BESTSELLER INTERNATIONAL /Fabricantul de bestseller-uri şi romanul de gară

Faptele, în termeni de succes de public, sunt următoarele: Marc Levy este cel mai citit scriitor francez al momentului - 20 de milioane de exemplare vândute, traduceri în 41 de ţări (inclusiv în română, unde Editura Trei i-a tipărit câteva romane). Scrie la normă, ca şi Amélie Nothomb, potrivit principiului "anul şi romanul". Ultima sa producţie, "Le voleur d'ombres" ("Hoţul de umbre") a fost lansată, după ce a fost învăluită într-un mister preliminar absolut neobişnuit (nu tu sinopsis, nu tu fragmente de text sau interviuri cu autorul care să dea o idee despre carte), atent ţesut de editorul său, Robert Lafont, pe 17 iunie 2010. Într-o săptămână după ce "s-a tras cearşaful de pe statuie", au fost epuizate pe piaţa franceză 465.000 de exemplare din roman şi s-a pregătit un supliment de tiraj de 15.000 de exemplare (adică ceea ce pentru mulţi autori reprezintă un record final de tiraje cumulate). Cifre halucinante, cu care însă Levy este obişnuit de ani buni.

La fel de obişnuit este însă Levy cu reacţiile negative ale criticii literare şi ale presei, în general reticente şi maliţioase, care spun despre romanele că sunt "cărţi de gară" (adică bune de citit în aşteptarea trenului), care vând sentimente frumoase, care vorbesc pe un ton aparent grav despre dragoste, prietenie, devotament, bla-bla, totul scăldat într-un sos melo de telenovelă sudamericană. Cam aceleaşi acuze ca în privinţa lui Coelho. Autorului (care trăieşte într-un exil de lux în America, la New York, pentru că, zice el, "americanii găsesc soluţii acolo unde europenii caută vinovaţi") toate aceste reacţii i se par nişte mofturi. El spune că la aceşti pseudocritici funcţionează deranjant prejudecăţile potrivit cărora purtătorul de veşti rele pare mai inteligent decât ceilalţi crainici şi negrul pare mai şic decât albastrul. El vrea să rămână, fără concesii, pasămite, profetul bunelor sentimente, convins că, odată şi odată, critica se va răzgândi. Şi Simenon şi Frédéric Dard (autorul lui San Antonio) au fost, la vremea lor, acuzaţi că produc romane romane de gară sau de plajă, din acelea care, după lectură, sunt abandonate pe bancheta sălii de aşteptare sau printre nisipurile estivale. Acum, Simenon a ajuns în colecţia Pléiade, iar Dard este considerat un mare creator de limbă literară. Levy speră că îşi va găsi criticul potrivit care să dea tonul elogiilor (unul care să nu facă parte din acea snoabă critică franceză care urăşte scriitorii populari) şi că, în timp, îşi va găsi locul de prim rang pe rafturile bibliotecilor. Până atunci, se consolează cu ideea că "dragostea publicului valorează mult mai mult decât un Goncourt".
Furnizorul francez oficial de bestseller-uri declară că a pescuit ideea acestui de-al 11-lea roman său pe o bancă dintr-un parc newyorkez, în momentul în care a văzut un bunic însoţit de nepotul său. Bătrânul era vesel, optimist, nepăsător, în vreme ce nepotul afişa o mină serioasă şi preocupată. Şi-atunci a început să fie bântuit de o întrebare-cheie (reprodusă în chip de memento incitant pe coperta a patra a ediţiei franceze): "Dar dacă, la un moment dat, copilul care aţi fost s-ar întâlni cu adultul care aţi devenit?" Şi dă-i şi luptă pe tema copilăriei (prilej de nostalgice aduceri aminte) şi a înaintării în vârstă, pornind de la situaţia unui personaj straniu, capabil să vorbească cu umbrele oamenilor pe care-i întâlneşte şi să le descopere, astfel, adevărata natură, speranţele şi deziluziile. Şi, nu în ultimul rând, să le împlinească, după puterile lui, visele ascunse. Iată o înghiţitură de text: "Acum aşază-te, trebuie să vorbim, îi spuse umbra. M-am aşezat turceşte pe pământ. - Ai o putere rară, se cuvine să accepţi s-o foloseşti, chiar dacă te înspăimântă. - La ce bun? - Trebuie să afli, pentru toţi aceia cărora le furi umbra, o fărâmă din amintirile lor ascunse, e tot ce-ţi cerem noi. - Care Noi? - Noi, umbrele, răsuflă cea cea cu care vorbeam."
Dacă reuşeşti să digeri aşa ceva, în secolul XXI, Goncourt-ul chiar nu mai contează.