Tedorescu (foto 1). Cel din urmă a fost cel dintâi. Sigur, nu pot vorbi în numele colegilor mei din juriu, dar cred că pot încerca să explic din ce motive cartea premiată merită cu prisosinţă o atare răsplată.

"Roman din piese detaşabile", cum îl numeşte autorul, Medgidia - oraşul de apoi (foto 2)a fost unul dintre cele mai comentate şi apreciate apariţii în proză de anul trecut. Ceea ce face ca acest roman să fie unul pe care, sunt sigur, istoria literară îl va reţine, e arta discreţiei. Cristian Teodorescu creează o întreagă lume, cu tristeţile, bucuriile, viciile şi slăbiciunile sale, situată, într-un scurt interval, în permanentă confruntare cu istoria fără a deveni explicit, tezist. Dincolo de destinele care se succed în paginile romanului, imaginea de ansamblu nu este cea a vieţii unor personaje, nici a unui oraş sudic, cosmopolit, levantin, tipic dobrogean, ci aceea a unei istorii care, pe la jumătatea secolului trecut, cunoaşte mari răsturnări de situaţie, contorsionări ce se citesc nu de la distanţă, ci la nivelul mărunt, al impactului lor asupra oamenilor simpli. Ceea ce nu înseamnă că destinele se succed în carte fără a lăsa urme, că personajele sunt simple fantoşe, alese pentru exemplaritatea lor; nu, nu e nimic demonstrativ în acest roman care, privind către istoria mare, nu scapă din vedere viaţa ce pulsează în rândul oamenilor obişnuiţi. Ba dimpotrivă, aş spune: pe autor chiar aceştia îl interesează, astfel încât lumea romanului, situată la întâlnirea realităţii cu ficţiunea (multe dintre personaje şi multe dintre întâmplări pot fi, la o adică, documentate, ele aparţin unei lumi al cărei crepuscul autorul însuşi l-a prins şi pe care a avut, oricum, posibilitatea de a-l reconstitui) este cum nu se poate mai vie, mai colorată.

Structura cărţii, semănând până la un punct cu Groapa lui Eugen Barbu, mizează pe crearea unei galerii de personaje al căror destin este, uneori, schiţat în numai 2 pagini. Fiecare dintre ele, atenţie, conţinând posibilitatea unui roman. O astfel de metodă ar fi riscantă în cazul unui prozator neatent la nuanţe, căci, s-ar spune, în două pagini nu poţi reţine decât esenţialul. Greşit! Cristian Teodorescu are şcoala autorului de proză scurtă şi ştie să ţeasă biografii neschematizate, surprinzând mereu amănuntele, episoadele cu valoare ilustrativă pentru fiecare personaj în parte. În afara celor care revin pe tot parcursul romanului (cârciumarul Fănică Theodorescu şi soţia sa Virginica, maiorul Scipione, chelnerul Ion, moşierul Caludi, judecătorul etc.), cele pasagere sunt, fiecare în parte, memorabile. Dezvoltată, povestea fiecăruia ar fi putut da naştere, spuneam, unui roman. Hoţul de buzunare zis Portofel, bijutierul "jidan" Marcel, jandarmul Pomenea, profesorul (legionar disident) Caraeni, imamul Hassan, curva Neli, potcovarul Bazil, birjarul Grigori, rusul care-şi bate soţia cu biciuşca, studentul comunist Paulică, văduva Chiruţa, machedoanca şi atâţia alţii nu alcătuiesc o masă asupra căreia autorul (de confundat cu naratorul) să-şi exercite experimentele narative. Nu, fiecare în parte este o figură extrem de vie, de convingătoare, de verosimilă. Împreună, alcătuiesc o lume coerentă, caldă; este şi nu este vorba despre un personaj colectiv, pentru că ceea ce se reţine din carte, în afara acestei lumi colorate, silită să se dezintegreze odată cu venirea comunismului, este profunda umanitate a acestor figuri pitoreşti: oameni simpli, cu bun-simţ, cu ambiţii, cu drame, cu ciudăţenii. Iată-l, de pildă, pe birjarul Grigori, rusul fugit din patrie din cauza Revoluţiei, gelos pe soţia sa, bulgăroaica Iovanca, pe care o bate cu biciuşca, atunci când se îmbată, până o doboară. Spăşit apoi, suferă tăcut, ca un câine, îşi pedepseşte instrumentul de tortură distrugându-l şi, când soţia i se însănătoşeşte, rămâne într-o rezervă ce dispare subit abia atunci când aceasta se întoarce dintr-o vizită de la rudele de la sud de Dunăre, aducând cu ea o biciuşcă nou-nouţă, cu care se biciueşte, spre bucuria înfierbântată a soţului, singură.

Sigur, în numai două pagini, personajele nu apucă să rostească nici o replică. De aceea, extrem de importantă este perspectiva narativă, atitudinea naratorului faţă de aceste personaje. Una extrem de empatică, deşi ironică totodată, tandră, deşi nu lipsită de amuzament. În orice caz, extrem de familiară, de înţelegătoare şi nereuşind să-şi ascundă o umbră de melancolie: scriind despre ele, autorul ştie că aceste personaje, de fapt, aceşti oameni aparţin iremediabil trecutului, că odată cu ei a dispărut o lume infinit mai frumoasă, mai corectă, mai aşezată. De aceea, pentru a ilustra această lume aşa cum a fost ea, autorul/naratorul are inteligenţa de a nu-şi judeca personajele, de a nu le privi cu ochi mizantrop, de la distanţă, de a nu le transforma în "pacienţi". Aşa se face că stilul, deşi lapidar, este unul care permite atât relatarea nedeformată a faptelor, cât şi un benign tratament ironic al acestora. Personajele nu sunt adâncite psihologic, dar comportamentul lor, bine observat, este suficient pentru a-i înlesni cititorului înţelegerea întregii şarade. În spatele fiecărui amănunt se subînţeleg alte şi alte fapte, personajele îşi poartă la vedere trecutul, după cum, conform unei logici care nu mai e a vieţii, ci a istoriei brutale, îşi etalează, de la bun început, şi viitorul.

Dar până să dea buzna istoria în Medgidia, timpul pare a avea nesfârşită răbdare cu oamenii. Evenimentele se succed într-un ritm calm, ticăit, liniştitor, de nimic bruscat. Şi cele bune, şi cele rele fac parte din această lume, şi oamenii luminoşi, şi criminalii de teapa poştaşului Claudiu, fanaticul politic, dar toate sunt rezolvabile, oamenii găsesc o soluţie de a ieşi cu fruntea sus din orice, din dramele personale, ca şi din eşecurile profesionale. În orice caz, îşi păstrează nealterată demnitatea; aşa cum o face, de exemplu, moşierul Caludi, Dom' Caludi, respectat de întreaga comunitate, dezinteresat de soarta moşiei, căzut în patima vânătorii după tragedia pierderii copiilor. Aşa cum o face, până la sfârşit, şi Maiorul Scipion, ofiţerul pursânge, respectând cu stricteţe o disciplină de fier, dar având bărbăţia de a nu demisiona de la regulament nici atunci când interesele politice o cer. Răpirile regizate, menite să liniştească gura lumii, frecventarea bordelului, negoţul, totul se bazează pe convenţia obligatorie a onorabilităţii şi pe o lege a liberei concurenţe care conferă legitimitate. În fine, şi cârciumarul Fănică are demintatea lui de mic burghez care a prins cheag în urma speculaţiilor isteţe şi a ştiut să tranforme restaurantul gării într-un local nu doar frecventabil, ci chiar căutat de mai-marii urbei. El nu are în sânge, ci descoperă această cultură a banului (căci există una, care îi deosebeşte pe cei bogaţi prin muncă de parveniţi: cârciumarul nu aparţine ultimei tagme): "Găseşte Fănică un teanc de bani roşi de şoareci, în şifonierul de pe sală. Noroc că era teancul gros şi nu izbutiseră şoarecii să intre prea adânc în el. Nu ştia unde-şi pusese pantofii cu scârţ şi Virginia se dusese cu copilul în vizită la Musica. Lasă el pantofii şi mai caută prin casă: dibuie prin sertare, până şi în gura samovarului, bani puşi bine. Cu frica ei de hoţi, uitase Virginia de ei. I se părea lui că nu prea ies bine socotelile restaurantului, dar nu stătea să numere francul ca ea". Fănică se hotărăşte, brusc, să investească banii într-un apartament în Capitală. Iată cum peronajul trece de la o mentalitate rudimentară, aceea a banilor "puşi bine", la una capitalistă, a investiţiei. Pentru el, fire rispitoare, contează mai mult statutul social şi mândria lui de întreprinzător decât gustul averii. Pe acesta l-a deprins soţia, care nu-şi refuză plăcerea de a număra teancurile de bancnote, la fel ca personajului lui Barbu, Lina (nu, nu buna Lina), şi ea tot soţie de cârciumar. Drama României a fost că, abia născută, această stirpe onestă a negustorilor, a burghezilor care aveau cultul muncii şi al concurenţei, a fost nimicită de comunism.

Dacă în prima parte a romanului evenimentele par a se succeda într-o cadenţă firească, răbdătoare cu oamenii (cartea aminteşte, s-a observat, de Moromeţii lui Preda), în cea de a doua lucrurile se precipită şi scapă de sub control. Oamenii nu-şi mai hotărăsc singuri destinul, nu mai au puterea de a decide în ceea ce îi priveşte. În acest târg patriarhal, în care români, turci, tătari, aromâni, armeni, evrei trăiesc paşnic de zeci de ani, năvăleşte istoria, care vine ba în camioanele nemţeşti, ba pe şenilele tancurilor ruseşti. Odată cu ultimele, vine şi comunismul. Este finalul acestei lumi, care nu îşi mai permite luxul de a-şi cultiva demnitatea. Fănică îşi vinde mobila din cârciumă, tot demn, vertical şi, odată cu transformarea acestui local în unul "proletar", se tranformă şi lumea snoabă, rafinată, dichisită de până atunci în una rudimentară, neghioabă. Dispare proprietatea şi, odată cu ea, se iţesc în fruntea comunităţii figuri anoste, din topor, până atunci marginale, precum curelarul Mînjină.

Ultimul capitol al romanului este unul recapitulativ, un epilog, de fapt. Autorul nu îşi ascunde teza, picurată subtil, de fapt, până atunci: "Maiorul Scipion fusese arestat, judecătorul avea să dispară fără urmă, iar el, Fănică Theodorescu, după ce a pierdut licenţa restaurantului din gară, avea să intre în puşcărie fiindcă nu-şi plătea impozitele pentru cârciuma pe care n-o mai avea. Norocul lui, a socotit Fănică, a ţinut până când Ion, oberchelnerul lui, a murit după ce a mâncat 50 de ardei iuţi la un pariu. Se schimbaseră şi vremurile, dar poate că Ionică, dacă ar mai fi trăit, i-ar fi cântat la ureche lui Mînjină «Internaţionala» pe ruseşte şi l-ar fi convins să lase restaurantul cum era şi la cine era. După moartea lui nimic n-a mai fost ca înainte. Şi a dispărut mai întâi atmosfera care-i făcea pe clienţi să-şi închipuie că, odată intraţi în restaurantul cu oglinzi, trenurile care treceau prin gară stăteau pe loc în timp ce ei porneau într-o călătorie la sfârşitul căreia aveau să se întoarcă în gara de unde plecaseră". Dispare, altfel spus, sensul demnităţii, până atunci valoare obligatorie printre oamenii care se respectau şi pretindeau a fi respectaţi. Comunismul suprimă acest respect şi îl înlocuieşte cu lupta de clasă şi cu adeziunea umilitoare. De aceea, Medgidia devine "oraşul de apoi", aşa cum întreaga lume de până atunci devine una defunctă, care nu mai poate supravieţui decât în memoria nostalgică a unora. Romanul lui Cristian Teodorescu este, pe lângă o majoră reuşită estetică, şi o datorie morală împlinită.

Nu mă lasă inima să închei fără a pomeni că, din întâmplare, în Medgidia m-am născut şi eu (de copilărit am copilărit în Cobadin, sat în care birjarul Grigori îşi poartă uneori muşterii - p. 180). Însă e vorba de un oraş gri, plin de blocuri uniformizante, tăiat în două de Canalul Dunăre-Marea Neagră, în care aproape nimic nu mai aminteşte de oraşul de altădată. Acesta, după cum o spune şi titlul acestui frumos roman, a dispărut odată cu o întreagă lume pe care comunismul a strivit-o.

N. red. Volumul lui Cristian Teodorescu a primit ulterior şi Premiul pentru Proză al Uniunii Scriitorilor din România.

BOGDAN CREŢU (născut la 21 ianuarie 1978, în judeţul Constanţa) este lector la Catedra de Literatură Română din cadrul Facultăţii de Litere, Universitatea "Al.I. Cuza" din Iaşi. Doctor în filologie, cu distincţia magna cum laudae, din iulie 2006. Volume publicate: Arpegii critice. Explorări în critica şi eseistica actuale (Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din România; Premiul pentru debut al revistei "Convorbiri literare"); Matei Vişniec - un optzecist atipic (Premiul pentru debut al "Ziarului de Iaşi", nominalizat la Premiul pentru debut al revistei "România literară"), Lecturi actuale. Pagini despre literatura română contemporană (Premiul pentru critică al revistei "Ateneu"), Utopia negativă în literatura română. Cronicar literar, eseist; a publicat în jur de 500 de articole în diferite reviste culturale. Semnează prefeţe la numeroase volume, antologii etc. Redactor al revistei "Paradigma". Membru al Uniunii Scriitorilor din România şi al Asociaţiei pentru Literatură Generală şi Comparată. Din 2006, semnează o rubrică săptămânală în "Ziarul de Iaşi". Colaborator la emisiunea "Convorbiri literare" a Radio Iaşi, din 2006.