FOILETON / Thriller serotonin
Autor:
Igor Ursenco
13.07.2010
"Acum sau niciodată", îmi zic mie însumi ca unui dublet
eteric, calmîndu-mă zadarnic: un ordinar personaj dostoievskian ce
revine periodic la locul crimei din tinereţea sa neliniştită.
Cu ochii larg deschişi, un pic ruginiţi de atîta lumină
depozitată în irişii expuşi, urmăresc cum în venele elastice îmi
creşte constant nivelul admis de serotonină, fără a mai zice de
cheagurile de sînge ce marchează (pentru unii, chiar dacă
singulari!) renaşterile spirituale ratate. Şi, Doamne, e vorba
chiar despre serotonina adevărată: acel hormon secretat direct în
sistemul nervos central, făcut responsabil de medici pentru
neurotransmiterea depresiei şi a anxietaţii. Or, cunoscut lucru,
nivelul de serotonă în compoziţia sîngelui persoanelor îndrăgostite
şi al celor considerate a fi obsesiv-compulsive este cu 40% mai
scăzut decît în cel al subiecţilor "normali".
Aşadar, odată şi odată trebuie să fac dezvăluirea. Altfel simt
că voi exploda: că îmi va exploda şi ultima rezervă de îndemînare
mortală latentă. Probabil aşa se simt toţi acei care iau ilegal cu
sine, în Ziua Judecăţii de Apoi, o taină străină, ce nu le onorează
defel purificarea finală!
Timp de douăsprezece ori - pe toată durata anului
calendaristic -, exact în perioada cînd luna îşi iese din matcă
relevîndu-şi petele întunecate (de la resturile de serotonină
neutilizate, rămase peste zi?), Adono Costenar îşi trăieşte din
plin porecla de "supraterestru", fără a poseda
şisymbola,parola secretă (pentru atîţia muritori!) de
trecere nepedepsită spre alte tărîmuri ontologice intangibire. În
timp ce sîngele oamenilor, îmbogăţit cu drame zilnice, obişnuieşte
să curgă vertical din femei în perioada ciclului, iar pe bărbaţi îi
trage jos din patul conjugal sau din afacerile cu moartea - uneori
şi cu iubirile pierdute la cărţi -, la Costenar el doar se ridică.
De la tălpi, sîngele lui se întăreşte mai spre creştet, căpătînd
forma alungită a capului: ca într-un mauzoleu mirific. În aceste
zile speciale (pentru noi toţi, dar cu motivaţii atît de
diferite!), îl văd ieşind de la mansarda celui mai înalt bloc din
oraş, pe care o populează împreună cu un papagal şi un porcuşor de
Guineea: cu privirea mai mult aţintită spre cer decît spre
realitatea terestră, ieşită abrupt şi direct din propriul său
umăr.
Vecinii săi expuşi, în modul animalic cel mai literal posibil,
complexului Oedipus ori altor handicapuri iraţionale transmise prin
contaminare socială nu pot înţelege pînă la capăt două lucruri
esenţiale: 1. "de ce?", la calităţile sale corporale şi mentale
excepţionale, Costenar e un tip (încă) singur şi, desigur, 2. "cum
de nu?" şi-a identificat Maya tangibilă, zeiţa feminină supremă cu
funcţiile clare de alăptare şi educare (familiare încă vechilor
greci) sau responsabilă de existenţa iluzorie (la vişnuiţii
indieni)!
Dar cine ar putea recunoaşte cum e să deţii - în aceeaşi palmă
care bate şi mîngîie cu aceeaşi fatalitate - diferitele capete ale
fenomenului Maya şi, în plus, să posezi ori, mai curînd, să fii
posedat de "complexul lui Actaeon". Actaeon, vînătorul legendar
care, întîmplător, a văzut-o îmbăindu-se nudă pe zeiţa grecilor
antici Diana.
Legenda ne spune că, "mînioasă, zeiţa" l-ar fi transformat
imediat în cerb, ţintă accesibilă tuturor obiectelor ascuţite: fie
săgeţi, fie colţi de fiare. Sub această înfăţişare nouă şi inedită,
nefericitul vînător a fost sfîşiat cu o cruzime turbată de către
propriii săi ogari de vînătoare: chiar pe muntele mitic Cithaeron,
rămas să suplinească, pentru oamenii moderni, locul unde şira
spinării oricărui vis e frîntă adesea.
Dar aşa cum orice obiect (inclusiv virtual) riscă să te
rănească la capătul experienţei sau a utilizării lui prea
îndelungate, devine foarte clar în curînd că ceea ce e mai puţin
periculos în lumea asta să te înconjori de propria ta
solitudine.
De aceea, printre lucrurile personale şi instrumentele ce îl
ajută să îşi practice - cu decenţa zilnică presupusă - meseria
sacră de meteorolog, inclusiv un trautonium moştenit de la părinţii
decedaţi cu mulţi ani în urmă, Adono deţine doar un papagal şi un
porcuşor de Guineea. Primul are "viză de reşedinţă pemanentă" în
colivia cu grilaj metalic, iar al doilea - într-o cutie obişnuită
de carton.
Această falsă stranietate (pentru ochiul străin, repet) nu dă
mai puţină valoare prieteniei circulante între toate forţele
naturii. Într-o seară dintr-acelea care începe să mustească de
serotonină, papagalul lui Adono umblă neliniştit prin cuşca sa
lucioasă.
Deja îmi imaginez cum îşi scoate gîtul, pansat cu pene
colorate, printr-o zăbrea lărgită a coliviei metalice şi strigă
sacadat în faţa ecranului mat: "Ti-Vi... Tiiii-Vi...
Ti-Viiii...".
Acum ştiu că e timpul să îmi scot luneta...
În timp ce butonează telecomanda prin măruntaiele familiare
ale postului "National Geographic", îl văd pe Adono Costenar cum
îşi prepară cafeaua de seară. Cînd gustă din ceaşca mov conţinutul
negru al ibricului abia luat de pe foc, o grimasă involuntară îi
străbate faţa: cafeaua nu e atît de fierbinte, pe cît e de
puternică. Va trebui, probabil, să dilueze cumva lichidul dens şi
amar. Costenar dechide uşa frigiderului şi, cu celaltă mînă rămasă
liberă, caută (nu fără o doză de disperare) cutia familiară din
carton pe care scrie cu litere de-o şchioapă "Lapte". După modul
cum o agită nervos, îmi dau seama că nu a mai rămas pic de lapte.
Aproape că pot auzi zgomotul pe care îl are impactul cutiei în care
e păstrat laptele cu pereţii solizi ai coşului de gunoi: ambele
goale.
Nu fără o anumită doză de satisfacţie îl urmăresc cum iese
grăbit la non-stop-ul din colţul străzii, de unde îşi cumpără o
cutie cu lapte pasteurizat. De sus, luna plină îşi răsfrînge
efectele ei halucinogene direct pe creştetul bărbatului,ca o
steatoză de lumină - aşa cum se întîmplă la degenerarea unui ţesut
sau organ uman prin depunere masivă de grăsime.
Cînd intră în casă, Costenar e deja ameţit de-a binelea.
Porcuşorul de Guineea e unica fiinţă care îl întîmpină,
strecurîndu-i-se periculos printre picioare. Ambii mi se par
parteneri egali din acelaşi ecosistem natural ori film
existenţial.
Încercarea repetată (şi puţin neghioabă, aş zice!) a lui Adono
de a-şi turna lapte direct din cutie peste cafeaua neagră, demult
răcită, coincide cu efectele de vîrf ale lunii pline. Pot jura că
omul meu gîndeşte şi acţionează în transă. Spre (parţial!) marea
mea surprindere, Costenar a vărsat peste porcuşorul de Guineea
aproape tot laptele. Cu o oarecare anticipare de cîteva secunde,
papagalul generase deja un zgomot gutural suficient de alert pentru
a atrage atenţia a două patrule de poliţie: dar insuficient încît
să fie de real folos partenerului său cu blană linsă şi
lucioasă.
În doar cîteva secunde, Costenar se pomeneşte lungit pe podea,
înainte de a ajunge cu vîrful degetelor (de la mîna dreaptă)
spătarul de lemn al scaunului. Toată nebunia selenară care a urmat
mai departe s-a desfăşurat chiar în bucătăria lui mică, neprevăzută
cu decoruri magice. Dar totul s-a petrecut atît de repede, încît
reproducerea evenimentelor nu ar imita decît rîgîiala care
concurează consumarea unei halbe răcoaroase de bere.
Mai întîi a apărut o nălucire, parcă preluată din
giumbuşlucurile lui Jerry-şoricelul împărţite cu motanul Tom din
serialul animat omonim sau din metamorfozele magice ale
poveştii "Cenuşăreasa", dar cu o tentă eroică şi erotică
neşteptată: porcuşorul de Guineea, bietul animăluţ de companie
solitară, a fost cuprins parcă de un soi de letargie cosmică
generală, urmată de o convulsie artistică parţială.
În tot acest timp, corpul a început să i se mărească cu
aceeaşi viteză cu care blana scîrboasă căpăta reflexe de piele
umană. Eu însumi am fost nu puţin scandalizat, văzîndu-l cum se
transformormă într-o blondă sexy: direct pe retina mea dilatată.
Ochii săi languroşi, despre care cu cîteva clipe în urmă nu ai fi
zis că puteau aparţine unui animal cu blană linsă şi lucioasă,
străpung cu greu întunericul format artificial, lăsînd loc de
accesibilitate semantică echivocă: aşa cum recrutul visător poate
confunda cu uşurinţă steaua de mareşal cu cea de sergent.
Dar minunile abia îşi încep marea lor paradă: mai exact să se
dea într-un spectacol teluric deloc gratuit. În ceaşca cu cafea
concentrată (pe care Costenar nici aşa nu a reuşit să o dilueze)
apare o altă nălucire, la fel de erotică, una care treptat se
încheagă în trupul nud al unui negru african. Ştiu că aici nu pot
să greşesc: forţa lui impresionantă dar genuină şi nările umflate
care filtrează aerul din jur îmi amintesc pe dată de eroii mei
preferaţi din lecturile romanelor cu sclavi, iniţiate încă pe
timpurile copilăriei mele neautorizate.
Emanciparea bruscă se pare că comportă şi ea nişte riscuri
specifice, chiar dacă istoricii profesionişti atrag atenţia mai
mult asupra efectelor psihologice marginale. Negroidul se dă la
blondă cu aceeaşi repeziciune cu care s-a "materializat" din ceaşca
cu cafea de pe masă: precum Afrodita din spuma mării.
Aceasta, adică blonda naturală - şi nu zeiţa greacă a
frumuseţii -, începe să rîdă în hohote, stricîndu-i brusc toate
planurile macisiste. În mentalitatea sa originară, negrul desigur
nu înţelege care e motivul acestui rîs obraznic şi totodată nu mai
puţin îmbietor. Dar urmărind linia privirii emanate de blonda
emancipată, numai o clipă durează să vadă că nu are penis. Se uită
în jur şi zăreşte colivia.
Tipul zîmbeşte cu o doză permisivă de nedumerire, luminînd
toată camera cu sclipirea intensă a dinţilor săi albi, care nu au
cunoscut cariul industrializării forţate. Cu degetele mîinii
desfăşurate peste aripile păsării cu cioc încovoiat, negrul scoate
papagalul şi îl pune iute în zona sa genitală. La fel de
fulgerător, papagalul îşi lungeşte extremităţile şi se transformă
într-un penis mătăhălos, împrejmuit cu păr creţ şi vopsit în mai
multe culori. Pomenindu-se dotat subit cu un organ genital masculin
demn de toată invidia pe întreaga sa linie adamică, tipul negroid
îşi pîlpîie rapid retinele pigmentate cu galben: acum priveşte mai
neajutorat decît în clipa cînd realizase că n-are deloc sex.
Lucrul cel mai penibil care putea să se întîmple în această
scenă (incitantă, neîndoios) putea să fie doar unul cu putinţă,
fapt care s-a şi întîmplat: luneta mi-a lunecat din mîini. Zgomotul
ţăndărilor împrăştiate în jur au avut un efect cel puţin tonifiant,
dacă nu chiar hagiografic: pentru "eroul" meu lovit de efectele
lunii pline.
Imediat ce se trezeşte din transa de jumătate de oră, Adono
face un tur vizual al bucătăriei. Pe podeaua lucioasă vede ultimele
picături de lapte, pe care porcuşorul de Guineea tocmai reuşeşte să
le lingă cu o dexteritate nebănuită pentru un rozător. Aşa lungit,
Costenar ridică cutia goală şi o aruncă la coşul de sub chiuvetă.
Trezit şi revigorat complet, îl văd cum începe să umble nervos.
Abia atunci observă că uşa de metal a coliviei e deschisă.
Papagalul umblă neliniştitit dintr-un colţ în altul, repetînd fără
răgaz "Lu-na... Luuuuu-na...Lu-naaaaa...".
Dacă ar privi mai cu atenţie, Costenar ar putea remarca, fără
legătură aparentă, penele zburătăcite ale păsării. Dar oricum nu ar
înţelege mare lucru din tot ce s-a întîmplat în lipsa lui
(terestră, pot spune exact).
Ţinînd încă ceaşca în mînă, Costenar priveşte repede afară.
Rămîne uimit pentru o clipă, aş putea spune că chiar imobilizat
(mental). Din colţul de jos al lunii curge o substanţă lichidă, cu
reflexe spumoase de lumină albă-albă. Cu ochii larg deschişi
urmăresc, mai curînd imobilizat (în transă!), cum bărbatul urcă de
la mansarda celui mai înalt bloc din oraş. Ajuns pe acoperiş, îl
văd pe Costenar cum îşi întinde iute ceaşca sa mov, pictată cu
motive pastorale, marginile căreia, în numai două secunde,
debordează de cel mai pur lapte natural.
Atunci îmi caut şi eu, instinctiv, vasul mic de porţelan din
care îmi sorb de obicei dejunurile frugale şi solitare. Cu
vîrfurile degetelor aproape lipite (de la mîna stîngă) apuc cana de
toarta sa tocită, iar cu cealaltă mînă, acum liberă, încerc să
deschid geamul ermetic al camerei de la subsol.
Dar imediat mă văd obligat să renunţ, realizînd că noi doi -
eu şi Costenar - am atins evoluţii diferite ale aceleiaşi maladii
şi, în timp ce trag înapoi perdeaua pentru a mă proteja de efectele
fatale ale lunii pline, cu lumină devenită brusc ruginită, mă
autosurprind că reflectez aproape cu voce tare: "N-ar fi rău deloc,
fratele meu, ba chiar foarte bine, în perspectivă medie, să-mi
găsesc o chirie la un alt etaj şi într-o altă clădire şi, cine
ştie, poate într-o altă viaţă"...