Soţia lui Goebbels şi amantul ei evreu, Arlozoroff

"Există oameni a căror acuplare poate să răstoarne ordinea lumii. Iată o carte ce se inspiră liber din viaţa unor personaje istorice care au zguduit epoca lor şi care n-au scutit-o de zgâlţâieli nici pe a noastră." Acesta este incipitul unui roman* puternic, zguduitor ca şi personajele care îl animă, scris de un om de ştiinţă excentric, care face literatură ca să-şi verifice teoriile bizare şi la care lumea academică priveşte cu prudenţă, atunci când nu o face cu iritare.

Autorul, Tobie Nathan (născut în 1948 la Cairo), este profesor universitar (a predat psihologie clinică şi patologică la Université Paris VIII), diplomat şi scriitor (aflat acum la al şaselea roman). Este cel mai cunoscut reprezentant al etnopsihiatriei franceze, disciplină care propune o nouă viziune a pacientului (privit în strânsă legătură cu universul său familial şi cultural) şi care dezvoltă reabilitarea "terapiilor tradiţionale".

Spre a face faţă problemelor de care se izbesc populaţiile imigrate, etnopsihiatrul ia cât se poate de în serios explicaţiile "tradiţionale" ale răului, bolii şi nefericirii, elemente care, în cultura lor de origine, sunt imputabile unor "prezenţe" malefice nonumane. Teoria lui Nathan este că se cuvine conferită o egală legitimitate atât practicilor terapeutice ale societăţilor industriale avansate cât, şi celor provenite din societăţile tradiţionale. Desigur, în Franţa raţionalistă, un personaj cum este Nathan, la costum şi cravată impecabile, dar cu brăţări la mâini, care recomandă medicilor să trateze un copil autist de origine africană ducând-l la vraci (acesta îl va scufunda în pântecele aburind ale unui berbec proaspăt tăiat) şi făcându-i circumcizie, nu poate părea, chiar dacă pacientul este vindecat, decât o ciudăţenie. Iar eficienţa sa - o potriveală iluzorie. Poate de aceea, Tobie Nathan a renunţat să mai predice medicina la Paris şi a plecat în Guineea, ca ataşat cultural, unde scrie pătimaş literatură, ca mulţi alţi reprezentanţi ai diplomaţiei franceze.

"Cine l-a ucis pe Arlozoroff?", expresia care dă titlul ultimului său roman, reprezintă, în Israel, o formă uzuală de a spune, în legătură cu orice problemă, că nu există niciun răspuns. O întrebare la întrebare, care duce spre o fundătură.

Dar, de fapt, cine este, cine a fost Arlozoroff? Un personaj politic de primă mărime din Palestina de dinaintea creării statului Israel, un lider de stânga, duşman al dreptei sioniste a unui Begin, un politician care s-a ocupat cu "recuperarea" unui număr cât mai mare de evrei ameninţaţi deja de ascensiunea nazismului. Pe 16 iunie 1933, la şase luni după ce Hitler ajunsese în fruntea cancelariei Reich-ului, Arlozoroff este asasinat pe o plajă din Tel Aviv. Cine a schimbat istoria, curmând viaţa şi cariera celui ar fi putut deveni întâiul preşedinte al statului Israel? Rivalii săi israelieni, palestinienii (deja deveniţi ostili implantărilor cu populaţie evreiască) sau oamenii lui Goebbels, care aflase că Arlozoroff fusese, cu ani înainte, amantul Magdei, fostă Friedlander, fostă Quandt, actuală doamnă Goebbels. Desluşind iţele istoriei şi analizând toate aceste posibilităţi, Tobie Nathan povesteşte întâi de toate traseul de electrocardiogramă al iubirii pătimaşe dintre Magda (care avea să se sinucidă în buncărul lui Hitler după ce îşi va fi omorât cei cinci copii) şi liderul israelian, ajungând în prezent, în lumea lui Sderot Ben Gourion şi lui Frishman, întorcându-se apoi la disperările Shoah-ului şi ale luptelor din Orientul Apropiat, fără să uite să poposească în înalta lume germană a finanţelor antebelice.

Un zigzag de personaje, de rase şi de mentalităţi, cu accente de nebunie personală (iar Nathan chiar se pricepe la asta) şi de erotism învăluitor, un roman după lectura căruia rămâne şfichiuitoare în memorie nu numai atmosfera, ci şi o suită de portrete-reper, între care se detaşează cele ale sinistrului Joseph Goebbels şi enigmaticei sale soţii, Magda.

*) Tobie Nathan, Qui à tué Arlozoroff?, ed. Grasset, 426 p., 20,90 euro

DANIEL NICOLESCU. Absolvent, în 1982, al Universităţii Bucureşti, Facultatea de filologie, secţia română-portugheză. Redactor principal (şi, începând cu 1991, grafician copertator) la Editura Eminescu, între 1985-2003. Colaborări (cronică literară, cronică plastică, traduceri) la numeroase reviste culturale, începând cu 1974. Redactor şi art-director la diverse publicaţii din ţară. A semnat mai multe volume de traduceri şi un volum de interviuri. Din anul 2000 până în 2009 - editor executiv la Ziarul de Duminică.