LICITAŢII DE TOP / Falsurile care au schimbat piaţa
S-a născut şi a murit la Bucureşti. Între timp, a fost probabil cel mai călător dintre pictorii de la noi. I-au plăcut Germania şi Parisul pentru şcoală, a lucrat cu Claude Monet pe la începutul secolului trecut. "…A devenit impresionist nu prin educaţie, ci printr-o predispoziţie cu totul naturală, inerentă caracterului şi vizualităţii sale", au observat chiar contemporanii săi la un popas artistic la Ateneul Român.
Din nou Franţa, Algerul, Tunisia, Japonia, Venezuela, Corsica...
şi mereu reveniri pe simeza de la Ateneul bucureştean. În 2006,
avea vânzări de peste 100.000 de euro pentru 14 lucrări adjudecate.
Cu un an înainte, numele său fusese creditat doar cu puţin peste
20.000 de euro. Salt uriaş! Dar şi speculaţii pe măsură. Apoi, un
val de lucrări cu semnătura sa, un catalog controversat care a
readus pe piaţă răutăţi vechi şi adevăruri dureroase. Artistul
nostru a intrat oficial în zodia falsurilor! Oficial chiar, el,
pictorul şi desenatorul, călătorul impresionist Samuel Mutzner a
deschis răni care însoţesc multe răutăţi din istoria artelor.
Falsurile ridică uneori cota unui maestru, redeschid ochii
specialiştilor pentru o operă majoră, oarecum ignorată. Anonimii nu
sunt niciodată copiaţi, falsificaţi, revendicaţi peste măsura
moştenirii lor.
Mutzner a semnat chiar el lucrări ale soţiei sale, Rodica Maniu.
Era o afacere de familie, iar semnătura lui se vindea mai bine.
Apoi, semnătura lui a fost pusă pe multe alte tablouri care au fost
lucrate de artişti cu cotă mai mică. Peste toate rămâne întrebarea
evidentă: cum se poate atunci descoperi clar un Mutzner original?
Cu mai mari sau mai mici riscuri... colecţionarii trebuie să aleagă
pe ce dau banii. La Artmark s-a umpărat recent un desen Mutzner -
"Peisaj tunisian", cu 1.100 euro. Dar nu s-a cumpărat o lucrare mai
specială - "Scenă algeriană", ulei pe pânză, cu o estimare de
30.000-40.000 de euro. Nimeni nu poate explica de ce. O altă
pictură a lui Mutzner a fost însă cumpărată cu 55.000 de lei la
Alis, "Fată şezând pe laviţă".
Mutzner este doar unul dintre numele care au încins spiritele, mai
multe neoficial decât oficial, pe piaţa de artă din cauza
suspiciunilor de fals. Grigorescu, falsificat cu brio chiar din
timpul vieţii, avea ânregistrate mii de falsuri până în 1990.
Luchian, la fel. Petraşcu, Cheller, Ipolit Strâmbu, Ion Marinescu
Vâlan, Dan Ialomiţeanu figurează şi ei în catalogul
falsificatorilor. Să nu ne speriem că sunt nume mari acolo. Toată
lumea imita, studia, lucra în maniera unui maestru ca metodă de
şcoală la un moment dat. În perioada interbelică au fost scandaluir
de presă pe seama falsurilor, au intrat în polemici de la Tonitza
la Vlahuţă şi Petraşcu.
În duelul continuu dintre colecţionarii şi comercianţii de artă,
experţii pot face diferenţa. Au existat şi există experţi al căror
cuvânt este de necontestat. Dar sunt şi situaţii în care
expertizele sunt supraevaluate.
La casele de licitaţii, experţii sunt angajaţi. Şi magazinele de
antichităţi au măcar câte un expert angajat. Subordonaţi mai mult
sau mai puţin unor patroni, ei au de fapt un rol consultativ, pot
fi sau nu luaţi în seamă. În situaţii confuze, critice uneori,
constatările experţilor au de fapt statut de recomandare, iar
patronatul decide în final ce lucrare se vinde sau intră în
licitaţie, la ce preţ şi în ce condiţii.
Există colecţionari care plătesc experţi personali cu care se
sfătuiesc pentru achiziţiile pe care le fac.
Falsurile nu se popularizează decât cel mult verbal, pe şoptite sau
cu obidă, în tonul zvonisticii, sau cu o discreţie molipsitoare.
Nici cumpărătorii, nici casele de licitaţii nu au nevoie de reclamă
negativă. Negustorii nici nu intră în acestă ecuaţie: ei fac să
prolifereze falsurile, caută fraierii care să le cumpere,
inventează poveşti fabuloase şi schimbă istoria artelor în talcioc
sau la o galerie de pe Calea Victoriei cu aceeaşi
lejeritate...
Legislaţie clară nu există împotriva falsurilor. Pe principiul cine
este fraier, să plătească... până la urmă. Casele de licitaţii doar
mizează pe unele regulamente. O lucrare poate fi returnată într-un
timp relativ scurt, în baza unei contraexpertize. Câte astfel de
contraexpertize există? Nimeni nu ştie. De câte ori au fost
poliţişti, procurori, inspectori OPC în anchete la casele de
licitaţii? De multe ori, dar nimeni nu anunţă oficial astfel de
anchete... Lucrurile se complică atunci când experţii casei au dat
un aviz pozitiv unei lucrări, dar alt expert îi pune la îndoială
autenticitatea. Care expert are dreptate? Toţi. După un principiu
simplu al pieţei, fiecare cumpărător sau colecţionar este liber să
îşi aleagă expertiza care îi place şi să profite de ea. E drept că,
pentru a evita scandalurile nedorite, casele de licitaţii acceptă
plăţi întârziate pentru contraexpertize şi apoi chiar refuzuri de
după licitaţii pentru a compromite eventual doar istoria unei
lucrări şi nu imaginea casei de licitaţii. Mai complicat este în
cazul sculpturilor în bronz, unde cu greu se poate face o
comparaţie între o piesă din tirajul original şi una dintr-un tiraj
postum (neoficial, nedeclarat de, şi de cele mai multe ori fără
acordul moştenitorilor) sau o replică prelucrată după o piesă deja
turnată (deşi aici complicitatea apare imediat, o piesă turnată
după una deja existentă având dimensiuni sensibil mai mici decât
piesa "mamă"), mai ales că testele fizico-chimice nu se prea poartă
la noi. În acest sens, au existat dispute relativ recente legate de
bronzurile lui Ion Irimescu şi Ioan (Jean) Pârvan (majoritatea
nesemnate). Atenţie, însă, doar o mică majoritate din tre lucrările
suspectate la nivel înalt de fals sunt şi dovedite a fi falsuri.
Aici este o capcană fără limite...
Sunt colecţionari care se recunosc învinşi: au avut bani după 1990
şi au investit în artă fără avizul specialiştilor şi cu concursul
negustorilor vocali. Au ajuns peste câţiva ani să afle că tot ce au
cumpărat sunt făcături, plătite scump. Nici Poliţia nu mai poate
face nimic...
Mereu apar poveşti, de fapt: se livrează la pachet cu falsurile,
pentru naivi: "De pildă, povesteşte Tudor Octavian, se duc la un
posibil client, desfac hârtia de pe spatele tabloului, care se vede
a fi foarte veche şi acolo - ce să vezi? un plic de pe vremea
autorului, în care se află un teanc de bani de acum o sută de ani
şi o scrisoare lăsată unui fiu sau unui prieten, şi în care scrie
ceva gen <<Să apelezi la aceşti bani când vei fi în impas
etc>>. Totul pare foarte vechi, banii sunt într-adevăr de pe
vremea aceea, deci nu mai pot fi folosiţi şi uite aşa cumpărătorul
înghite povestea şi ia falsul...".