AVANPREMIERA / Timpul inimii. Corespondenţă (II)

Volumul cuprinde corespondenţa dintre Paul Celan şi Max Frisch, precum şi cea dintre Ingeborg Bachmann şi Gisèle Celan-Lestrange. Editată şi comentată de Bertrand Badiou, Hans Höller, Andrea Stoll şi Barbara Wiedermann. Traducere din limba germană de Iulia Dondoric.

Despre corespondenţa dintre Ingeborg Bachmann şi Paul Celan

Cei doi îndrăgostiţi, care s-au întâlnit în Viena ocupată în mai 1948, aveau destine cum nu se poate mai diferite: ea - fiica unui austriac, membru de timpuriu al NSDAP, studentă la Filozofie, el - un evreu apatrid de limbă germană din Cernăuţi, care-şi pierduse ambii părinţi într-un lagăr de concentrare german, el însuşi supravieţuind unui lagăr de muncă românesc. Din această diferenţă insurmontabilă îşi trage Paul Celan scrisul în calitate de autor evreu ce se adresează cititorilor germani şi tot de aici provine exigenţa lui ridicată faţă de poezia de limbă germană scrisă după catastrofa evreiască; pentru ea, Ingeborg Bachmann, care se confruntase şi înainte de această întâlnire cu istoria recentă germană şi austriacă, aceeaşi diferenţă va constitui un nou impuls de a lupta de-a lungul vieţii împotriva uitării şi de a interveni în favoarea poeziei lui Celan.

Atât scrisorile dintre cei doi, cât şi cele dintre Paul Celan şi Max Frisch, dar şi schimbul epistolar dintre Ingeborg şi soţia lui Celan, Gisèle, arată caracterul indestructibil al unei relaţii speciale, cu toate distrugerile percepute în interiorul ei şi dincolo de cuvântul încredinţat hârtiei scrisorilor.

Ingeborg Bachmann - Paul Celan

Ingeborg Bachmann către Paul Celan, St. Wolfgang, 30.VIII.1951

Dragă Paul,

sper că de data aceasta ai primit scrisoarea mea; am folosit atunci adresa pe care o scriseseşi pe plic şi abia apoi am descoperit în scrisoare adresa completă.

Între timp am plecat în Salzkammergut. Concediul meu e foarte scurt, doar o săptămână, dar nu sunt tristă, pentru că zilele acestea sunt atât de frumoase, iar la Viena mă aşteaptă o altă slujbă, mai bună, care mă va solicita mai mult, dar care, din toate punctele de vedere, mă mulţumeşte mai mult decât cea anterioară. Voi organiza aproape de una singură emisiunile ştiinţifice la postul de radio Rot-Weiss-Rot şi în aşa-numitul Script Department mă voi ocupa şi de piesele radiofonice; oricum, asta ar putea echivala cu o meserie şi, dacă m-aş gândi la ceva sigur, mi-ar putea oferi siguranţă în aceşti ani, până mă voi întoarce la universitate.

Deşi nu am nimic de-a face cu departamentul literar propriu-zis, aş vrea să te întreb dacă pot să fac o emisiune cu poeziile tale, cele pe care mi le-a dat Klaus. Am vorbit deja cu Dr. Schönwiese (Salzburg), care le-ar prelua în departamentul lui. De acolo se vor întoarce în studioul de la Viena şi vor fi transmise. (Însă nu ştiu dacă voi reuşi s-o aduc pe Edith Mill să recite).

Klaus m-a vizitat imediat ce a sosit din Millstatt; am fost foarte fericită, fiindcă mi-a devenit foarte drag, şi, atunci când va fi acolo şi Nani, îmi va fi mai puţin teamă de Viena, acest no man's land.

Toate aceste noutăţi nu schimbă nimic în privinţa bursei la Paris, voi afla, probabil, la sfârşitul lui septembrie sau la începutul lui octombrie dacă hotărârea s-a luat în favoarea mea.

Dragă Paul, dacă mă întreb astăzi ce-mi doresc, ce-mi doresc cu adevărat, ezit să răspund, poate chiar am ajuns la concluzia că nu ne sunt îngăduitedorinţele, că avem de îndeplinit o anumită normă, că lucrurile pe care le facem rămân mereu fără rezultate, dar că totuşi între ora opt dimineaţa şi şase seara trebuie să ne prefacem că e important să punem o liniuţă sau două puncte pe o foaie de hârtie.

Dar, ca să revin la dorinţe - fiindcă nu am dorinţe numai în ceea ce mă priveşte, ci şi în privinţa celorlalţi; crezi că e posibil să vii în Austria la iarnă, de Crăciun, de pildă? Nu trebuie să-ţi faci nici un fel de griji pe perioada şederii tale aici, doar să te relaxezi, să te simţi oaspete, să te simţi ca acasă. Redu la tăcere tot ce e susceptibil, nu spun asta doar din partea mea, ci şi în numele lui Klaus, al lui Nani şi al altora, care îşi doresc foarte tare să fii aici, şi, sper, vorbesc puţin şi în numele Austriei, care nu şi-a făcut încă toate datoriile faţă de tine, şi îi vorbesc poetului şi omului care mi-a rămas, după tot ce s-a întâmplat.

Cu salutări şi multe gânduri!

Ingeborg

Paul Celan către Ingeborg Bachmann, Paris, 30.X.1951

Draga mea Inge,

viaţa aceasta pare făcută din ratări, şi poate că e mai bine să nu ne frământăm prea mult mintea cu ele, altfel cuvintele nu vor să se urnească din loc. Scrisorile care au încercat să facă asta s-au retras în sfera din care ar fi trebuit smulse sub degetul care pipăia spasmodic. Îţi sunt adânc îndatorat, şi acea breve din Londra - asta e tot, faţă de scrisorile, cadourile, eforturile tale - îmi flutură în minte. Prin urmare, iartă-mă şi hai să vorbim, în sfârşit, unul cu celălalt.

Vreau să-ţi povestesc câte ceva, să-ţi dau veşti - asta e cel mai limpede. La Londra: linişte, viaţă de familie, grădini şi cărţi, din când în când o plimbare prin oraş. Fără întâlniri, în afara celei cu Erich Fried, care m-a revigorat şi m-a înviorat prin cordialitate şi căldură. Fără doar şi poate, e un talent poetic evident, puternic. Dintre celelalte mlădiţe ale "Vienei spirituale" nu l-am văzut decât pe Hans Flesch, pe care E.F. îl rugase să vină în seara în care am citit poezii la el acasă. Pe Hilde Spiel nu am văzut-o, din păcate, în acel moment ea era încă în Austria. I-am lăsat la Erich Fried un manuscris, care se pare că se află de câteva zile la Doamna Spiel. (Cum rezultă din cele câteva rânduri trimise de ea.)

Revedere dificilă a Parisului: căutarea unei camere şi a oamenilor - ambele dezolante. Singurătate bârfită, peisaj cu zăpadă topindu-se, secrete intime şoptite în public. Pe scurt, un joc senin cu lucruri sumbre, fireşte, în slujba literaturii. Uneori poezia îţi apare ca o mască, nu există decât pentru că ceilalţi au nevoie, din când în când, de un lucru în spatele căruia să-şi poată ascunde grimasele zilnice declarate sfinte.

Dar destul cu bârfa - pământul acesta nu va fi mai rotund, iar în Paris au înflorit castanii a doua oară, şi în toamna aceasta.

Dragă Inge, trebuie să-ţi mulţumesc ţie şi lui Klaus pentru publicarea celor două poezii în Wort und Wahrheit) - poate că vor ajunge astfel la vreo ureche neînfundată. Cu siguranţă te vei bucura să afli că şi revista berlineză Das Lot a luat câteva poezii de-ale mele; vor fi tipărite în numărul următor, care apare în februarie. În plus, urmează să fie traduse unele lucruri de-ale mele în suedeză. Cândva, să sperăm, şi în germană.

Ai observat? Gesticulez, iau la rând toate casele din zonă, alerg în urma mea... Dacă aş şti cu adevărat cât de mult a lovit de data aceasta! Dar oare se afla cu adevărat în faţa uşii mele, piatra pe care mă chinui s-o înlătur? Ah, cuvântul nu vine decât prin văzduh, şi vine - iar mi-e teamă - în somn.

Nu ştiu, Inge, dacă Klaus ţi-a arătat cele două poezii pe care i le-am trimis ultima dată. Uite aici una nouă, "ultima", să sperăm că nu cea din urmă. (Dumnezeule mare, dacă n-ai fi fost atât de zgârcită la vorbă!)

Şi tu, Inge? Lucrezi? Spune-mi câte ceva despre asta, da? Şi planurile tale? Am mustrări de conştiinţă că te-am sfătuit să renunţi la călătoria peste ocean în scrisoarea trimisă din Levallois - retrag totul, felul în care am judecat atunci a fost foarte superficial.

Spune-mi tot ceea ce poate fi împărtăşit şi, dincolo de asta, uneori şi câte ceva din cuvintele şoptite, care iau fiinţă când suntem singuri şi nu putem vorbi decât în depărtare. Atunci voi face şi eu acelaşi lucru.

Toată lumina acestei clipe!

Paul

Ingeborg Bachmann către Paul Celan, Viena, 10.XI. - 16.XII.1951

Iubite Paul,

Nu-ţi poţi imagina câtă bucurie mi-a adus scrisoarea ta, ba chiar mă întreb dacă mi-ai fost vreodată atât de apropiat ca în aceste zile - fiindcă pentru prima dată într-o scrisoare ai venit cu adevărat spre mine. Nu înţelege greşit bucuria mea - sigur că simt şi multă amărăciune din ea -, mă bucură numai faptul că ai putut să-mi scrii despre asta.

Te înţeleg şi simt alături de tine, pentru că nu găsesc decât confirmarea propriilor mele impresii. Strădaniile zadarnice în ceea ce ne priveşte - chiar aşa sunt?, lumea culturală, în care eu însămi am un rol acum, toată această agitaţie nesuferită, discuţiile prostesc-neruşinate, dorinţa de a plăcea cu orice preţ, un astăzi scris cu majusculă - îmi devin de la o zi la alta tot mai străine, mă aflu în mijlocul lor, şi astfel e şi mai fantomatic să văd cum celorlalţi le place să se agite.

Nu ştiu dacă simţi că în afară de tine nu am pe nimeni care să-mi întărească încrederea în "celălalt", că gândurile mele te caută mereu, nu numai ca pe cell pe care îl iubesc cel mai mult, ci şi ca pe cel care, el însuşi pierdut, rămâne pe poziţia în care ne-am blocat.

Mai întâi vreau să-ţi răspund: mă bucur că poeziile tale au fost publicate; nu trebuie să-mi mulţumeşti pentru "Wort und Wahrheit"- da, n-ar trebui să-mi mulţumeşti deloc, niciodată, pentru că în astfel de momente mă apasă şi mai tare o vinovăţie profundă faţă de tine, chiar dacă ea nu se lasă definită mai îndeaproape. Ar fi frumos dacă ai lua legătura cu Hilde de Mendelssohn; mi-e dragă şi o şi admir până la un anumit punct. - Acum vreau să-ţi povestesc câte ceva despre mine, va fi ceva banal, dar trebuie să fii convins că gândirea şi faptele mele nu se epuizează cu totul în ceea ce fac în exterior.

Ştii că am o slujbă la postul Rot-Weiss-Rot ca "Script Writer Editor"; stau într-o cameră cu alţi doi bărbaţi şi două secretare; împreună cu aceşti doi bărbaţi prelucrez piese de teatru pentru radio, în afară de asta, din când în când, am de scris eu însămi câte o piesă radiofonică, de redactat critica săptămânală de film, de citit şi de evaluat nenumărate manuscrise, aproape toate slabe. Ceea ce-mi iese nu e mereu rău, pentru Austria e chiar foarte îndrăzneţ ceea ce le oferim ascultătorilor noştri, de la Eliot la Anouilh, şi, surprinzător, chiar avem succes. Poate că îmi vei lua în nume de rău această groaznică "destoinicie", am avut oarecare succes, reuşind să obţin în scurt timp o poziţie destul de bună, şi deşi în multe privinţe nu sunt mulţumită, lucrez cu plăcere şi mă bucur că pot lucra. Mi-am propus - deşi nu ştiu dacă se va realiza - să rămân aici numai un an şi apoi să plec în Germania, la un post german - când o să stăpânesc pe deplin meşteşugul. Am ajuns din întâmplare la radio şi până atunci nici prin gând nu mi-ar fi trecut să fac o meserie ca asta, însă, văzând că mi se dă o şansă, care nu e rea deloc, dacă ţinem cont de cât de greu este azi să ai o meserie ca lumea, aproape că vreau să profit de ea. Vreau să te întreb ce crezi despre asta, căci, oricât de ciudat ţi s-ar părea, mă gândesc la "noi".

Dragă Paul, ştiu că tu nu mă mai iubeşti acum, că nu te mai gândeşti să mă iei la tine, şi totuşi nu pot decât să sper şi să lucrez pentru a pune bazele unei vieţi împreună cu tine, care să ne ofere o anume siguranţă financiară şi să ne dea posibilitatea, într-un loc sau altul, să o luăm de la început.

Promisiuni, afirmaţii solemne nu mai vreau şi nu mai pot să fac. Caut mai degrabă o dovadă, indiferent dacă tu vrei s-o primeşti sau nu; poate că aceasta e în ochii tăi chiar o dovadă falsă sau rea. Însă eu am ajuns la convingerea că pot "realiza" "această" parte a existenţei, că trebuie să o ofer, dacă pretind că te iubesc.

Faptul că nu eşti aici îmi îngreunează şi totodată îmi uşurează situaţia. Sufăr de dorul tău, şi totuşi uneori mă bucur că nu pot să vin la tine acum; trebuie să devin mai sigură, să devin mai sigură pentru tine.

Nu-mi răspunde - decât dacă simţi nevoia - la aceste rânduri din scrisoarea mea. Scrie-mi numai, scrie-mi, ca să ştiu şi să nu fiu atât de singură, doar eu cu zilele care trec şi cu întâmplările, cu oamenii cei mulţi şi cu lucrul.

Tocmai au fost la mine Klaus şi Nani. Nani a găsit o cameră în apropiere şi e foarte bucuroasă. Ştiu cele două poezii pe care i le-ai trimis lui Klaus, le-am pus împreună cu celelalte. Astăzi copiez pentru Klaus "Wasser und Feuer", ca să nu trebuiască să i-o trimiţi tu.

În privinţa acestei poezii: o găsesc absolut nouă şi surprinzătoare, e ca şi cum un lanţ imperios de asocieri ar fi fost frânt şi o nouă uşă s-ar fi deschis. E, poate, cea mai frumoasă poezie a ta, şi nu mi-e teamă că ar putea fi "cea din urmă". Sunt nespus de fericită din această cauză şi, în miezul întunecării tale, sunt plină de speranţe în ceea ce te priveşte. Mi-ai reproşat de multe ori că nu aş avea nici o legătură cu poeziile tale. Te rog mult să renunţi la acest gând - şi n-o spun numai din cauza acestei poezii, ci şi a celorlalte. Uneori trăiesc şi respir numai prin ele.

Primeşte cele mai calde urări şi - dacă pot să abuzez de un cuvânt de-al tău - "gândeşte-te că am fost ceea ce sunt"!

Ingeborg

Paul Celan către Ingeborg Bachmann, Paris, 17.XI.1959

Îmi fac griji pentru tine, Ingeborg.

Dar trebuie să mă înţelegi: nu-mi auzi strigătul la strâmtoare, nu eşti în tine (unde bănuiesc eu că eşti), eşti... în literatură.

Şi Max Frisch, pentru care acest "caz" - care e, de fapt, un strigăt! - devine interesant din punct de vedere literar...

Scrie-mi, te rog, sau trimite-mi - telegrafic - numărul de telefon din Kirchgasse.

ş...ţ

Paul

Ingeborg Bachmann către Paul Celan, Zürich, 18.XI.1959

Tocmai a sosit scrisoarea ta expresă, Paul, slavă Domnului, pot să respir din nou. Ieri am încercat, în disperarea mea, să-i scriu lui Gisèle, scrisoarea e aici, neterminată, nu vreau s-o tulbur, ci să implor, datorită ţie, un sentiment fratern, care să poată traduce nevoia mea, conflictul - şi lipsa mea de libertate în acea scrisoare, nepotrivită, ştiu, fără viaţă.

Aici, ultimele zile de la scrisoarea ta au fost groaznice, totul se clatină, aproape de ruptură - acum fiecare l-a rănit atât de mult pe celălalt. Dar nu pot şi n-am voie să vorbesc de ceea ce se petrece aici.

Despre noi trebuie să vorbesc. Nu se poate ca tu şi eu să ne mai pierdem o dată - asta m-ar distruge. Spui că n-aş mai fi în mine, ci... în literatură! Nu, te rog, pe unde îţi rătăcesc gândurile? Sunt acolo unde sunt dintotdeauna, doar că adesea eşuez, mă prăbuşesc sub povară, e greu să suporţi chiar şi un singur om, pe care autodistrugerea şi boala îl însingurează. Trebuie să fiu în stare de mai mult, ştiu, şi voi fi.

Te voi auzi, dar ajută-mă şi tu auzindu-mă. Îţi trimit acum telegrama cu numărul şi mă rog să găsim cuvintele potrivite.

Ingeborg

Ingeborg Bachmann - Gisèle Celan-Lestrange

Gisèle Celan-Lestrange către Ingeborg Bachmann, Paris, 2.XII.1960

Draga mea Ingeborg,

opt zile au trecut de când Paul a plecat la Zürich, cu inima uşoară, în speranţa de a da peste reacţii omeneşti şi adevărate, şi nu a fost dezamăgit, s-a întâlnit cu dumneavoastră şi cu Weber. Şi-a recăpătat curajul şi speranţa.

Au trecut opt zile!... Şi nu s-a întâmplat nimic. Ingeborg, Paul e disperat, Paul e foarte obosit, Paul nu e bine. Nu mai are deloc curaj, această poveste trebuie neapărat să fie dezvăluită în tot adevărul ei. Vă implor, faceţi tot ce vă stă în putinţă. Ajutaţi-i pe ceilalţi să înţeleagă că toată această poveste e josnică şi că nu au dreptul să stea fără a face nimic.

Totul durează deja de şapte ani, începe să fie târziu pentru Paul, prea târziu; nu vorbele şi consolările contează pentru el, acum e nevoie de fapte, să se scrie în ziare, să fie denunţate minciunile, calomniile; dar acestea trebuie făcute repede, Ingeborg, trebuie făcute imediat. E de datoria tuturor să o facă, în numele Adevărului, al poeziei, ceea ce e acelaşi lucru - Trebuie să se revolte, să se indigneze, nu mai trebuie îngăduit acest lucru. Vă repet, Ingeborg: Paul nu mai poate. Aşteaptă de fiecare dată când soseşte poşta, când apar ziarele, e preocupat până peste cap de toate acestea. În mintea lui nu mai e loc pentru nimic altceva - şi cum ar putea fi altfel după şapte ani?

Nici un rând nu i-a sosit de când s-a întors de la Zürich, unde a fost cu adevărat plin de speranţă, plin de curaj, hotărât să lucreze, aproape fericit. Doar câteva rânduri în N.Z.Z, care trimit la replica din Rundschau - asta-i tot, e foarte inconsistent, foarte, foarte puţin, şi, dacă asta va fi tot, ar fi groaznic. Mai e şi un telefon de la Armin Mohler, un fost nazist, care vrea să scrie ceva pentru ziarul lui Rychner, dacă nu cumva a şi făcut-o; înţelegeţi că nu poate să ne bucure prea tare şi că ne punem speranţa în alte voci decât a lui. Armin Mohler, fost nazist, preia apărarea lui Paul; înţelegeţi, Ingeborg, ce mult ne poate răni.

Kasack: Paul i-a telefonat când s-a întors de la Zürich, vrea Nisipul din urne... Da, desigur, chiar e nevoie să vadă dovezile. Nu e posibil să se revolte împotriva celor care l-au calomniat pe Paul, să reacţioneze imediat când e atacată Fugă macabră, să denunţe infamiile care circulă pe seama lui. Nu poate da expresie propriei revolte dacă nu are în mână primul lui volum? Totul e groaznic. În prezenţa lui Paul, oamenii se indignează, îl ascultă, dar, cum pleacă el, totul se năruie, ca şi cum nu i-ar privi nicidecum.

Ingeborg, v-aţi întâlnit cu Weber, poate că aţi vorbit din nou cu directorul de la Burgtheater, i-aţi scris lui Max Frisch în legătură cu acest subiect. Vă implor, faceţi asta, faceţi-o cât mai repede şi ţineţi-l la curent pe Paul.

Telefonaţi-i, vă rog. Ajutaţi-i pe oameni să treacă la fapte. Dacă aţi şti ce singur e, ce nefericit şi complet distrus de ceea ce i se întâmplă.

Vă implor să faceţi tot ce puteţi ca să se întâmple ceva bine cât mai repede cu putinţă. Nu-l lăsaţi fără veşti.

Duminică, D-na Fischer soseşte la Paris, urma s-o vedem la nişte prieteni.. .dar, pe cât de incredibil ar părea, sunt invitaţi acolo şi prieteni ai lui C.G., până aici s-a ajuns. La editura lui, nu ştie peste cine dă. Ieri a anulat.

Iată cum stă situaţia, Ingeborg, e foarte rău. Daţi-mi voie să vă spun din nou, trebuie făcut ceva, trebuie făcut ceva foarte repede. Nu-l lăsaţi de izbelişte pe Paul, ţineţi-l la curent. Vă rog. Vă rog s-o faceţi imediat. Nu prin cuvinte şi consolări, nu-l ajută deloc. Faptele, gesturile, acţiunile precise şi curajoase - în numele Adevărului, în numele Poeziei, în numele lui Paul, vă implor.

Vă rog să luaţi această scrisoare ca pe una foarte personală şi să nu vorbiţi cu nimeni despre ce v-am spus în legătură cu starea lui Paul.

Suntem foarte disperaţi, vă mărturisesc asta dumneavoastră, care înţelegeţi.

Gisèle.

Ingeborg Bachmann către Gisèle Celan-Lestrange, Uetikon am See, 3.XII.1960

Draga mea Gisèle,

tocmai am primit scrisoarea dumneavoastră. Vă înţeleg neliniştea, totuşi vă rog să nu disperaţi, nu acum! Luni, după plecarea lui Paul, i-am scris lui Max Frisch - având în vedere neregularitatea poştei italiene, nu aştept răspuns înainte de săptămâna viitoare. În aceeaşi zi, m-am întâlnit cu Dl Weber, era foarte grăbit, n-am putut decât să-i cer articolul lui Szondi, copiile - care au sosit ieri, din cauza unei greşeli de adresă (Kirchgasse!). Aşa că mă voi întâlni cu Weber lunea viitoare (sau în ziua următoare) pentru a vorbi propriu-zis despre asta. Am făcut ieri o copie, pentru a informa cât mai bine, şi am trimis-o împreună cu o scrisoare domnului Leonhardt (Die Zeit). Sper că va face ceva şi sper că am găsit cuvintele potrivite pentru a-l convinge, pentru a-l face să înţeleagă cât e de necesar şi de urgent. Mâine mă duc la directorul de la Schauspielhaus, care se întoarce în această seară dintr-o călătorie; a plecat şi el, după Paul.

Gisèle, credeţi-mă, fac tot posibilul, mă ocup cu adevărat de acest lucru! Nu mă gândesc decât la asta. Totuşi, trebuie să avem răbdare, o infamie care durează de şapte ani nu poate fi oprită într-o săptămână. Calmaţi-l pe Paul. Am fost foarte fericită în cele două zile în care Paul a fost aici şi mi-am recăpătat încrederea după acest an oribil şi bolnăvicios.

Ingeborg

Gisèle Celan-Lestrange către Ingeborg Bachmann, Paris, 10.V.1970

Draga mea Ingeborg,

nu ştiu dacă scrisoarea mea va ajunge la dumneavoastră. Cred că aţi aflat îngrozitoarea veste. Totuşi, am vrut să vă scriu.

Joi, pe 16 aprilie, fiul meu Eric, care a luat masa, ca de obicei, cu Paul, a observat că acesta se simţea iar foarte rău. A doua zi i-am dat telefon, şi până duminică, 19 aprilie, prietenii care au încercat să dea de el sau care l-au văzut nu au făcut decât să-mi confirme criza în care se afla din nou.

În noaptea de duminică spre luni, 19/20 aprilie, a plecat de-acasă pentru a nu se mai întoarce niciodată.

Timp de două săptămâni l-am căutat peste tot, fără nici cea mai mică speranţă că-l voi găsi viu. Pe 1 mai, l-a găsit poliţia, la cincisprezece zile după gestul lui îngrozitor. Am aflat asta abia pe 4 mai -

Paul s-a aruncat în Sena. A ales moartea cea mai anonimă şi mai solitară.

Ce altceva aş putea să vă spun, Ingeborg. Nu am putut să-l ajut cum aş fi vrut.

Eric va împlini luna viitoare cincisprezece ani.

Vă îmbrăţişez,

Gisèle Celan

Anexă (Jean Bollack, relatare)

Paul a fost înmormântat azi-dimineaţă, la ora 9, la cimitirul Thiais, în prezenţa a circa treizeci de persoane, a familiei lui Gisèle şi a câtorva prieteni. Fără a-l mai pune la socoteală pe agentul poliţiei municipale. Pe o ploaie măruntă de primăvară. Ne-am înclinat în faţa mormântului şi i-am îmbrăţişat pe Gisèle şi pe Eric, care, transfigurat, semăna în mod ciudat cu tatăl său.

Marţi, 12 mai 1970

Jean

Din volumul "Timpul inimii", in pregatire la Editura ART