FOILETON / Thriller serotonin

Autor: Igor Ursenco 13.07.2010
"Acum sau niciodată", îmi zic mie însumi ca unui dublet eteric, calmîndu-mă zadarnic: un ordinar personaj dostoievskian ce revine periodic la locul crimei din tinereţea sa neliniştită.
Cu ochii larg deschişi, un pic ruginiţi de atîta lumină depozitată în irişii expuşi, urmăresc cum în venele elastice îmi creşte constant nivelul admis de serotonină, fără a mai zice de cheagurile de sînge ce marchează (pentru unii, chiar dacă singulari!) renaşterile spirituale ratate. Şi, Doamne, e vorba chiar despre serotonina adevărată: acel hormon secretat direct în sistemul nervos central, făcut responsabil de medici pentru neurotransmiterea depresiei şi a anxietaţii. Or, cunoscut lucru, nivelul de serotonă în compoziţia sîngelui persoanelor îndrăgostite şi al celor considerate a fi obsesiv-compulsive este cu 40% mai scăzut decît în cel al subiecţilor "normali".
Aşadar, odată şi odată trebuie să fac dezvăluirea. Altfel simt că voi exploda: că îmi va exploda şi ultima rezervă de îndemînare mortală latentă. Probabil aşa se simt toţi acei care iau ilegal cu sine, în Ziua Judecăţii de Apoi, o taină străină, ce nu le onorează defel purificarea finală!
Timp de douăsprezece ori - pe toată durata anului calendaristic -, exact în perioada cînd luna îşi iese din matcă relevîndu-şi petele întunecate (de la resturile de serotonină neutilizate, rămase peste zi?), Adono Costenar îşi trăieşte din plin porecla de "supraterestru", fără a poseda şisymbola,parola secretă (pentru atîţia muritori!) de trecere nepedepsită spre alte tărîmuri ontologice intangibire. În timp ce sîngele oamenilor, îmbogăţit cu drame zilnice, obişnuieşte să curgă vertical din femei în perioada ciclului, iar pe bărbaţi îi trage jos din patul conjugal sau din afacerile cu moartea - uneori şi cu iubirile pierdute la cărţi -, la Costenar el doar se ridică. De la tălpi, sîngele lui se întăreşte mai spre creştet, căpătînd forma alungită a capului: ca într-un mauzoleu mirific. În aceste zile speciale (pentru noi toţi, dar cu motivaţii atît de diferite!), îl văd ieşind de la mansarda celui mai înalt bloc din oraş, pe care o populează împreună cu un papagal şi un porcuşor de Guineea: cu privirea mai mult aţintită spre cer decît spre realitatea terestră, ieşită abrupt şi direct din propriul său umăr.
Vecinii săi expuşi, în modul animalic cel mai literal posibil, complexului Oedipus ori altor handicapuri iraţionale transmise prin contaminare socială nu pot înţelege pînă la capăt două lucruri esenţiale: 1. "de ce?", la calităţile sale corporale şi mentale excepţionale, Costenar e un tip (încă) singur şi, desigur, 2. "cum de nu?" şi-a identificat Maya tangibilă, zeiţa feminină supremă cu funcţiile clare de alăptare şi educare (familiare încă vechilor greci) sau responsabilă de existenţa iluzorie (la vişnuiţii indieni)!
Dar cine ar putea recunoaşte cum e să deţii - în aceeaşi palmă care bate şi mîngîie cu aceeaşi fatalitate - diferitele capete ale fenomenului Maya şi, în plus, să posezi ori, mai curînd, să fii posedat de "complexul lui Actaeon". Actaeon, vînătorul legendar care, întîmplător, a văzut-o îmbăindu-se nudă pe zeiţa grecilor antici Diana.
Legenda ne spune că, "mînioasă, zeiţa" l-ar fi transformat imediat în cerb, ţintă accesibilă tuturor obiectelor ascuţite: fie săgeţi, fie colţi de fiare. Sub această înfăţişare nouă şi inedită, nefericitul vînător a fost sfîşiat cu o cruzime turbată de către propriii săi ogari de vînătoare: chiar pe muntele mitic Cithaeron, rămas să suplinească, pentru oamenii moderni, locul unde şira spinării oricărui vis e frîntă adesea.
Dar aşa cum orice obiect (inclusiv virtual) riscă să te rănească la capătul experienţei sau a utilizării lui prea îndelungate, devine foarte clar în curînd că ceea ce e mai puţin periculos în lumea asta să te înconjori de propria ta solitudine.
De aceea, printre lucrurile personale şi instrumentele ce îl ajută să îşi practice - cu decenţa zilnică presupusă - meseria sacră de meteorolog, inclusiv un trautonium moştenit de la părinţii decedaţi cu mulţi ani în urmă, Adono deţine doar un papagal şi un porcuşor de Guineea. Primul are "viză de reşedinţă pemanentă" în colivia cu grilaj metalic, iar al doilea - într-o cutie obişnuită de carton.
Această falsă stranietate (pentru ochiul străin, repet) nu dă mai puţină valoare prieteniei circulante între toate forţele naturii. Într-o seară dintr-acelea care începe să mustească de serotonină, papagalul lui Adono umblă neliniştit prin cuşca sa lucioasă.
Deja îmi imaginez cum îşi scoate gîtul, pansat cu pene colorate, printr-o zăbrea lărgită a coliviei metalice şi strigă sacadat în faţa ecranului mat: "Ti-Vi... Tiiii-Vi... Ti-Viiii...".
Acum ştiu că e timpul să îmi scot luneta...
În timp ce butonează telecomanda prin măruntaiele familiare ale postului "National Geographic", îl văd pe Adono Costenar cum îşi prepară cafeaua de seară. Cînd gustă din ceaşca mov conţinutul negru al ibricului abia luat de pe foc, o grimasă involuntară îi străbate faţa: cafeaua nu e atît de fierbinte, pe cît e de puternică. Va trebui, probabil, să dilueze cumva lichidul dens şi amar. Costenar dechide uşa frigiderului şi, cu celaltă mînă rămasă liberă, caută (nu fără o doză de disperare) cutia familiară din carton pe care scrie cu litere de-o şchioapă "Lapte". După modul cum o agită nervos, îmi dau seama că nu a mai rămas pic de lapte. Aproape că pot auzi zgomotul pe care îl are impactul cutiei în care e păstrat laptele cu pereţii solizi ai coşului de gunoi: ambele goale.
Nu fără o anumită doză de satisfacţie îl urmăresc cum iese grăbit la non-stop-ul din colţul străzii, de unde îşi cumpără o cutie cu lapte pasteurizat. De sus, luna plină îşi răsfrînge efectele ei halucinogene direct pe creştetul bărbatului,ca o steatoză de lumină - aşa cum se întîmplă la degenerarea unui ţesut sau organ uman prin depunere masivă de grăsime.
Cînd intră în casă, Costenar e deja ameţit de-a binelea. Porcuşorul de Guineea e unica fiinţă care îl întîmpină, strecurîndu-i-se periculos printre picioare. Ambii mi se par parteneri egali din acelaşi ecosistem natural ori film existenţial.
Încercarea repetată (şi puţin neghioabă, aş zice!) a lui Adono de a-şi turna lapte direct din cutie peste cafeaua neagră, demult răcită, coincide cu efectele de vîrf ale lunii pline. Pot jura că omul meu gîndeşte şi acţionează în transă. Spre (parţial!) marea mea surprindere, Costenar a vărsat peste porcuşorul de Guineea aproape tot laptele. Cu o oarecare anticipare de cîteva secunde, papagalul generase deja un zgomot gutural suficient de alert pentru a atrage atenţia a două patrule de poliţie: dar insuficient încît să fie de real folos partenerului său cu blană linsă şi lucioasă.
În doar cîteva secunde, Costenar se pomeneşte lungit pe podea, înainte de a ajunge cu vîrful degetelor (de la mîna dreaptă) spătarul de lemn al scaunului. Toată nebunia selenară care a urmat mai departe s-a desfăşurat chiar în bucătăria lui mică, neprevăzută cu decoruri magice. Dar totul s-a petrecut atît de repede, încît reproducerea evenimentelor nu ar imita decît rîgîiala care concurează consumarea unei halbe răcoaroase de bere.
Mai întîi a apărut o nălucire, parcă preluată din giumbuşlucurile lui Jerry-şoricelul împărţite cu motanul Tom din serialul animat omonim sau din metamorfozele magice ale poveştii "Cenuşăreasa", dar cu o tentă eroică şi erotică neşteptată: porcuşorul de Guineea, bietul animăluţ de companie solitară, a fost cuprins parcă de un soi de letargie cosmică generală, urmată de o convulsie artistică parţială.
În tot acest timp, corpul a început să i se mărească cu aceeaşi viteză cu care blana scîrboasă căpăta reflexe de piele umană. Eu însumi am fost nu puţin scandalizat, văzîndu-l cum se transformormă într-o blondă sexy: direct pe retina mea dilatată. Ochii săi languroşi, despre care cu cîteva clipe în urmă nu ai fi zis că puteau aparţine unui animal cu blană linsă şi lucioasă, străpung cu greu întunericul format artificial, lăsînd loc de accesibilitate semantică echivocă: aşa cum recrutul visător poate confunda cu uşurinţă steaua de mareşal cu cea de sergent.
Dar minunile abia îşi încep marea lor paradă: mai exact să se dea într-un spectacol teluric deloc gratuit. În ceaşca cu cafea concentrată (pe care Costenar nici aşa nu a reuşit să o dilueze) apare o altă nălucire, la fel de erotică, una care treptat se încheagă în trupul nud al unui negru african. Ştiu că aici nu pot să greşesc: forţa lui impresionantă dar genuină şi nările umflate care filtrează aerul din jur îmi amintesc pe dată de eroii mei preferaţi din lecturile romanelor cu sclavi, iniţiate încă pe timpurile copilăriei mele neautorizate.
Emanciparea bruscă se pare că comportă şi ea nişte riscuri specifice, chiar dacă istoricii profesionişti atrag atenţia mai mult asupra efectelor psihologice marginale. Negroidul se dă la blondă cu aceeaşi repeziciune cu care s-a "materializat" din ceaşca cu cafea de pe masă: precum Afrodita din spuma mării.
Aceasta, adică blonda naturală - şi nu zeiţa greacă a frumuseţii -, începe să rîdă în hohote, stricîndu-i brusc toate planurile macisiste. În mentalitatea sa originară, negrul desigur nu înţelege care e motivul acestui rîs obraznic şi totodată nu mai puţin îmbietor. Dar urmărind linia privirii emanate de blonda emancipată, numai o clipă durează să vadă că nu are penis. Se uită în jur şi zăreşte colivia.
Tipul zîmbeşte cu o doză permisivă de nedumerire, luminînd toată camera cu sclipirea intensă a dinţilor săi albi, care nu au cunoscut cariul industrializării forţate. Cu degetele mîinii desfăşurate peste aripile păsării cu cioc încovoiat, negrul scoate papagalul şi îl pune iute în zona sa genitală. La fel de fulgerător, papagalul îşi lungeşte extremităţile şi se transformă într-un penis mătăhălos, împrejmuit cu păr creţ şi vopsit în mai multe culori. Pomenindu-se dotat subit cu un organ genital masculin demn de toată invidia pe întreaga sa linie adamică, tipul negroid îşi pîlpîie rapid retinele pigmentate cu galben: acum priveşte mai neajutorat decît în clipa cînd realizase că n-are deloc sex.
Lucrul cel mai penibil care putea să se întîmple în această scenă (incitantă, neîndoios) putea să fie doar unul cu putinţă, fapt care s-a şi întîmplat: luneta mi-a lunecat din mîini. Zgomotul ţăndărilor împrăştiate în jur au avut un efect cel puţin tonifiant, dacă nu chiar hagiografic: pentru "eroul" meu lovit de efectele lunii pline.
Imediat ce se trezeşte din transa de jumătate de oră, Adono face un tur vizual al bucătăriei. Pe podeaua lucioasă vede ultimele picături de lapte, pe care porcuşorul de Guineea tocmai reuşeşte să le lingă cu o dexteritate nebănuită pentru un rozător. Aşa lungit, Costenar ridică cutia goală şi o aruncă la coşul de sub chiuvetă. Trezit şi revigorat complet, îl văd cum începe să umble nervos. Abia atunci observă că uşa de metal a coliviei e deschisă. Papagalul umblă neliniştitit dintr-un colţ în altul, repetînd fără răgaz "Lu-na... Luuuuu-na...Lu-naaaaa...".
Dacă ar privi mai cu atenţie, Costenar ar putea remarca, fără legătură aparentă, penele zburătăcite ale păsării. Dar oricum nu ar înţelege mare lucru din tot ce s-a întîmplat în lipsa lui (terestră, pot spune exact).
Ţinînd încă ceaşca în mînă, Costenar priveşte repede afară. Rămîne uimit pentru o clipă, aş putea spune că chiar imobilizat (mental). Din colţul de jos al lunii curge o substanţă lichidă, cu reflexe spumoase de lumină albă-albă. Cu ochii larg deschişi urmăresc, mai curînd imobilizat (în transă!), cum bărbatul urcă de la mansarda celui mai înalt bloc din oraş. Ajuns pe acoperiş, îl văd pe Costenar cum îşi întinde iute ceaşca sa mov, pictată cu motive pastorale, marginile căreia, în numai două secunde, debordează de cel mai pur lapte natural.
Atunci îmi caut şi eu, instinctiv, vasul mic de porţelan din care îmi sorb de obicei dejunurile frugale şi solitare. Cu vîrfurile degetelor aproape lipite (de la mîna stîngă) apuc cana de toarta sa tocită, iar cu cealaltă mînă, acum liberă, încerc să deschid geamul ermetic al camerei de la subsol.
Dar imediat mă văd obligat să renunţ, realizînd că noi doi - eu şi Costenar - am atins evoluţii diferite ale aceleiaşi maladii şi, în timp ce trag înapoi perdeaua pentru a mă proteja de efectele fatale ale lunii pline, cu lumină devenită brusc ruginită, mă autosurprind că reflectez aproape cu voce tare: "N-ar fi rău deloc, fratele meu, ba chiar foarte bine, în perspectivă medie, să-mi găsesc o chirie la un alt etaj şi într-o altă clădire şi, cine ştie, poate într-o altă viaţă"...