Închiderea şi deschiderea

Ce să înlocuiască literatura, mă întreb de câte ori aud în jurul meu discursuri înflăcărate despre menirea civică a scriitorului. Discursul politic, angajarea atâtor organisme şi instituţii ce au drept scop declarat civismul şi societatea civilă, acţiunea reparatorie a justiţiei?

Trebuie ca subiectul scriitorului să fie ultima dramă văzută de public la televizor, să dezbată ultima mare controversă a lumii, să aibă justeţea corectitudinii politice? Sigur, poate fi, dar nu e obligatoriu.

Imediat după ce o măicuţă s-a stins legată pe o cruce, de care fusese ţintuită pentru exorcizare, s-au scris cărţi şi piese de teatru despre ceea ce s-a chemat "Cazul Tanacu" (fotografia reproduce o scena din spectacolul "Spovedanie la Tanacu"). Ele au speculat orizontul emoţional al publicului, pe un canal gata încălzit, dacă nu cumva înfierbântat de către media, şi s-au reîntors în ceea ce fusese un fapt divers. Nici "Lizoanca" Doinei Ruşti -pornind tot de la un fapt semnalat de presă - nu a menţinut mai mult decât a reverberat ca ecou faptul brut interesul pentru roman.

Astfel de subiecte beneficiază de publicul gata format, pot fi în atenţia unei mase o vreme, dar sunt uitate sub presiunea altor şi altor fapte ce sensibilizează. Îmi este greu să prevăd care va fi soarta lor peste câţiva ani: se vor mai fi citind cu aceeaşi aviditate, vor mai fi preamărite de critici care cer imperativ racord cu realitatea fierbinte, angajare a scriitorului, sau, cazul uitat fiind, lumea va da indiferentă, ridicând din umeri la subiect?!

Nu subiectul în sine şi actualitatea lui vor fi rezistente în timp, ci "cantitatea" de literatură cuprinsă. Un subiect prost scris poate fi interesant prin reverberaţiile sale extraliterare doar o vreme şi va rămâne doar o pagină prost scrisă fără interes pentru cititorii viitori!

De o voce notorie, puternică şi credibilă e de multe ori nevoie. Din postura lor de personalităţi cunoscute şi apreciate, scriitorii pot lua poziţie, pot sensibiliza şi pot înclina balanţa în favoarea unei cauze juste. Ei îşi pot folosi doar statutul pe care îl au în opera civică, nicidecum nu îi poţi obliga să îşi pună opera în slujba cauzelor imediate care animă omenirea. Mi i-aş dori angajaţi, programatic şi perseverent, în cea mai nobilă cauză a lor: literatura. Pentru că de dispariţia făgeţelului de pădure, de pericolele încălzirii globale, de situaţia democraţiei şi drepturilor omului din Cuba lui Fidel, de soarta câinilor comunitari ar trebui să se preocupe cei deseori plătiţi să o facă, ori cei care toacă fonduri spre a se ocupa de aşa ceva.

Mai ales la noi, scriitorii -unii dintre ei - sunt folosiţi ca sfintele moaşte pe vreme de ploaie: sunt chemaţi să alunge seceta din politică, din justiţie, din corupţie şi chiar seceta din minţile politicienilor în vremuri de criză şi de inundaţii. Sunt gravi, au elocinţă, dar au doar notorietatea, nu şi autoritatea în domeniile respective. Iar notorietatea nu i-a adus-o lui Tudor Octavian, de exemplu, situaţia digurilor şi despăduririlor din România ultimilor 20 de ani. Cu toate acestea, îl vedem aproape seară de seară chemat să încline balanţa dreptăţii în fotbal, problemele de mediu, în chestiuni politice, în probleme de procedură parlamentară. Cam tot ceea ce este subiectul zilei este o preocupare gravă şi responsabilă a scriitorului Tudor Octavian. În mai puţine rânduri - ca să nu zic niciodată - nu l-am văzut a lua atitudine în problemele literaturii, culturii române care or avea şi ele nevoie de a fi susţinute, impuse în atenţia publicului.

Să nu ne amăgim; prezenţa activă în plan civic a scriitorilor nu rezolvă problemele culturii şi nu întoarce nimănui privirea către cultură. Scriitorii apără cauzele tuturor, dar mai nimeni nu apără cauza lor. Iată, nici măcar ei. Nu militez pentru închidere în cercul (mic, în raport cu problematica lumii) literaturii (deşi literatura bună cuprinde întregul cerc al problematicii lumii, de la origini şi până când ea va mai fi), ci pentru profesionism şi specializare.

De la un foarte bun specialist în domeniul hidrologiei (nu, nu e vorba de Ion Iliescu) am înţeles cât heirupism există în aceste soluţii pe care le-au îmbrăţişat cu frenezie toţi băgătorii în seamă la inundaţii; digurile nu rezolvă problema, ele fiind menite doar a apăra o zona limitată în caz de forţă majoră. Şi în nici un caz nu vom lăsa construcţia în lucrarea făcută ca soluţie imediată (că doar nu o rămâne digul de la Galaţi pe mijlocul şoselei!). Nespecialiştii, printre care evident şi cei câţiva scriitori de profesie invitaţi la toate talkshow-rile, bănuiesc că nu chiar pe gratis invitaţi, au creditat astfel, prin susţinerea acestei soluţii, un regim politic pe care unii chiar îl detestă.

Acerstea sunt paradoxurile datului cu părerea în afara problemei. Haideţi să îi lăsăm pe specialişti să se pronunţe în domeniile lor şi noi să ne pronunţăm, cu aceeaşi fermitate şi adrenalină, în domeniul în care suntem specialişti. Să nu cerem din nou literaturii să fie "tribună de luptă şi propagandă a ideilor noi". Dacă o vom lăsa să fie literatură, va fi şi un glas ascultat, şi o voce de urmat, şi o pildă de arătat.

Cel mai aprig susţinător al ideii de literatură ca tribună a faptului de viaţă imediat, o distinsă profesoară universitară, care nu a împlinit 30 de ani, mărturisea că, totuşi, scriitorul ei preferat este Marcel Proust!

CONSTANTIN STAN (n. 28 iulie 1951) este licenţiat al Facultăţii de Filologie (1974) a Universităţii Bucureşti. Laureat al Academiei Române (2004) pentru romanul "Gerda". Cărţile de proză i-au fost premiate de ASPRO, Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti, Festivalul "Poesis" Satu Mare, revista "Luceafărul". Premiul APLER pentru jurnalism cultural.

Este prezent de la primul număr, săptămânal, cu rubrica "Reportaj", în "Ziarul de Duminică".

Este preşedintele secţiei Proză a Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti.