Suspinul eseistic

Orice cronicar literar cât de cât perseverent ajunge la un moment dat, fie el optimist din fire sau nu, oricât şi-ar iubi meseria, să resimtă o anumită uzură, să se lase agasat de o rutină pe care nici cei mai inventivi nu reuşesc să o dilueze întru totul.

Dar şi asta face parte, să acceptăm, din regulile jocului. Tocmai de aceea, obosit de atâtea şi atâtea cărţi citite din obligaţie, permanent la pândă, cu atenţia mereu încordată şi creionul nelipsit din mână, trecând de la un volum pentru a se îndrepta, grăbit, către următorul, foiletonistul riscă să îşi piardă, dacă nu-şi ia doza terapeutică de aer oxigenat, bucuria de a citi, devenind, ceea ce e mai grav, imun la frumuseţea (da, frumuseţea!) unor pagini care se cer degustate cu pricepere, dar şi cu o oarecare nonşalanţă pe care nu întotdeauna bietul de el şi-o permite.

Când vine vorba despre critica literară, demers socotit cu obtuzitate de unii drept parazit, situat cumva în afara artei literare, lucrurile se complică. Cum să cauţi, se întreabă mulţi, farmecul unor pagini speculative, care-şi găsesc menirea în a comenta un text de prima mână? Şi totuşi, chiar şi în acest vitregit palier al creaţiei, există cărţi convingătoare, bine conduse, există cărţi corecte, folositoare, care, slavă Domnului, de obicei se uită după o vreme, altele care apasă, cărţi ce te lasă indiferent, dar îţi consumă energia şi timpul, în fine, există cărţi la care ai vrea să revii, de care te laşi furat şi pe care le citeşti fără a mai fi frustrat de inconvenientul conştiinciozităţii sterile care îţi impune lectura lor. Există, aşadar, cărţi care-ţi dau puterea de a merge mai departe. Drept e că acestea sunt mai rare, însă atunci când dai peste ele satisfacţia este cu atât mai liniştitoare.

Ca unul care scriu frecvent de ceva vreme despre volumele de critică literară sau eseu, domeniu uneori arid, în care mulţi autori înţeleg să-şi exercite exclusiv dreptul la argumentaţie, rămânând indiferenţi la calităţile estetice ale discursului lor, nu am cum să nu tresar şăgalnic atunci când dau peste câte un op în care volutele stilistice fac casă bună cu armătura ideatică. Recunosc: am o slăbiciune (dar şi o blândă, simpatetică invidie, în acelaşi timp) pentru cei ce reuşesc să fie nu numai convingători, dar în egală măsură seducători; caut şi gust întotdeauna artificiile ce ţin de filigranul fin al textului, de alveolele găzduind nesfârşite nuanţe, aluzii, pişicherii sau mostre senzuale de vituozitate stilistică. Cred, cu toată convingerea, că există şi un anumit estetism de bun augur al criticii, al eseului, care nu trebuie dispreţuit (cum au făcut-o unii, blamând savonarolic aşa-numitul "calofilism" al discursului exegetic), ci, dimpotrivă, apreciat, gustat, aşa cum merită orice lucru rafinat. De aceea am scris cu mare plăcere, când s-a ivit ocazia, despre cărţile lui Florin Faifer sau Dan C. Mihăilescu, reprezentanţi de seamă ai acestei modeste cantitativ tendinţe.

Este acest prolix preambul un soi de argumentare a alegerii cărţii la care, din motive eminamente obiective, am ales să mă refer de această dată. Cu volumul Suavul suspin(Editura Convorbiri literare, Iaşi, 2004) Dragoş Cojocaru îşi făcea debutul editorial în ale eseisticii, după o îndelungată şi mănoasă carieră de traducător din italiană şi spaniolă. Subintitulat Studii şi eseuri, opul ar promite o tratare rigidă, scrobită, excesiv apretată, în stil academic (căci nu ne putem preface a nu şti că autorul este universitar) a unor teme destinate, în vremuri de restrişte a lecturii, specialiştilor sau, în orice caz, iniţiaţilor în ale literaturii medievale, dar nu numai. E de ajuns, însă, să parcurgem protocolara Şoaptă prevenitoare, redactată într-un voit registru vetust, desuet oarecum, anunţând stilul baroc al cărţii, spre a ne linişti şi, deja curioşi, să purcedem nerăbdători la atacul propriu-zis. Iată-l pe buclucaşul auctore, în aceste pagini prefaţatoare, mărturisindu-şi (amănunt deloc lipsit de relevanţă: din interiorul inutil invidiatei tagme) "speranţa că, mai devreme sau mai târziu, spiritul universitar sănătos (aşa cum era el înţeles pe vremea - să zicem, fără a zâmbi - a lui Abélard) va renaşte de sub molozul sub care se căznesc a-l îngropa, într-o întristătoare continuitate - având în vedere, cu largheţe, întreaga scenă planetară - deceniile de ideologii şi practicile veninoase ale aciuaţilor nevrednici." Nu este vorba, aici, de imberbe ori gratuite puseuri de frondă, nici măcar de o justificare subiectivă a propriei maniere de a scrie, ci de corecta denunţare a unei prejudecăţi ce mai planează încă în anumite cercuri instituţionalizate, conform căreia un studiu trebuie să fie "sobru", cu tăieturi precise ale frazelor, cu măcar zece note care să susţină din subsol fiecare pagină şi, neapărat, cu un stil direct, neutru, gri, "precis", care să nu acorde nici o şansă echivocului. Ştiinţă, curată ştiinţă, cu alte cuvinte. Or, dacă asta se cere cu neobosită insistenţă, să devenim serioşi: rigoarea nu exclude umorul, după cum nici ludicul bine strunit nu izgoneşte din pagină justeţea celor afirmate. Critica literară de bună condiţie, fie ea şi academică, bine înarmată cu tot ce îi trebuie, nu poate, oricât s-ar oţărî, să deveni ştiinţă şi, pentru a atrage cât de cât un public din ce în ce mai blazat, nu-şi permite gafa de a se descotorisi de fireştile şotii la care, din când în când măcar, orice spirit deschis se dedă cu plăcere. Iar Dragoş Cojocaru nu-şi refuză nicidecum plăcerea, aristocratică la urma urmelor, de a jongla, cu gust şi cu umor, cu lucrurile ce par destinate unei hermeneutici băţoase. O primă secţiune a cărţii, intitulată în ton cu tematica urmărită Lacrimi de literatură, însumează, după mărturiile paratextuale ale autorului, "câteva studii dedicate expresiei sentimentale în literatura europeană (din Evul Mediu şi până la epoca barocului), lirică şi epică, începând cu hispanicele jarchyas şi continuând cu Chanson de Roland şi Cantar del mio Cid, spre a se opri, pentru moment, la Giambattista Marino." Acesta este, de fapt, compartimentul cel mai solid al cărţii. Ca să-mi duc gândul până la capăt, cred că el ar trebui întregit, căci dacă acestor o sută şi un pic de pagini li s-ar adăuga încă pe atâtea, ar ieşi una dintre cele mai avizate şi seducătoare contribuţii autohtone asupra elocinţei iubirii, "discursului amoros" din îndepărtatele şi eroicele/ eroticele vremuri de ale căror frumoase ritualuri retorice ne-am înstrăinat, din păcate, iremediabil. Totuşi, acel "pentru moment" strecurat în prefaţă mă încurajează să nu-mi pierd nădejdea deschis exprimată aici. Şi dacă tot am mărturisit-o, nu-mi mai rămâne decât să-i probez justeţea, discutând, evident fugitiv, eseurile (mai curând decât studiile) existente. Contrar pragmaticelor şi, de aceea, lipsitelor de mister cutume actuale, pe nedrept numitul "întunecat" Ev Mediu, când "sângele curgea năvalnic, atât prin trupuri, cât şi, e drept, în afara lor", înţelegea amorul ca pe o cetate ce cu greu se lăsa cucerită, dar care atrăgea cu atât mai mult cu cât se apăra mai straşnic. Un întreg arsenal procedural a fost creat atunci, graţie acestei aparente inaccesibilităţi a redutei feminine (care, paradoxal, devenind astăzi feministă, concede mult mai facil să-şi deschidă porţile, înlesnind isprava cuceritorului - cel puţin aparent - viril până la a o lipsi de necesara, totusi, glorie). Iubirea cavalerească de care se ocupă pătimaş Denis de Rougement într-un clasic studiu era, de fapt, un spectacol, o convenţie, pe care cu toţii, barbaţi sau fecioare (dar să nu fiu exclusivist: sau femei), o înţelegeau ca atare, fără a se văduvi, însă, de plăcerea de a purta măştile potrivite, interpretându-şi fiecare partitura potrivită în acel afrodisiac scenariu prenupţial (şi nu mă refer neapărat la nunta ca atare). Firesc, o astfel de mise en scène şi-a creat şi o retorică proprie, irigând abundent literatura vremii, singura, de fapt, care o mai conservă. Dragoş Cojocaru urmăreşte cu nostalgică şi uneori ironică înţelegere avatarurile acestui discurs amoros în principalele scrieri medievale, neabţinându-se, pe alocuri, să privească încruntat către nevrednicul prezent, în care "suavul suspin" s-a desemantizat, devenind apanajul gospodinelor dependente de telenovele. El nu oboseşte să se lase încântat ascultând pios acele voci ce străbat până la noi din medievalele jarchyas, "refrene, după cum lămureşte competent eseistul, redactate în spaniola mozarabă, strecurate în interiorul unor cântece concepute de evreii şi musulmanii hispanici în propria lor limbă". Nişte cântece de jelanie, de dor, interpretate în tonalităţi graţioase, deci feminine, căci ele, femeile, eterne Penelope, duceau de obicei dorul bărbaţilor plecaţi aiurea, oficial cel puţin cu îndeletniciri războinice. Faptul că o femeie, cu sufletul înjunghiat de lipsa alesului, îl poate numi pe acesta "stăpân" ar putea stârni proteste astăzi, nefiind, e drept, "politically correct", dar respectând, natural, o anumită convenţie a epocii (căreia, spre lauda ei, conceptul îi era cu totul străin). Cârcotaş, mimând imparţialitatea studiosului, ludicul nostru autor intervine şi pune lucrurile la punct în stilu-i caracteristic: "Nu văd de ce am bănui că un bărbat chemat de propria iubită cu numele <<stăpânul meu>> ar trebui să fie neapărat un tiran care nu-şi mai slăbeşte cadânele din înjositoarea îndeletnicire (pentru ele, vai, singura) de a aştepta la coadă până să le vină rândul la tema iubirii…" Câteva rânduri mai jos, spre a linişti spiritele probabil neîmpăcate cu ideea, deci încă neconvinse de firescul unei atare situaţii, lucrurile sunt lămurite în tonalităţi evident ironice: "Discursul amoros al unor femei, dacă nu îndrăgostite, măcar cât de cât înfierbântate, poate foarte bine (s-o spunem spre liniştirea suratelor lor, feministele) să recurgă la sintagme din zona semantică a dominaţiei şi supunerii fie ca la nişte metafore elementare ale stării de bine şi confort oblăduit, fie ca la nişte imagini - transpuse, ce-i drept, în plan <<social>>, dar prin asta nu mai puţin incitante - ale actului erotic propriu-zis, fie ca la nişte (mai e nevoie să o spun?) artificii retorice (desigur, intuitive, doar avem de-a face cu femei!) întru persuadarea masculului (măcar în închipuirea lui) dominant." Am citat in extenso pentru că, uneori, e greu să te abţii să nu oferi mostre din acest discurs întotdeauna viu, îndrăgostit de el însuşi, plin de subtilităţi, dar elegant în acelaşi timp. Întorcându-mă către cele mai sus decupate, tind să-i dau dreptate criticului (mereu în haine de gală, căruia i se potriveşte mai curând redingota sau platoşa decât un Armani contemporan), amintind că şi G. Călinescu vorbea, într-o spumoasă conferinţă, despre o anumită "tiranie" pe care femeia, fie-mi iertat, şi-o exercită tocmai prin fragilitate şi umilinţă.

Acelaşi ritual al suspinului, suav sau împovărat, de cele mai multe ori însă trucat, este urmărit în paginile poemelor medievale, cu brave rezultate. Acolo unde unii mimează o searbădă şi ornamentală erudiţie, Dragos Cojocaru păşeşte fără scrupule ori complexe, relaxat, zâmbind parcă amuza(n)t. Este un fel de a spune că aceste texte răsdiscutate, stoarse de orice sevă până acum, ar trebui citite (cetite, de fapt, ca să respect grafia autorului) fără prejudecăţi, ca memorabile pagini de mare literatură, iar nu ca pretext de investigaţie ce capătă, în abordările doctorale, supărătoare nuanţe contabiliceşti, de statistică. Reluând anumite scene clasice, dezinvoltul studios (sintagmă, aceasta din urmă, pe care le-o atribuie unor critici de calitate, semn că îi place) are darul de a percepe teatralitatea situaţiilor cheie, femecătoare prin însăşi artificialitatea gesturilor ce la compun. De pildă, marele Carol, contemplând câmpul acoperit de leşurile eroilor săi, "îşi smulge barba cum hom ki est iret, în vreme ce împrejurul său, un leşin colectiv de 20 de mii de cavaleri completează atmosfera de dezolare postparoxistică." La rândul său, regele Marsilie, beteag în urma luptei, leşină şi el "după moda vremii" la umbra unui măslin. În Cantar del mio Cid eroul exemplar este surprins, conform tematicii acestui capitol, cum, "îmbrăţisându-şi majoritatea feminină a familiei, se dedă la rându-i ritualului lacrimant, <<plângând din ochi atât de tare, în timp ce suspină>> după standardele (încă) în vigoare." Nu este nimic ireverenţios în aceste comentarii amuzate, ci dimpotrivă, meritorie devine ipoteza demnă de atenţie scoasă cu obstinaţie în faţă: faptul că eroismul presupunea obedienţa faţă de o anumită normă lacrimogenă, căci iubirea nu uşor se câştiga în acel glorios Ev Mediu. În fine, aceeaşi tematică generoasă este pertinent urmărită în opere etalon ale Occidentului, de la cea a lui Dante până la poemele cavalerului Marino, cărora le este comună aceeaşi nobilă plăcere a suspinului amoros, condiţie sine qua non, pare-se, în vremuri oricum mai pretenţioase, în astă privinţă, decât cele contemporane nouă. Să nu uit, însă, să precizez, înainte de a trece la celelate două compartimente ale opului, că, astfel citite şi inteligent "popularizate", vechile texte au şansa de a câştiga noi cititori, acum, când patima pentru stricta actualitate a exilat lectura literaturii antice sau medievale, transformând-o într-un apanaj al specialiştilor sau al vetuştilor lipsiţi de simţ pragmatic. Zice-se!

În al doilea capitol al acestui "mozaic" (cum onest şi-l asumă în prefaţă chiar eseistul), intitulat Risipa fiului, jocul capătă deja aspecte de adâncime. Travestit dibaci în figura marchizului de Zubizarreta, autorul însuşi scoate la iveală producţii mai vechi, de poeticească pomenire, asupra cărora îşi exercită harul hermeneutic, arogându-şi, cum însuşi se confesează, "postura de personaj în propria sa poveste." Scoţând la lumină producţiile unui oarecare Cassapu Micşunel, adevărată "literatură de sertar" - nu-i aşa? - ce respiră un aer medieval, trubaduresc, prin metrica desăvârşită şi baladescul subtil confecţionat, anahoretul, s-ar spune, marchiz aruncă în lume poeme, cele mai multe cu formă fixă, pe tema ludică, dar apăsătoare şi, nu încape îndoială, eternă: "găsiţi o soluţie la problema femeii." Iată-l pe cel care, înduioşat de suspinele eroilor medievali, le făcea ironice reverenţe, suspinând liric, la rându-i, dar păstrându-şi nealterată şi plăcerea de a se amuza pe seama acestor nostime isprăvi. Aici eseistul, deghizat în aristocrat veşnic amorezat, dar mereu singur, face apel, cu bonomie şi curtoazie netrucată, la înţelegerea cititorului, pe care, de fapt, îl momeşte în cuibu-i, pentru a putea flirta în deplină tihnă cu el. Pentru că, probabil aţi ghicit, ca orice cavaler care se respectă, şi marchizul de Zubizarreta scrie pentru o suavă şi, cu siguranţă, graţioasă (fie ea şi numai virtuală) cititoare. Un joc cât se poate de bine pus în pagină, pe care un lector destupat la minte nu are cum să nu-l guste, în ciuda înduioşătoarei sale gratuităţi. Sau, cine poate şti, poate tocmai din astă pricină.

În fine, ultimul palier al cărţii, ce poartă drept blazon onomastic Săpături cordiale adună dări de seamă despre cărţile unor "amici", în general volume universitare, în paginile cărora autorul pare a fi găsit niscaiva afinităţi (elective, selective? Ce mai contează…). Dragoş Cojocaru nu este propriu-zis un cronicar literar, nu recenzii ţinteşte el să comită, ci mai degrabă, folosind pretextul unor apariţii editoriale, produce portrete burleşti uneori, livreşti, în orice caz, căci autorii intraţi în atenţia sa, oameni ca toţi oamenii de altfel, devin personaje stranii, dar extrem de simpatice. Din aceată secţiune antologic este textul intitulat Prin criptica bucătărie a unui Symposyon, la care renunţ să mă mai refer, lăsându-vă plăcerea de a-l degusta în tihna canapelei personale. Aşa cum, de altfel, am făcut la rându-mi.

Concluzia este simplă: lectura cărţii de debut a lui Dragoş Cojocaru poate stârni suspine suave, dar şi hohote de râs, oferind ocazia descoperirii (pentru cei ce nu l-au urmărit în revistele culturale) unui autor care are toate datele de a-şi seduce cititorul. Fie acesta şi de sex feminin.

BOGDAN CREŢU (născut la 21 ianuarie 1978, în judeţul Constanţa) este lector la Catedra de Literatură Română din cadrul Facultăţii de Litere, Universitatea "Al.I. Cuza" din Iaşi. Doctor în filologie, cu distincţia magna cum laudae, din iulie 2006. Volume publicate: Arpegii critice. Explorări în critica şi eseistica actuale (Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din România; Premiul pentru debut al revistei "Convorbiri literare"); Matei Vişniec - un optzecist atipic (Premiul pentru debut al "Ziarului de Iaşi", nominalizat la Premiul pentru debut al revistei "România literară"), Lecturi actuale. Pagini despre literatura română contemporană (Premiul pentru critică al revistei "Ateneu"), Utopia negativă în literatura română. Cronicar literar, eseist; a publicat în jur de 500 de articole în diferite reviste culturale. Semnează prefeţe la numeroase volume, antologii etc. Redactor al revistei "Paradigma". Membru al Uniunii Scriitorilor din România şi al Asociaţiei pentru Literatură Generală şi Comparată. Din 2006, semnează o rubrică săptămânală în "Ziarul de Iaşi". Colaborator la emisiunea "Convorbiri literare" a Radio Iaşi, din 2006.