Marea amărăciune a Constanţei Buzea
Titlul unei splendide proze semnate de Ioan Groşan (aceea cu "pre-scrierea" viitorului comun de către un cuplu de îndrăgostiţi) mi se pare foarte potrivit pentru a surprinde nuanţa psiho-afectivă din Jurnalul Constanţei Buzea, Creştetul gheţarului*. O mare amărăciune scaldă notaţiile autoarei, prinsă în anii respectivi (1969-1971) la mijloc, între dragostea pentru copiii ei mici şi ceea ce trebuie să suporte, zilnic, din partea tatălui lor.
De regulă, sînt suspicios în legătură cu sinceritatea pusă la
lucru în însemnările asumat subiective. Subiectivitatea nu
garantează onestitatea şi nu este neapărat sinceră. Autorul
utilizează diferite măşti, deşi pretinde că înfăţişează adevărul
nud; iar felul în care ajunge la esenţa celorlalte personaje e
adesea decepţionant. Concesiv cu sine, este resentimentar sau chiar
nemilos cu "adversarii" care de fapt nu-i sunt adversari şi cu
prietenii pe care-i prezintă ca pe nişte "prieteni". Victimologie
şi caricatură: perspectiva celuilalt nu apare sau, dacă apare, e
redusă la un comportament meschin, la o replică batjocoritoare, la
o ridicare de umeri în faţa nenorocirii mele.
Exact pe această linie ne deplasăm, pe măsură ce avansăm în lectura
paginilor Constanţei Buzea. În timp ce tânăra femeie, soţie, mamă
şi poetă este o victimă delicată şi însingurată, o sensibilitate
rănită, un om care suferă, tânărul bărbat, soţ, tată şi poet
(Adrian Păunescu) apare numai ca un monstru conjugal şi domestic,
un Haplea tiranic şi capricios târât în viaţă de propriile
instincte şi pofte de mărire. Din fericire pentru acest personaj,
mai sunt şi altele care ilustrează categoria negativului. Unul e
chiar tatăl tinerei femei, care i-a terorizat copilăria şi care,
probabil, prin aceasta a făcut-o să se mărite foarte devreme. Altul
e... socrul, fost deţinut politic, de la un moment dat foarte
interesat şi măgulit de cariera poetico-socială a fiului său.
Siluetele acestor masculi familiali se profilează ameninţător prin
ochii înfricoşaţi, dar neiertători ai tinerei care-i suportă şi îi
scrie. Jurnalul, început în paralel cu cel al soţului, va fi
continuat şi bine exploatat de Constanţa Buzea; în timp ce Adrian
Păunescu se plictiseşte şi renunţă curând. Ceea ce unul trăieşte,
la modul intens şi dezordonat, nesăţios, nestăvilit, celălalt
observă şi detaliază, simte şi resimte, percepe acut şi
reproiectează analitic în însemnările sale.
Amărăciunea personajului feminin nu exclude răceala metodică a
disecţiilor pe care autoarea le face. Cred că de la bun început
jurnalului ţinut i s-a dat şi această componentă de chirurgie fără
anestezie, neîndurătoare, răzbunătoare. Tânăra Constanţa Buzea,
care are aproape treizeci de ani în momentul iniţial al Jurnalului,
procedează ca un scriitor profesionist, nu doar ca un om rănit şi
dezamăgit ce-şi trece suferinţele pe hârtie. Episoadele de chin
domestic sunt foarte bine expuse şi calibrate. Monstrului lacom de
toate i se sesizează rapid profilul "ofertant" literar. Altfel
spus, Adrian Păunescu dispare de aici ca soţ şi ca tată real pentru
a reapărea, fulminant, ca personaj în toată regula caracterologică,
înşurubat în comportamentul şi gestica lui, înseriat în acţiunile
sale ilustrative. Privirea autoarei reţine toate secvenţele ce pot
contribui la acest profil (soţul brutal, tatăl absent) şi le
minimizează sau le ignoră pe cele care l-ar putea "tulbura". Ochiul
de scriitor are şi predicţii, bune, de critic literar: "Agitaţia
este la el o stare firească, indispensabilă, inevitabilă, dar pe
mine mă scoate din ritmul propriu, intens, interiorizat. În casa în
care el vine şi doarme câteva ceasuri, nu-mi vine nici mie să stau
peste zi. Nu-i duc dorul, deşi câteodată, din orgoliu, mă simt
singură. Lirismul i se degradează în cantitate, în relatare, în
discursiv, în anecdotic. Senzaţia că politica îi exploatează
resursele, în defavoarea poeziei. Cartea lui a avut succes şi asta
i-a dat o oarecare linişte, care nu va dura. Va vrea mai mult." (p.
20). Însemnarea e din 21 ianuarie 1969, iar cartea este Fântâna
somnambulă.
La finele aceluiaşi an, pe 12 decembrie, Constanţa Buzea pune la
trecut receptarea volumului, focalizând cu sado-masochism
experienţa existenţială dureroasă din care a ţâşnit poezia
câştigătoare. Scenele îmi par, indiferent cine le trăieşte sau le
priveşte, de o cruzime insuportabilă: "În vremea aceea, Adrian
venea acasă şi se culca pe canapea întors cu spatele la noi. Cu
faţa la perete, suferea. Ofta cu ochii strânşi, aproape să plângă,
refăcând în minte scenele cu Nana îmbrăţişându-se şi prelungind
agonia unei dorinţe apocaliptice. Aşa şi-a scris cartea cu care a
luat premiul şi a stârnit certuri în juriu. O carte ca o rană vie,
pe care o cunosc şi o evit, pe care am dactilografiat-o. A scris la
ea bolnav de o lingoare ce nu se mai istovea. Se ridica din reverii
şi se apuca de scris. Scria şi mă chema să mi le citească." (p.
84).
Umilită pe faţă, conştient şi inconştient, de către bărbatul
îndrăgostit de altă femeie şi salvat de poezie, tratată ca un
duhovnic cu aptitudini de dactilografă, Constanţa Buzea se
refugiază la rândul său în scris. Nu numai în jurnalul de faţă, ci
şi în lirica ei într-adevăr altfel ritmată, subtil modulată,
interiorizată şi reflexivă. Pe lângă drama conjugală, există o
vizibilă diferenţă de natură poetică şi chiar o dispută
scriitoricească. O culme a competiţiei: Fântâna somnambulă a lui
Adrian Păunescu şi Norii Constanţei Buzea sunt nominalizate la
acelaşi premiu al Uniunii Scriitorilor! "Am scris şi eu, parcă în
replică, tot felul de texte, versuri, pe stările pe care mi le
crea. Cum vine asta, Constanţa: «A fi a doua, a rămâne prima»? sau
«Tu de ce te-arăţi statornic când imaginea ta umblă?» extrase din
Norii mei, nominalizat fără şansă alături de Fântâna somnambulă
pentru premiul Uniunii şi pierzând, după cum mi s-a relatat, la un
vot diferenţă." (p. 84).
Tot acest turnir adeseori pasionant, pe alocuri dizgraţios între
poeţii-soţi e suspendat în fragmentele şi paginile întregi în care
autoarea-personaj scrie despre copiii săi, Ioana şi Andrei.
Experienţa maternităţii este una fundamentală, recentrând lumea
celei ce spune eu. Răutatea, maliţia, sensibilitatea inervată,
"mutismul" ce-l scoate din minţi pe bărbatul gălăgios şi posesiv
lasă loc unei priviri de o blândeţe nesfârşită cu care mama îşi
însoţeşte, imediat după naştere, puii. Înseşi chinurile facerii
sunt puse pe hârtie (cu detalii crude notate precis, dar într-un
halou al suferinţei cu sens) pentru ca, mai târziu, micuţul devenit
bărbat să le recupereze. Absent ca în atâtea alte rânduri, tatăl e
dezimplicat aproape ostentativ din această relaţie specială creată
între mamă şi copiii ei, între cei doi copii şi mama lor. Într-un
episod care ar fi halucinant dacă n-ar fi real, tânăra eroină
descoperă un "dublu" maternal: nestăvilitul ei soţ are, la un alt
domiciliu, o pereche de fetiţe cu o altă femeie. "Generos",
tovarăşul de viaţă o invită să o viziteze pe cealaltă şi vizita se
face, punând faţă în faţă două mame timorate, uluite de absurdul
situaţiei.
Îngrijindu-şi copiii şi privindu-i cu o infinită atenţie cum cresc,
trecînd alături de fiecare prin fazele delicioase ale descoperirii
semnelor, limbajului şi lumii înconjurătoare, mama ţine, practic,
acelaşi jurnal - dar nu mai face cu el literatură compensatoare.
Cele două făpturi mititele având fiecare personalitatea proprie,
preocuparea este acum de a prinde această personalitate cu toate
nuanţele şi pliurile ei. Atenţia la detalii nu devine
plictisitoare, ca la atâţia părinţi rulând narativ performanţele
progeniturii. Studiindu-i cum dorm şi cum se desfaşă în somn, cum
tremură ori se încruntă de ceva ce minţişoara lor visează,
ascultându-i cum vorbesc peltic şi cum îşi împărtăşesc micile lor
"secrete" infantile, mama şi scriitoarea din ea înfloresc deodată.
Cea mai frumoasă parte a Jurnalului aceasta este: întinderea vie pe
care se mişcă, vegheaţi şi conturaţi de ochiul matern mare şi bun,
o fetiţă drăgăstoasă, cam răzgâiată, şi fratele ei mai mic, cu
simţul umorului.
Când cei doi soţi, oarecum reconciliaţi, fac o lungă călătorie în
Statele Unite, fascinaţia descoperirii Lumii Noi e disturbată de un
dor devastator după cei doi copii. Disperată, mama cere insistent
şi tot aşteaptă din ţară scrisori, mesaje, semnale, orice care să
facă vorbire, într-un fel sau altul, despre micuţii ei. Văzând în
jur atîtea familii fericite (America întreagă i se pare un ţinut al
fericirii şi al abundenţei, un viitor cvasi-utopic materializat
încă de pe acum), tânăra femeie e săgetată nu de invidie, dar de
imposibilitatea unei bucurii depline. Scanată cu privirea esticului
cenuşiu şi amărât, devorată în hălci de consortul extravertit,
America rămâne o contraparte nesemnificativă a sentimentelor
realmente profunde. În Creştetul gheţarului, eul adânc nu
călătoreşte: rămâne legat, placentar, de fetiţa răsfăţată şi de
băieţelul cu simţul umorului rămaşi acasă.
În aceste condiţii existenţiale şi diaristice, e cu totul
remarcabil efortul tinerei scriitoare de a pătrunde specificul
american şi a vedea oamenii dincolo de zâmbetele lor.
Mircea Eliade, cu care cei doi soţi ajung să se întâlnească şi pe
care Adrian Păunescu îl convinge, finalmente, să dea un interviu
pentru "Luceafărul" din ţară, este personajul excepţional conturat
şi vivificat al acestui Jurnal. Cuminte şi conştiincioasă,
Constanţa Buzea conspectează din lucrările lui de istoria
religiilor şi îi citeşte o parte dintre prozele fantastice. Dar
portretul memorabil al lui Eliade apare din surprinderea live a
profesorului la ore cu studenţii. Nici o virgulă în plus, nici una
în minus: "Studentul de la catedră citeşte şi explică, gesticulînd
excesiv. Eliade îl ascultă neclintit, cu mâna stângă sub bărbie.
Şuviţele cărunte îi acoperă grumazul şi gulerul hainei. Ascultă
aproape în extaz. Solicitat la un moment dat, îl ajută pe vorbitor
la descifrarea textului, deplasându-se el până la catedră. Urcă
agil ca un tânăr, cu degetul pe text citeşte şi explică, cu o
teribilă mobilitate de evantai a capului, mişcarea făcând să-i
sticlească lentilele. Aceşti fascinanţi ochelari, care-ţi dau
iluzia unei priviri mai puţin scufundate-n orbite. Priviri devorate
de o pasiune pentru ce face evidentă, copleşitoare, absorbantă.
Când lentilele i se aburesc, şi ochii parcă i se aburesc, puţin
stinşi undeva în adânc, sub sprâncenele şi genele cenuşii." (p.
155). Un mare savant văzut de o tînără şi deja rafinată scriitoare.
Au trecut de atunci aproape patru decenii...
În genul subiectiv, Creştetul gheţarului. Jurnal 1969-1971 este
cartea anului editorial 2009.
*) Constanţa Buzea, Creştetul gheţarului. Jurnal 1969-1971, Editura Humanitas, Bucureşti, 2009, 288 p.
DANIEL CRISTEA-ENACHE (n. 19 februarie 1974) este conferenţiar universitar la Facultatea de Litere, Universitatea Bucureşti şi consilier editorial la Editura Polirom. A ţinut cronica literară în Adevărul literar şi artistic (1997-2005), apoi în Romånia literară (2005-2009). Colaborări la Cultura, Suplimentul de cultură, Idei în dialog, Bucureştiul cultural, Caiete critice, precum şi la ziarele Evenimentul zilei şi Adevărul. Are o rubrică la Radio Romånia Cultural şi una pe portalul LiterNet. Din 2005 este doctor în Filologie (summa cum laude) al Universităţii Bucureşti, cu o teză despre Ion D. Sîrbu. Volume publicate: Concert de deschidere (Premiul de Debut al Romåniei literare, Premiul pentru Debut al Uniunii Scriitorilor din Romånia şi Premiul "Titu Maiorescu" al Academiei Romåne); Ileana Mălăncioiu, Recursul la memorie. Convorbiri cu Daniel Cristea-Enache; Sertarul Scriitorului Romån. Dialoguri pe hårtie; Bucureşti Far West. Secvenţe de literatură romånă; Un om din Est (Premiul pentru Critică şi Istorie Literară al Asociaţiei Scriitorilor Bucureşti); Convorbiri cu Octavian Paler; Timpuri noi. Secvenţe de literatură romånă.