POEMUL DE DUMINICA / Birt

Un singur om se închină zi de zi în faţa aceluiaşi pahar,

nimeni nu-l vede, toţi îl urmează

pînă la ultima picătură -

femeia lui este o masă de scîndură pe care toţi îşi reazemă coatele,

o uită acolo, iar cînd o revăd nu-i spun nimic,

bat cu pumnii în ea

şi veselia începe -

în ochii lui încape toată tristeţea lumii, chiar dacă lumea

nu va trece niciodată pe acolo

să-şi rezeme coatele pe muierea lui

cu care nu a prăsit nimic,

nici ea nu i-a reproşat nimic, deşi pe faţa ei stau scrijelite

tot felul de semne, iar petele de grăsime n-o lasă să putrezească,

deşi picioarele ei şubrede cu greu îi mai ţin

privirile lui aţintite în gol -

singur, zile în şir, stă cu femeia pe care nu şi-a dus-o niciodată acasă,

nu i-a aşezat în faţă un buchet de flori,

nu i-a înjurat pe cei care au batjocorit-o,

ba mai mult, este sigur că într-o zi o va pune pe foc

şi va privi în auschwitzul lui cum fumul

nu-i pătrunde în nări decît prin ochi -

o să moară şi el ca mai toţi năpăstuiţii din lume,

sub masa peste care toţi îşi vor rezema coatele.