Opinie Sorin Paslaru: Foarte bine că ne-aţi predat capitalismul. Dar practicaţi-l!
În vâltoarea discuţiilor despre noi impozite şi despre impactul
în inflaţie al noii TVA, autorităţile uită de unde va veni singura
soluţie pentru depăşirea actualei situaţii: sectorul privat.
Ziarul Financiar publică astăzi lista celor 41 de companii cu peste
250 de angajaţi care au intrat în insolvenţă în primele patru luni
din 2010. Are primul-ministru pe masă la prima oră situaţia la zi a
firmelor cu probleme din România?
În Germania, în Franţa, în Statele Unite, când companiile se
clatină, guvernele sar în sprijinul lor.
În România, formula este: descurcaţi-vă singuri! 22.000 de slujbe
sunt în pericol, dar nicio strategie de a menţine în viaţă aceste
companii, majoritatea cu capital românesc, nu este gândită.
Există opinia că valul crizei actuale este a doua mare oportunitate
pentru investitorii străini de a cumpăra ieftin active româneşti,
după perioada 1997-1999, când statul a fost nevoit să vândă la
preţuri disperate bănci şi întreprinderi pentru a acoperi găurile
bugetare.
Dacă altfel nu putem ieşi din impas - şi prin forţe proprii se vede
că iată, ca şi în atâtea rânduri în istorie, nu putem - să vină.
Ideea este cum întoarcem cât mai multe beneficii pentru ţară din
aceste investiţii străine.
Problema este că, în criza din 1998-1999, când statul român fusese
cel care crescuse pe datorie şi injectase bani în IAS-uri mulse la
maxim de directori fără scrupule sau în companii de stat
falimentare, voinţa politică de a restructura activele toxice a
fost de ajuns.
Bancorex-ul a fost înghiţit - cu noduri - de cea mai mare bancă de
stat de atunci, BCR, ponderea creditelor neperformante în sistemul
bancar a urcat la 30%, iar statul a emis titluri de stat cu care a
înlocuit aceste active în portofoliul băncilor găurite.
De altfel, nu se poate să ai criză fără o pondere de 25%-30% a
activelor neperformante.
În 1997, în Coreea de Sud, creditele neperformante în totalul
creditelor a atins 35%, în 1998, la criza din Rusia, ponderea
creditelor neperformante a fost de 40%, la criza din Turcia în 2000
de 28%, conform lucrării "Turmoil at Twenty", editată recent de
Banca Mondială.
În 1999, statul român, proprietarul Bancorex şi al Băncii Agricole,
a acoperit pierderile de 3 miliarde $ provocate de aceste active
toxice. La acea dată, creditele acordate în economie se ridicau la
10 miliarde de dolari.
Acum, creditele acordate se ridică la 60 de miliarde de dolari (50
de miliarde de euro), iar ponderea celor neperformante este de
circa 14%. Diferenţa esenţială este însă că băncile locale sunt în
mâinile unor grupuri străine, în primul rând austriece şi elene.
Sunt pregătite aceste bănci să-şi asume încă 15-20% pondere credite
neperformante?
Companiile străine prezente aici, care fac jocurile în economie,
trebuie să le convingă să accepte aceste minusuri, pentru că altfel
toată lumea are de pierdut. Cine a venit în România nu a venit
pentru 3 sau pentru 5 ani, ci pentru 20 sau 30 de ani, iar această
ţară are suficientă capacitate de relansare pentru ca pierderile de
acum să se transforme în câştiguri viitoare.
Băncile ţin cu dinţii de preţuri încă prea ridicate la imobile sau
active ale unor companii. Capitalul străin ne-a predat
capitalismul. Foarte bine, că nu-l mai ştiam după 50 de ani de
economie centralizată. Dar acum trebuie să-l şi aplice: adică să-şi
asume pierderile inerente.
Nimic nu poate înlocui rolul capitalului privat în distrugerea
creatoare şi realocarea resurselor în direcţiile cele mai
productive. Dar există riscuri, există pierderi. Ciclurile
economice fac ca o perioadă, mai scurtă sau mai lungă, activele să
stea în aşteptarea altor activităţi. Alteori sunt distruse pentru
că nu mai folosesc la nimic.
Aceste pierderi sunt asumate în fibra profitului, anterior sau
viitor. Când ai rate nete de profit de 25%, cele mai înalte din
Europa, te poţi aştepta şi la întoarceri la fel de
categorice.
Când vine o inundaţie, revenirea la normal înseamnă curăţarea
mâlului. Este ceea ce nimeni din economia românească nu vrea să
facă acum: să cureţe mâlul activelor neproductive.
Ziarele sunt pline de anunţuri ale Ministerului de Finanţe de
vânzare a unor bunuri scoase la licitaţie pentru recuperarea de
datorii de la firme în insolvenţă.
De ce nu există un site centralizat cu aceste licitaţii, pentru ca
aceste oferte să fie luate în considerare inclusiv de investitori
străini interesaţi de România?
La fel, în cazul băncilor, de ce nu este posibil să fie, eventual
sub coordonarea Asociaţiei Române a Băncilor, o ofertă
centralizată, transparentă şi bine mediatizată, a activelor scoase
la licitaţie?
În 1999, multe active scoase la licitaţie de fostul AVAB
(Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Bancare - creată
special pentru a curăţa băncile de credite neperformante) au ajuns
"pe sub mână" chiar la firmele care fuseseră creditate şi de la
care statul, teoretic, ar fi trebuit să recupereze creditele
nerambursate.
Aşa au rămas hoteluri din centrul Bucureştiului şi azi ca nişte
muzee, fără clienţi, pe mâinile unor negustori nepricepuţi. Cine nu
dă drumul la active la preţul pieţei plăteşte mai devreme sau mai
târziu. Zidurile goale nu aduc în niciun caz profit, indiferent că
pe hârtie bilanţurile arată momentan bine.