ROMAN SERIAL / Trei femei (VII). Întâmplări extraordinare la Vama Veche

A fost o vară fabuloasă, la Vama Veche, în 1973. Irina Vernescu a ajuns acolo dusă de prietena ei Angela Jianu, căreia i se spunea Cuchi, o fată superbă şi inteligentă, cu mintea împrăştiată în alte vremuri, visa să cerceteze în Anglia cărţi vechi şi incunabule şi chiar a reuşit mai târziu, după revoluţie. Îi spusese că nimic pe lume nu se compară cu acel capăt de ţară încremenit la început de secol, dar că trebuie să accepte din start renunţarea la binefacerile civilizaţiei: veceul în fundul curţii, apa caldă la butoiul încălzit de soare, nici discotecă, nici restaurant, nici magazine cât de mici, mici măcar o tutungerie. Era un sat uitat de lume, pe care autorităţile se încăpăţânau să-l păstreze aşa, la doi kilometri de graniţă, să nu aibă probleme cu transfugii. Nici treizeci de case, nimeni nu avea voie să se stabilească acolo, nimeni nu avea voie să ridice vreo casă nouă, a înălţat una singură, din cărămidă, cu etaj, scenograful Oni Oroveanu pentru filmarea la Zodia fecioarei, din 1966, pe urmă a distrus-o cu mâna lui, să nu se aciuiască cineva, a rămas ruină.
Ajungeai la Vama Veche după ce treceai de 2 Mai, aşezarea de pescari de la sud de Mangalia deja cu faimă că ar fi cucerit boema bucureşteană, după ce în primele decenii de după război erai cineva doar dacă îţi petreceai vacanţa la Costineşti. Acum era de bonton printre scriitori, actori şi studenţi să mergi la 2 Mai, unde puteai întinde chefuri monstruoase până la ziuă şi puteai face nudism, în ciuda interdicţiilor oficiale. Dar la Vama Veche era şi mai sălbatic. Apropierea de frontieră impunea restricţii aiuritoare: de-abia te puteai plimba noaptea pe plajă, nici vorbă să te scalzi în mare la lumina lunii, n-aveai voie să treci dincolo de perimetrul satului, spre sud, în niciun moment al zilei, era interzis să-ţi aşezi un cort altundeva decât în curtea sătenilor. Dar se făceau toate astea la mica înţelegere cu grănicerii care patrulau de câteva ori pe zi, toţi soldaţi în termen reuniţi de prin văgăunile Moldovei, cărora în timpul zilei le ieşeau ochii din cap când vedeau fundurile goale şi ţâţele care umpleau plaja. De asemenea dezmăţ şi depravare nu auziseră nici în cele mai stranii poveşti!
De peste un deceniu, Universitatea din Cluj luase în concesiune locul pe cincizeci de ani pentru o tabără de vară destinată studenţilor şi profesorilor. Când începuse să se strângă şurubul, autorităţile tare ar fi vrut să nu fi existat acel contract, puteau să-l denunţe, dar li s-a părut tam-tamul prea mare, aşa că au închis ochii. An de an, din iunie până în septembrie, studenţi şi profesori se schimbau la trei săptămâni, închiriau din vreme majoritatea caselor, îşi amenajaseră o cantină într-o curte chiar în centrul satului, ustensilele şi bucătăresele şi le aduceau de la Cluj, se aprovizionau singuri, iar la orele de masă, de trei ori pe zi, ţineau deschis şi un bufet, o cămăruţă unde vindeau oricui apă minerală, vin, la mare căutare era pelinul, tărie, la pahar sau la sticlă, ţigări, biscuiţi şi ciocolată. Pe lângă clujeni, o mână de bucureşteni, cu timpul parcă din ce în ce mai mulţi, poate şi în virtutea faptului că descoperiseră primii acel loc mirific, închiriau ce mai rămăsese din camerele neocupate. Ingenioşi, sătenii îşi ridicaseră rapid cămăruţe de vară din chirpici, văruite de câte ori era nevoie, chiar de mai multe ori pe sezon, mobilate la repezeală cu un pat şi o masă desperecheate, chipurile pentru ei şi neamurile lor venite în vizită, nu încălcau interdicţia de a construi case noi, ei doar se extindeau cu o bucătărioară de vară, sau mai degrabă miliţia închidea ochii, aşa că erau camere pentru toţi.
Satul era împărţit exact în două de şoseaua spre Bulgaria. Un şir de case se întindea de o parte, spre câmpie, altul de cealaltă parte, iar între acesta şi mare era un teritoriu al nimănui, nisip, tufe întunecate şi scaieţi păscuţi de câteva capre scofâlcite şi oi speriate cu lâna plină de ciulini. Aici mai erau urmele unei cazemate nemţeşti din vremea războiului, unde fuseseră instalate tunuri care băteau departe spre apă, se mai vedeau tălpile de beton. Urma plaja foarte lată. Nimic din toate acestea nu mai există acum, s-a construit alandala după revoluţie în goana după bani, fiecare ce-a vrut şi unde a vrut, case urâte cu turnuri, turnuleţe, bodegi din lemn şi plastic în care urlă toată noaptea muzica. În vara aceea, petrecerile erau liniştite, dacă răsuna muzica o auzeai doar din casa de-alături, poate nici atât.
S-au întâmplat lucruri extraordinare în vara lui 1973, când Irina Vernescu a fost prima oară la mare la Vama Veche, dusă de prietena ei Angela Jianu. Aceasta era însoţită de fantastica ei mamă, în stare să discute foarte serios despre toate noutăţile din lume, care n-o scăpa o clipă din ochi, să nu cadă în mrejele vreunui Don Juan, mai ales că părea să se fi îndrăgostit peste noapte de un jurnalist care spera să ajungă într-o zi scriitor şi să schimbe lumea cu cărţile lui. Era cu ei şi un grup de prieteni. Victor Ciobanu, profesorul ei de literatură universală, îl scosese prima oară în lume pe fiul Matei, abia învăţase să vorbească şi nu se dezlipea de mamă-sa Mia, care concocta cu cumnatul ei planurile unor romane poliţiste, scrise în anii următori şi vândute cu mare succes, sub semnătura Morogan-Salomie. Muki Morar, profesor la politehnica din Cluj, împreună cu pufoasa-i soţie, Kindy, îşi învăţa fiica Dana să înoate. Anamaria Smighelschi purta toată ziua pe plajă o geantă enormă de rafie, plină cu culori şi cartoane de toate mărimile, şi a început să deseneze faleza, marea, valurile, scoicile, niciodată oamenii. Spre deosebire de Vasile Gorduz, oarecum în afara grupului, care, în acel an, n-a sculptat în piatra găsită între faleză şi mare decât capete de om şi gorgone. Pleca dimineaţa din curtea lui Nicu Tănase, aflată în marginea dinspre câmpie a satului, se oprea să le spună ultimele veşti pe care le aflase de la Bucureşti, îşi continua drumul spre coliba improvizată într-o scobitură a falezei, unde cioplea toată ziua, cu apa mării scăldându-i neîncetat picioarele, printre bolovani, foarte departe de lumea plajei, gol puşcă, doar pe cap cu o pălărie de paie cu boruri cât roata carului, şi când încheia vreo lucrare se întorcea acasă, aducea un cărucior de cărat butelii de aragaz şi se căznea de unul singur să urce malul abrupt cu pietroiul cioplit. Rosemarie şi Cornel Zidăroiu se dădeau de ceasul morţii să inventeze motive de sărbătoare, când nu făceau yoga, şi-au amintit ziua în care se sărutaseră prima oară şi au chefuit cu toţii, apoi au impus boubou-l unisex pe care l-a purtat toată lumea seară de seară, până s-au plictisit, apoi au hotărât că nu e rău să petreacă în contul viitoarelor onomastici. Anca şi Horea Sandi jurau cui voia şi cui nu voia să asculte c-or să vadă toate concertele următorului Festival George Enescu. Nini Popovici primise de la o rudă din străinătate o puşcă subacvatică cu care a vânat toată vara vreo trei pisici de mare, le reteza coada lungă şi otrăvitoare, iar nevastă-sa Anda, o zvârlugă profesoară de engleză care a inventat aerobicul înainte să fie inventat, le hăcuia şi le pregătea cu sare să le frigă Stelu Ţiplea, când apunea roşiatic soarele. Ăsta mai venea cu o găleată de guvizi cumpăraţi în zori de la cherhanaua din 2 Mai, unde mergea o dată pe săptămână cu un alt Cuchi, profesor sau inventator prin Cluj. Aprindea focul sub o plită în curtea Mariei, pe care aşeza o tablă întinsă, şi vreme de două ceasuri, în fum şi în chiotele puştimii fără număr, frigea găleata de peşte, împreună cu actorul George Bănică, nici o legătură cu mult mai celebrul său tiz care cânta şansonete. Muki pregătea mujdeiul şi din când în când le oferea un păhărel de palincă, aşa că, la vremea începerii petrecerii, erau deja chercheliţi. Dar Stelu Ţiplea nu apărea în fiecare seară, în acel an îşi petrecea timpul mai mult cu prietenii lui suedezi, Nani şi Gunnar Jansen, care veneau cu rulota în fiecare vară din Suedia, mâncau numai salate şi brânzeturi şi strângeau obiecte stranii aruncate de mare pe plajă cu care el făcea colaje pentru expoziţii în toată Scandinavia. În '69, Gunnar avusese un succes fulminant cu o expoziţie la Bucureşti, mai toate pânzele îi fuseseră cumpărate de particulari şi de stat, îndemnat la o asemenea acţiune de pictorul Ion Pacea, şef al Uniunii Artiştilor Plastici, care abia aştepta să-şi deschidă prin reciprocitate o expoziţie aidoma în Suedia, pe care a şi organizat-o cu mare tam-tam despre care era imposibil să nu aflăm. Într-o săptămână chiar nu l-a văzut nimeni pe Stelu Ţiplea, apăruse o iubită de-a lui, Corina, o blondă misterioasă care a plecat din ţară în anul următor, după bărbatu-său, cercetător la un institut din Bordeaux, dar nimeni nu ştia mai mult şi nimeni n-a aflat mai mult, deşi ardeau de nerăbdare să-l întrebe.
Grupului ăstuia care se întâlnea an de an i se alăturaseră atunci câţiva tineri care le-au dat peste cap obişnuinţele, studenţi abia intraţi la facultate şi studenţi în ultimul an care veniseră să se distreze parcă cu disperare înainte să plece la posturi în pustietatea cine ştie cărui colţ de ţară unde fuseseră repartizaţi şi aveau să uite de Bucureşti. Nimeni nu-şi mai amintea cine îi adusese şi, după ce au produs atâta tulburare, făcând vacanţa de pomină, n-au mai apărut în anul următor. Abia ieşiseră din adolescenţă şi se lăsau prinşi de fumuri, povesteau cum făceau rost de casete cu filme aduse din străinătate de prieteni dubioşi, sau de filme pentru adulţi pe care le vedeau în grupuri restrânse până dimineaţa şi vorbeau fără încetare despre ce văzuseră, începeau să bea şi să fumeze fără să se mai ascundă, dar aveau şi grijă să nu le scape niciun spectacol de teatru, să nu cumva să fie interzis îndată după premieră, cum se întâmplase cu Revizorul montat de Liviu Ciulei. Unii văzuseră la repetiţiile cu public spectacolul care n-a avut decât două reprezentaţii, altora li se povestise de atâtea ori că parcă ar fi fost şi ei de faţă când funcţionarii de la primărie erau invitaţi de primar la şedinţa la care li se anunţa venirea în urbe, incognito, a unui revizor, iar actorii apăreau unul după altul, se aşezau pe primul rând de bănci, până când toate locurile se ocupau şi fiecare nou-venit îi împingea cu fundul pe cei deja pe bancă, încât cel de la capătul băncii nu mai putea să stea aşezat, cădea jos şi se muta apoi pe rândul din spate, şi scena se tot repeta. Rotirea cadrelor scotea ropote de aplauze.
În acea vară descoperiseră la Vama Veche ceva ce nu-şi puteau închipui că există, să umble goi pe plajă, să înoate goi, să facă glume deşucheate fără să li se dea peste nas, să nu răspundă nimănui de nimic şi chiar să nu le pese de ziua de mâine. Îşi găsiseră loc să doarmă care pe unde putea, îngrămădiţi uneori câte trei-patru într-o cămăruţă, şi cât era ziua de lungă se foiau în jurul grupului constituit, încât până la urmă au fost absorbiţi, cum absoarbe aluatul făina de pe margini, şi toate câte au mai urmat nu şi-au mai găsit pricina în prezenţa lor, cum ar fi fost firesc. Ci pur şi simplu s-au întâmplat.
Răzvan Bobulescu i-a făcut declaraţii de dragoste unei roşcovane, dar până la urmă, spre surpriza tuturor, s-a cuplat cu Monica Elefteriade, cu care mai târziu s-a şi însurat. Petrică Roman a curtat-o pe Anita Florea până când aceasta a terminat-o cu Ion Bălănescu şi pe urmă i-a făcut declaraţii Ilenei Capdefier care o încheiase cu Aurel Baltă, dar n-a rămas cu niciuna, pentru că s-a îndrăgostit peste noapte de Delia Frunză, care i-a făcut mai târziu şi doi copii. Vladone Iliescu declara tuturor că nu poate trăi fără Camelia Calotă care îi râdea în nas de fiecare dată când îl auzea şi pleca cu Lucian clujeanul să se plimbe pe faleză, de unde se întorcea după multe ore, spre disperarea supirantului. Era o asemenea brambureală sentimentală, iubiri care se desfăceau şi se refăceau, încât n-ar fi trebuit să mai mire pe nimeni când au apărut Irina Vernescu şi Tudor Teodoru întorcându-se mână în mână după ce căutaseră în zadar sub faleză căluţi de mare, care încă se mai găseau pe atunci, aruncaţi pe plajă de furtuna din timpul nopţii. Şi totuşi uimirea a fost atât de mare, că nimeni n-a mai avut ochi decât pentru ei, ceilalţi puteau să facă ce le trecea prin cap, n-ar mai fi stârnit nicio fărâmă de curiozitate, pe când fiecare gest, fiecare mişcare a celor doi erau urmărite, anticipate, analizate, comentate de parcă ar fi fost pe cale să schimbe lumea.
Tinerii aceştia care abia intrau în lume, temători şi obraznici, aduceau cu ei o frenezie care i-a molipsit pe toţi ceilalţi şi o dorinţă să se bucure de clipa prezentă pe care n-o mai cunoscuseră în niciun an, toate li se păreau normale, nu se mai plângeau decât rareori de lipsurile pieţii, lăsau de-o parte discuţiile politice, dintr-odată soarele parcă ardea mai tare, cerul era mai limpede, marea mai caldă, până şi grănicerii mai prietenoşi. Poate chiar aşa era, din cu totul alte motive, dar fără s-o spună toţi erau convinşi că schimbarea asta fusese adusă de grupul de tineri care făceau pe grozavii, exact cum făcuseră şi ei câţiva ani mai devreme şi erau pe cale să uite.
Erau vremuri pe care aveau să şi le amintească cu uimire. Muzica începuse pe bune să înlocuiască ideile şi cărţile, cum spunea cineva, deşi încă vorbeau pe rupte de mişcarea hippy, de revoluţia psihedelică şi, mai pe ocolite, de mişcările studenţeşti de protest sau se întrebau dacă idealurile tinerilor studenţi germani care se afiliaseră la Rote Armee Fraktion erau revoluţionare ori nu, la fel şi ale abia apărutelor Brigate Rosse, dacă într-adevăr exista vreo legătură între revoluţia sexuală şi revoluţia antimperialistă, despre habotnicia militantismului de stânga şi ce însemna morala nouă pe care o clamau intelectualii stângişti ai Vestului care nu trăiseră o zi măcar într-un regim comunist, mai ales cât de aiurea li se părea lor, care trăiau într-un asemenea regim, să audă vorbindu-se de "gherilă urbană comunistă", de atacuri cu bombe şi manifeste semnate cu sigle stranii, o stea roşie pe care trona o mitralieră. N-aveau decât o concluzie, pe care, dacă nu pe faţă, măcar în sinea lor o acceptau cu toţii: nu găseşti un exemplu pe care să-l urmezi nicăieri, trebuie să te lupţi după capul tău cu sistemul, chiar dacă eşti sigur că, până găseşti calea cea bună, o să verşi sânge. Şi nu prea erau dispuşi să ajungă victime, când era atât de evident că represiunea putea fi totală.
Dar voiau să ştie tot, chiar şi începuturile de scindare ale lumii literare, despre care le vorbea Victor Ciobanu, ecouri ale "tezelor din iulie 71" reluate într-o plenară scandaloasă, dezaprobate de Nicolae Breban aflat la Paris drept "revoluţie culturală" sau de Marin Preda, care declara că se va sinucide dacă se va reveni la realismul socialist, nu se revenise, poziţiile fiecărei părţi se vor radicaliza după câteva luni, dar deja se simţea o crispare şi se înmulţeau relatările despre activiştii înăcriţi şi speriaţi la gândul că lucrurile ar putea merge altfel decât indicase Tovarăşul şi o să cadă paraponul pe capul lor.
Erau ultimele ecouri ale minijupei care răsucise minţile în anii şaizeci, înlocuite deja cu fustele maxi care ascundeau până şi gleznele, provocându-ne să visăm, ultimele ecouri ale pletelor lungi pe care le vânau miliţienii în oraş şi care la Vama Veche se exhibau în voie, împreună cu ţinutele extravagante purtate când se lăsa soarele.
A fost anul în care se lansase Bob Marley, iar Elton John era pe buzele tuturor cu Candle în the Wind, un cântec scris pentru Marilyn Monroe şi adaptat decenii mai târziu, la moartea prinţesei Diana, dar mulţi din grup încă mai cântau Adamo sau piesele celebre ale lui Cliff Richard, Mick Jagger şi ale Beatlesilor, cele lansate la începutul anilor şaizeci, pe care le ascultaseră la Bucureşti săptămâni în şir de pe placa trimisă lui Stelu Ţiplea de Sandu Moisescu, colegul emigrat în Israel unde avea să ajungă mai târziu şef al poliţiei.
Seara, când se învârteau dansurile sub zarzărul bătrân din curtea coanei Maria, în care Cuchi băiat agăţase un bec de-o sută de waţi legat cu un fir lung până la priza din prispa vopsită în albastru violent, era un amestec incredibil de ritmuri. Anda era de obicei sufletul petrecerilor, dansa ameţitor, dar cu multă graţie, trecea de la un ritm la altul, nici măcar nu avea nevoie de partener, nimeni nu putea ţine pasul cu ea, n-ai fi zis că născuse doi copii, cei care o vedeau prima oară murmurau "Ce femeie!" şi era aproape imposibil, oriunde s-ar fi aflat admiratorul, să nu fie văzut de Nini Popovici care nu se mişca toată seara din scaunul lui de paie, nimeni altcineva nu îndrăznea să se aşeze în acel scaun, pufăia din pipă şi nu-şi mai încăpea în piele de mândrie, de parcă le-ar fi spus tuturor: "Bucuraţi-vă, troglodiţilor, de-asta v-am adus-o aici!"
Cât era ziua de lungă, leneveau pe plajă, despuiaţi, sau se aruncau în valurile înspumate până la o epavă pe care doar unul singur a îndrăznit să se caţere, pluteau pe apă şi se lăsau târâţi încet la mal, până simţeau sub piele pietricelele ascunse în nisip şi-o luau de la capăt rugându-se să apară cât mai târziu, spre toamnă, invazia de meduze de toate culorile şi toate mărimile care le urzicau trupurile şi îi umpleau de scârbă.
Era un adevărat ritual în vara aceea să te plimbi pe faleză îndată ce soarele înceta să mai ardă. Până se întuneca şi apăreau grănicerii să te zorească spre sat erau ore destule în care lumina se schimba de câteva ori, adierea începea să-ţi încreţească pielea şi orizontul devenea atât de limpede că-ţi puteai imagina vapoare care se apropie de portul Constanţa înainte să arunce ancorele la adăpostul înserării. Cine nu obosise lenevind toată ziua în nisip, să-l ardă soarele, o lua la pas pe faleză până aproape de 2 Mai şi înapoi, o plimbare de un ceas în fiecare sens la care porneau perechi-perechi, aşa cum unii făceau jogging în zori de ziuă. După o asemenea plimbare au fost văzuţi Irina Vernescu şi Tudor Teodoru mână-n mână.
Irina Vernescu n-avea decât optsprezece ani, intrase glorios la facultate după un examen dificil şi ieşea prima oară în lume. S-a îndrăgostit lulea de Tudor Teodoru, dar n-o arăta, era mult prea mândră sau prea lipsită de experienţă. Era imposibil să nu-ţi dai seama ce se întâmplă cu ea, fredona, cu gândul aiurea, roşea când era privită. Dar se vedea că se pierde când era în preajma lui. Cu el în schimb nu prea ştiai ce se întâmplă, un chip impenetrabil, învăţase să nu se exteriorizeze, stăpân pe el până în cele mai mărunte gesturi şi cu toate astea până şi celor neavizaţi le era clar că nu e în apele lui. Altminteri, se purtau amândoi ca nişte oameni normali pe care nu-i lovise nimeni cu leuca-n cap, discutau teme banale, planuri de viitor cum au cu nemiluita tinerii şi aveau şi pe vremea aceea, în ciuda îngrădirilor. El, de pildă, ştia că o să fie profesor, după ce o să termine facultatea, dar îşi imagina c-o să aibă într-o zi o editură sau măcar o să lucreze la o editură la care va publica multe cărţi premiate în Occident, îi va căuta personal pe autori să le obţină dreptul de a-i traduce în româneşte, va negocia cu impresarii şi cu editorii lor, va călători la târgurile internaţionale de carte, va cunoaşte somităţi şi oameni celebri, poate îi va intervieva pe unii şi, în timp, confesiunile lor se vor aduna într-o carte voluminoasă cu dezvăluiri senzaţionale pentru care va primi premiul Uniunii Scriitorilor sau poate chiar pe cel al Academiei. Uita că nu ieşise din ţară nici până la Ruse şi n-avea şanse dacă şi-ar fi depus un dosar pentru paşaport pentru că istoria familiei atârna greu, dar era convins că toate astea or să se schimbe într-o zi. "Toate astea or să se schimbe într-o zi", întărea Irina şi el ştia că nu râde, ci chiar crede ce spune.
Lucrurile pe care i le povestea Irina i se păreau miraculoase, pentru că îi vorbea despre o lume pe care el n-o cunoscuse, de pictori, sculptori, ceramişti, muzicieni şi actori care formau un cerc închis, cu faima că sunt adversari ai regimului, urmăriţi peste tot de Securitate mai abitir decât omul obişnuit. Îl bombarda cu bârfe de atelier, cancanuri din expoziţii şi din culisele unor avanpremiere, cu numele sonore ale unor bărbaţi şi femei care apăreau în ziare sau la televizor. Vrea să se dea mare, îşi spunea Tudor Teodoru, să mă impresioneze. Dar cum ea continua de parcă ar fi relatat pagini întregi dintr-o carte pe care tocmai o citise cu neplăcere, Tudor Teodoru a avut brusc revelaţia că ea povesteşte ca să scape, că spune ce a văzut, ce ştie, ce i s-a spus, doar ca să se lepede, dacă e posibil, de ceva ce o apăsa. Nu ştia că nu e posibil să te lepezi de apăsare, dar continua să vorbească despre lumea din care venea şi care părea fascinantă celorlalţi, nu şi ei. Imaginea răsărită din vorbele ei părea diferită, nici măcar nu erau adversari ai regimului sau oricum nu erau toţi, cum nu erau urmăriţi decât puţini, şi Irina Vernescu vorbea cu dezinvoltură, nu-i păsa că subiectul era delicat şi primejdios, sau că o poate auzi cineva care să-i facă rău, brava şi ştia că bravează şi asta i-a plăcut foarte mult lui Tudor Teodoru.
- Eşti tare nostimă, i-a spus.
- Nostimă pe naiba! Vrei să spui inconştientă.
Aşa a început o prietenie care avea să dureze.
Toate s-au lămurit în penultima zi a acelei veri memorabile, de ziua Irinei, când a fost o sindrofie care avea să rămână de pomină, cu pisică de mare şi guvizi fripţi pe plită, o oală cu scoici culese de Victor şi Muki din golful falezei, curăţate ore în şir de toate fetele şi fierte cu orez şi mirodenii, sandviciuri cu slăninuţă unsă cu usturoi, cârnăcior adelenesc tăiat, pentru că era pe terminate, în feliuţe atât de subţiri că aproape vedeai prin ele, şuberecuri cumpărate de Cornel de la singurul turc din Mangalia în stare să le facă cum scrie la carte, sucuri, vin pelin şi râuri de palincă, asta nu ştiu prin ce minune parcă nu se mai termina. Au înconjurat-o pe Irina şi i-au cântat, aproape pe întuneric, Happy Birthday; becul agăţat de Cuchi băiat în zarzărul din curte se arsese şi nimeni nu-şi amintise să cumpere altul, aşa că bâjbâiau şi erau atenţi să nu se calce pe picioare. Mia şi Anda au adus tortul din biscuiţi la care munciseră toată după-amiaza să-l orneze cu vişine din vişinată, cărora le scoseseră sâmburii cu ace de siguranţă şi pe care le aranjaseră sub formă de inimă, în mijloc înfipseseră singura lumânărică pe care o găsiseră, dar şi aşa Irina a trebuit să sufle de trei ori s-o stingă, atât era de emoţionată, toţi au făcut coadă s-o îmbrăţişeze.
Când a venit rândul lui Tudor Teodoru s-o sărute, aproape că se săturaseră de ceremonial, unii se retrăseseră pe băncuţele curţii cu paharele în mână şi au pierdut momentul în care el a pus un genunchi în pământ şi i-a spus:
- Tu sigur o să fii soţia mea!
Niciunul n-a auzit răspunsul Irinei pentru că surpriza a fost atât de mare, încât cei mai mulţi au izbucnit în chiote, iar cei care nu văzuseră scena se buluceau să întrebe ce s-a-ntâmplat şi s-a produs o hărmălaie de nedescris, ca în zilele bune, cu strigăte repetate de Să trăiască! şi muzică dată cât se poate de tare de Nini Popovici şi doar Victor Ciobanu, care supraveghea totul ca un împărat, să nu iasă din limitele decenţei, a umplut repede cu palincă un pahar de plastic pe care l-a dus grănicerului ivit la poartă, şoptindu-i: o cerere în căsătorie, dom'le, nu vezi asta toată ziua, iar grănicerul a râs mânzeşte şi a dat peste cap paharul.
Din clipa în care au încetat chiotele, parcă ar fi uitat cu toţii ce auziseră şi atmosfera a semănat cu cea din oricare altă seară, băutură şi bancurile ştiute până mult după miezul nopţii, doar că Irina Vernescu nu s-a mai retras cu Tudor Teodoru dincolo de portiţă, pe nisip, să disece lumea şi să-şi spună poveştile, cum făceau în alte seri. De-abia se priveau, şedeau la distanţă unul de celălalt şi parcă le-ar fi fost teamă să-şi amintească ce se întâmplase şi să afle că nu se întâmplase.
Pe urmă nu s-a mai întâmplat nimic, s-a sfârşit vacanţa, nimeni n-avea curajul să întrebe ceva şi părea că trecuse o veşnicie până am auzit că se căsătoriseră în ascuns, fără ştirea nimănui. Nu s-a ostenit unul să ne dea vreo explicaţie.

Din volumul în pregătire la Editura Cartea Românească

STELIAN ŢURLEA (n. 1946) a urmat studii de filologie (1968) şi filosofie (1976), la Bucureşti, a fost aproape trei decenii redactor de politică externă la revista "Lumea", a condus, după 1989, revistele "Lumea", "Zig-Zag", apoi ziarul "Meridian", după care a lucrat în televiziune, ca şef al departamentului de ştiri al Antenei 1. Din 1996 lucrează la PRO TV, din 2000 este şi editor senior al Ziarului de Duminică. Este autorul a zece cărţi de publicistică, zece romane, opt cărţi pentru copii şi două traduceri. A îngrijit trei albume. A primit Premiul Uniunii Scriitorilor pentru literatură pentru copii (2003), Premiul Asociaţiei Editorilor din România (AER) pentru literatură pentru copii (2005), Premiul Special al Uniunii Scriitorilor (2006), Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti (2007). A fost nominalizat la Premiul Uniunii Scriitorilor pentru literatură pentru copii în 2000 şi Premiul AER pentru roman în 2003.