PLANETA ARTE / Cutremur în lumea culturală franceză

Mort sau viu la MAD
Din bube, mucegaiuri şi noroi, dar şi din insecte, scoici, oase ori rămurele, 30 de artişti contemporani (între care îi amintim pe Jennifer Angus, Keith W. Bentley, Nick Cave, Tessa Farmer, Tim Hawkinson, Jochem Hendricks, Alastair Mackie, Kate MccGwire, Susie MacMurray, Shen Shaomin şi, desigur, nelipsitul Daaaaaaaaaaaamien Hirst) au organizat, la Museum of Arts and Design (MAD) din New York, expoziţia "Dead or Alive", care îşi propune să recupereze artistic diverse materiale organice, creând varii instalaţii şi sculpturi bizare.
Una dintre vedetele acestui show care vesteşte întoarcerea artei la natură a fost Fabian Pena, un artist devenit de ani buni entomolog (sau, dacă îngăduiţi un strop de cinism, insecticid). Omul este literalmente îndrăgostit de libărci, pe care le colecţionează de pe oriunde se duce, "în Cuba sau Mexic, la Huston sau Miami". Acolo le ucide cu un aerosol, le pune într-un bol de sticlă şi le cară până la atelierul său din Florida, unde le desface în părţile componente (elitre, picioruşe, antene etc.), pe care ulterior le integrează în operele sale. În acest mod, compune din elitre un craniu uman (foto 1), oasele piciorului şi ale mâinii în mărime naturală şi fidele anatomic. "Libărcile sunt un martor extraordinar al vieţii noastre cotidiene, spune Pena şi, în plus, reprezintă un material pe care mi-l pot procura cu uşurinţă. Un material mult mai ieftin decât uleiurile sau acrilicele". Graţie aripioarelor de gândac, nunaţelor lor infinite, Pena îşi ia propriul zbor estetic şi se deosebeşte radical de mulţimea artiştilor tradiţionali.
Laura Splan este şi mai tăioasă. Practică fără ezitare, cu o competeneţă atestată medical, flebotomia (incizia venelor) şi transformă, astfel, o metaforă (punerea propriului sânge în slujba artei) într-o realitate sangvinolentă. Laura pictează cu sângele personal (foto 2) nişte panouri de hârtie pe care, la o primă vedere, publicul le găseşte "agreabile vizual". Ulterior, după ce descoperă, pe o notă explicativă, care este ingredientul de bază al picturii, se produce o reacţie complexă, care amestecă fascinaţia şi repulsia. Multă lume şuşoteşte: "Sper că n-are vreo boală!"
Un alt original este Levi van Veluw, care îşi tratează trupul ca pe o ţarină (cu accentul pe "a"). Bioartistul îşi lipeşte pe piele muşchi (din cei carea arată Nordul), smocuri de iarbă, frunze, crăcuţe şi inflorescenţe, semănând cu un portret arcimboldesc (foto 3).
Masa rotundă care inaugurat expoziţia a lansat o dezbatere despre punctele comune şi divergenţele dintre artă şi ştiinţe. Corolarul: ne aflăm în faţa a două domenii diferite, importante, creative, animate de o curiozitate asemănătoare şi de dorinţa de a găsi soluţii. Artiştii sunt însă autorizaţi să inventeze, în vreme ce savanţii se cuvine să se abţină.

Adio, mecenat? Da, se întâmplă şi la case mai mari şi mai frumoase!
Aşa cum se ştie, odată cu intrarea în vigoare a dispoziţiilor fiscale legate de legea din 1 august 2003, mecenatul a devenit în Franţa unul dintre elementele-cheie ale finanţării instituţiilor culturale. În anul 2009, Muzeul Luvru (foto 4) a declarat că deţine 32 de milioane de euro, ca resurse provenite din mecenat (inclusiv pentru achiziţii), Centrul Pompidou - 8 milioane, iar Versailles - 6,5 milioane. Potrivit Palmaresului revistei Artclair, suma totală pentru muzeele franceze provenită din această sursă de finanţare pentru 2008 s-a ridicat la 66 de milioane de euro. Îngăduind întreprinderilor o defiscalizare a impozitului pe venit care urcă până la 60% (66% în cazul particularilor), sau de 90% când este vorba despre achiziţionarea unor comori naţionale pentru muzee, această lege a găsit un uriaş ecou favorabil în lumea întreprinderilor. Sprijinind organizarea unor expoziţii sau a altor evenimente culturale, ele au descoperit un vector de comunicare mai valorizant decât însăşi publicitatea şi au beneficiat de importante avantaje fiscale. Asta pentru că dispozitivul financiar la care ne referim este, fără doar şi poate, unul dintre cele mai atractive de pe planetă. În acelaşi timp, nu trebuie uitat, el a privat ministerul finanţelor de importante sume de bani. Situaţie cu atât mai stânjenitoare cu cât, spun gurile rele, au fost constatate anumite practici abuzive, atunci când muzeele au finanţat, prin intermediul acestei înlesniri fiscale, servicii uneori foarte îndepărtate de domeniul culturii. Ca urmare, comisia de finanţe a adunării naţionale a recomandat guvernului o regândire a deducerilor ce decurg din sponsorizarea culturală, fapt ce va duce, în luna august, la luarea unor decizii dureroase. Situaţia culturii franceze ar putea fi sever afectată, în condiţiile în care bugetul ministerului culturii nu poate să crească până în 2013 (aşa cum a anunţat Francois Baroin, ministrul bugetului şi al reformei, la sfârşitul lunii iunie). Ba chiar, ţinând seama de inflaţie, ar putea cunoaşte scăderi sensibile.
Dispozitivul fiscal de care vorbim a constituit simbolul politicii culturale iniţiate în 2002, odată cu întoarcerea dreptei la guvernare, după perioada de coabitare.