Modelul Ibrăileanu

Soarta lui Ibrăileanu părea a fi una ingrată: de prin anii '80, niciun critic nu a mai catadicsit să se apropie cu atenţie de opera sa. Şi nimic nu îngroapă mai straşnic în uitare un scriitor decât nepăsarea urmaşilor săi.

Considerat vetust, tradiţionalist, promotor al poporanismului, başca socialist, susţinător al teoriei "artei cu tendinţă" (câtă vreme sub comunism marota criticii a fost valoarea estetică, scuturată de orice balast), posesorul unui stil imposibil sau lipsit, oricum, de performanţe retorice, mentorul "Vieţii româneşti" părea un caz clasat.
Cine să stea să mai desluşească holograma unei opere datate, aparţinând unui autor care nu mai vorbeşte pe limba contemporanilor?
Cine să mai scurme prin atâta moloz şi să caute grăuntele preţios? Mult mai confortabil a părut, pentru câteva decenii, să acceptăm stereotipiile comode şi să-l lăsăm pe Ibrăileanu în ungherul lui de istorie literară: un critic cu temperament de moldovean, care nu a reuşit să facă şcoală şi care nu a stârnit niciodată atâtea pasiuni precum ceilalţi giganţi, ca Maiorescu, Lovinescu ori Călinescu. Nu cred că putem detecta cu seriozitate un exeget postbelic care să-şi fi asumat nu programul, dar baremi modelul autorului Spiritului critic în cultura română. Declarativ, Constantin Ciopraga s-ar revendica de la fostul său profesor, concret însă, diferenţele, şi temperamentale, şi stilistice sunt mai făţişe decât asemănările. Mai mult decât atât, nici în calitatea sa de beletrist Ibrăileanu nu a fost niciodată nominalizat, cu responsabilitate, printre mai marii genului. Aforismele nu i le-a citit aproape nimeni sistematic (cine stă să creadă în viabilitatea unui gen care nouă ne lipseşte funciar?), iar romanul Adela, deşi comentat şi bifat în sintezele genului, nu a fost niciodată socotit un concurent de temut pentru titlurile clasice ale prozei de analiză, semnate de Camil Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu, Anton Holban, Rebreanu ori chiar M. Blecher. Adela a fost perceput ca o ciudăţenie, nici roman, nici jurnal, nici ficţiune, nici autobiografie şi, oricum, prea puţin pentru a-l considera pe autorul său un romancier pur sânge. Şi e de mirare că lucrurile s-au plămădit astfel, întrucât formula cărţii se potrivea ca o mănuşă poeticii prozei optzeciste sau a celei de dată mai recentă.
Spun oare vorbe mari dacă mă încumet să conchid că norocul lui Ibrăileanu a fost Antonio Patraş (foto 1, 2)? Unii s-ar grăbi, n-am nici o îndoială, să răspundă afirmativ. Şi totuşi, dacă acceptăm că soarta postumă a unui scriitor depinde de updatările critice pe care fiecare generaţie le produce pe marginea operei sale, nu văd de ce nu am recunoaşte că lucrarea universitarului ieşean, intitulată sugestiv Ibrăileanu. Către o teorie a personalităţii (Cartea românească, 2007) a avut puterea de a-l readuce în circuit pe autorul Adelei. Din câte ştiu, Patraş trage acum la o ediţie critică a operei pe care a aşezat-o în silogism, aşa că afirmaţia mea de mai sus tinde să capete perfectă acoperire.
Să precizez, pentru început, că avem de a face cu o primă parte a unui proiect care, de va fi dus la bun sfârşit, îi va aresta autorului preocupările pentru destulă vreme: Literatura criticilor. Era firesc, deci, ca acest ambiţios pariu să înceapă cu Ibrăileanu. Să nu uit să observ: ceea ce atrage atenţia este sectorul beletristic al unor autori recunoscuţi în primul rând în calitate de conştiinţe critice. Prin urmare, nu se procedează ca de obicei, când cutare ispravă literară a cutărui critic era socotită un ifos ori un exerciţiu demonstrativ, un fel de proptea a programului său critic. De data aceasta, se vizitează opera critică a scriitorului cu prejudecata (de bun simţ) a rafinamentului autorului Adelei. Altfel spus, un om care poate scrie un text atât de fin, cu un acut simţ al nuanţelor, nu are cum să fi fost un rudimentar apărător al unor teorii de extracţie socio-politică, un doctrinar cu ochelari de cal. Este chiar paradoxul pe care caută să-l lămurească şi eseul lui Antonio Patraş: "Cum e posibil că tocmai criticul cel mai puţin «artist» şi mai doctrinar să fie totodată de departe cel mai rafinat scriitor dintre critici?" Să fie o coincidenţă? Din păcate, în istoria literaturii coincidenţele nu prea sunt agreate şi reprezintă, oricum, rezolvarea cea mai facilă a unei dileme. Să fie, în acest caz, o problemă de receptare? Altfel spus, de superficialitate a receptării? Cel mai probabil. Adevărul e că, de cele mai multe ori, s-au citit textele lui Ibrăileanu ca şi când prin ele ar fi vorbit nu un om, ci o instanţă impersonală sau, cel mult, un ideolog, deci un ins care se anulează ca personalitate şi se pune în slujba unui program. Ambiţia mărturisită a eseului de faţă este însă de a sparge coaja operei şi de a sonda dincolo de aparenţe. Ipoteza, profitabilă întru totul, de la care porneşte această carte este că "textele (...) cu statut secundar dobândesc o însemnătate ce depăşeşte orizontul îngust al valorii estetice. Eşecurile literare ale unui critic cu personalitate interesează infinit mai mult decât succesul unui autor mărunt. Şi textele ratate, poate chiar în mai mare măsură decât celelalte, dezvăluie adesea lucruri nebănuite despre omul din spatele operei". Să reţinem această ultimă sintagmă, neconceptualizată îndeajuns, aşa cum neprins în concept rămâne inefabilul literaturii... Carevasăzică, tocmai acest om de dincolo de cortina operei este luat în cătare. Fireşte că se fac toate disocierile cunoscute, încă de la polemica Proust-Saint Beuve, fireşte că nu poate Antonio Patraş să fie atât de naiv încât să suprapună imaginea individului biologic, ca să spun aşa, peste cea a autorului. El crede, pe bună dreptate, că "opera spune infinit mai mult despre om decât «izvoarele» biografice". Nu altfel proceda Ibrăileanu însuşi, atunci când căuta să extragă din operă structura psihologică a scriitorului. Vom vedea, Patraş nu face decât să-i aplice autorului Adelei propria grilă de lectură, să-l supună unui exerciţiu analitic geamăn cu cel pe care el însuşi îl propunea (fără să-i şi reuşească întotdeauna, ce e drept). De aceea, rediscutarea şi limpezirea unora dintre teoriile criticului ieşean sunt nu doar binevenite, ci absolut necesare. Fixându-le cu precizie, nuanţând ceea ce era doar formulat în grabă, cu febrilitate, tânărul exeget îşi defineşte, de fapt, instrumentele.
Ce iese de aici? Un Ibrăileanu mult mai profund şi mai subtil decât îl ştiam, îndeobşte. Chiar unul care, luat de valul ideii, sacrifică expresia. Meritul lui Antonio Patraş nu e doar acela de a readuce în prim-plan nişte idei, teorii care doar din ignoranţă păreau inutilizabile, ci mai ales acela de a le verifica mergând la izvoarele lor. El îi reciteşte, ghidat chiar de paginile confesive ale scriitorului, pe autorii de căpătâi ai lui Ibrăileanu, convins că doar aşa poate înţelege literatura şi critica sa. Astfel, ceea ce era considerat conservatorism, obtuzitate ori simplă obedienţă faţă de spiritul veacului în critica lui Ibrăileanu devine, prin această lupă, deschidere către nuanţe, elasticitate a gândirii. "Preluând de la John Stuart Mill definiţia artei ca «expresie solilocă a sentimentelor şi concepţiilor prin imagini», constată exegetul, Ibrăileanu formulează o foarte interesantă teorie a personalităţii care stă la baza sistemului său critic. În jurul acestui nucleu se încheagă de fapt toată opera lui Ibrăileanu, atât cea ideologică, cât şi cea propriu-zis literară". Adoptând aceeaşi orientare, demersul recuperator demonstrează cât de viabil rămâne şi astăzi, după ce critica literară a epuizat cam toate metodele şi direcţiile posibile şi pare inertă la orice ispită conceptuală, modelul lui Ibrăileanu, care avea dacă nu certitudinea, măcar intuiţia necesităţii unei "teorii implicite a personalităţii". Concluzia pică numai bine şi confirmă această ipoteză: "«Tendinţa» n-ar fi altceva, în fond, decât expresia personalităţii artistului". Din spatele oricărei opere îşi iţeşte prezenţa un autor, cu spiritul său, modelat, cel mai adesea, de spiritului epocii, dar şi cu inconfundabilul său profil psihologic. Pentru a nu falsifica, pentru a nu semăna cu o siluire, critica literară trebuie să tindă către creionarea acestui profil.
Acestea fiind stabilite, nu-i mai rămâne lui Antonio Patraş decât să purceadă la cercetarea amănunţită, răbdătoare şi comprehensivă a operei beletristice. Dacă poeziile de juneţe, care-l făceau să roşească şi pe autor, sunt analizate en passant, cugetărilor din Privind viaţa li se acordă un loc important. De aici extrage criticul concepţiile scriitorului, pe care ulterior acesta le va ilustra în romanul Adela. Pe acest domeniu, al literaturii moraliste, tânărul eseist, iubitor de Montaigne şi de Paleologu, se simte în apele sale, asocierile cele mai inedite fiindu-i la îndemână. El comentează cu vizibilă satisfacţie şi uneori cu savoare aforismele lui Ibrăileanu, punându-le în dialog cu destule alte concepţii ilustre, de la cele ale lui Aristotel, la cele ale lui Hans Vaihinger. De fapt, cam toată literatura sapienţială este chemată la rampă, pentru a se proba subtilitatea apoftegmelor criticului moldav. Reperul de bază rămâne însă La Rochefoucauld, de care pe moralistul de la "Viaţa românească" îl leagă apetitul de a trece dincolo de pojghiţa aparenţelor, a convenţiilor şi de a privi omul în toată nuditatea sa psihică. Deloc întâmplător, temele predilecte ale scriitorului sunt cele pe care le va ilustra şi în roman: femeia, relaţiile sale cu bărbatul, amorul, în diferitele sale variante, prietenia, discreţia, delicateţea ş.a.m.d. Nu mai stau acum să le comentez, au făcut-o destui alţi recenzenţi. Cert este că, dacă în prima sa parte, lucrarea lui Antonio Patraş era destul de precisă, apropiată, şi ca stil, de studiul academic, de data aceasta criticul se hotărăşte să îşi divulge şi ipostaza de eseist. Care, trebuie să adaug, îi cade bine. E vorba, de fapt, de o adecvare la obiectul de studiu; a scrie rigid şi înarmat cu o inutilă, în context, muniţie teoretică ar fi însemnat să trădeze chiar spiritul autorului discutat. De aceea, critica universitarului ieşean devine participativă, empatică, ceremonioasă şi nu rareori ludică. Când am citit cartea sa de debut, Ion D. Sîrbu - de veghe în noapte totalitară, nu am intuit această predispoziţie ghiduşă a autorului. Acum mă bucur să o constat. Cert este că Patraş ştie şi când să pună frână, şi când să pluseze. Se joacă, dar o face serios. Atunci când îl surprinzi că se lasă furat de plăcerea jocului, compunând cu intenţie ironică fraze însiropate, în stilul textelor comentate şi păcătuind niţel prin surplus (ca la pagina 85, de pildă; fraza e prea lungă, nu o mai reproduc), îl ierţi repede şi aştepţi să vezi ce urmează. Şi, de regulă, urmează lucruri temeinice, căci ironia este benignă, iar acrobaţiile stilistice sunt executate cu plasă. În plus, ipotezele emise doar rezultatul unor aleatorii detente ludice nu sunt. Decupez un subtil paragraf, constatând şi deplina empatie cu autorul cercetat: "Cred că lui Ibrăileanu i-ar fi plăcut o definiţie ca aceasta: eticul e starea de graţie a intelgienţei. O graţie la care inteligenţa nu ajunge decât... «privind viaţa». Când nu se mai ăntâmplă aşa, când spiritul îşi întoarce faţa de la viaţă, morala se transformă şi ea în tot felul de lucruri urâte, de care e mai bine să ne ferim". Nu sunt simple panseuri arbitrare, ci prelungiri explicative ale concepţiei autorului. Adelei. Patraş trăieşte cumva în lumea lui Ibrăileanu, aşa cum Lucian Raicu s-a mutat, pentru o vreme, în Gogol şi Valeriu Cristea în Dostoievski.
Capitolul final, intitulat grăitor Salvarea criticului este dedicat în întregime romanului Adela. Cred că este partea cea mai reuşită a întregului volum, fără a le pune în umbră pe celelalte, absolut necesare. Evident că autorul nu îşi propune să propună puncte de vedere cu orice preţ inedite, ci doar să respecte natura unui text de un rafinament aparte. Pune punctul pe i în discuţia ponderii autobiografice din roman, preferând să lucreze cu bisturiul delicat, nu să taie cu satârul. Evident că nu se poate pune semnul egalităţii între doctorul Codrescu şi Ibrăileanu, chiar dacă anumite coincidenţe ne-ar putea îndemna să procedăm astfel. Dar nici nu se poate nega o legătură între cele două instanţe. "temperamentul şi sensibilitatea eroului, consideră Antonio Patraş, dar mai cu seamă «ideile» sale, nu fac decât să trimită, ca un ecou, la natura complexă a personalităţii scriitorului însuşi. Tot astfel, strategia narativă adoptată accentuează proiecţia autoficţională, de unde şi selecţia riguroasă din propria biografie a situaţiilor exemplare, generatoare de semnificaţii cu bătaie mai lungă, dincolo de litera documentului".
Romanul este pus alături de titlurile favorite ale scriitorului; bineînţeles că nu ca formulă, ci ca personalitate a personajelor, ca mod de a privi viaţa, Turgheniev şi Tolstoi sunt oricând invocabili. Dar sunt chemaţi la apel, rând pe rând, Goethe, Proust, Benjamin Constant şi alţii. Tânărul critic (de fapt, maturul critic, aşa e mai corect) are uşurinţa asociaţiilor şi se orientează perfect în literatura occidentală (şi nu numai). Unele observaţii denotă o fineţe aparte. De pildă: "Proustian e, mai cu seamă, rafinamentul uşor pervers, maladivitatea discret insinuantă". Criticul e atent mereu la spiritul textului, nu doar la litera sa. De aceea, depăşeşte nivelul analizelor tehniciste, care constată cu mare satisfacţie faptul banal că o scenă a romanului confirmă cutare schemă narativă teoretizată de X. Esenţial e, în Adela, dincolo de procedeele care sunt simple mijloace, procesul acestei indecizii, care este, de fapt, procesul unei conştiinţe specifice. "Obiectul analizei, precizează subtil exegetul, nu e trăirea personală, sentimentul erotic pentru ceva anume, ci iubirea ca proces cognitiv, implicând, deopotrivă, eticul şi esteticul, pe un plan de superioară contemplativitate". Aşadar, e vorba de un roman despre iubire, ca proces de cunoaştere. Nimic mai mult, dar nici mai puţin de atât. Prin urmare, cele două personaje principale sunt întoarse pe toate feţele şi tratate ca şi cum ar fi persoane reale, de care te poţi, într-o bună zi, lovi pe stradă. Criticul secondează cu mult tact personajele, arătându-se acaparat de subtilităţile, uneori manifestate stângaci, ale intelectualului şi cam amorezat (dar cine l-ar putea acuza?) de tânăra femeie de rasă. Care ar fi natura acestei relaţii de "pândă şi seducţie" permanentă, ca să reiau un titlu mai celebru decât romanul pe care îl individualizează? "Ambiguitatea raporturilor dintre cei doi îndrăgostiţi se acutizează pe fondul spiritualizării (înţelege: efeminării) bărbatului şi al virilizării subiacente a femeii «cu umeri largi»". Oricine ar fi tentat, aşa stând lucrurile, să-i trântească pe cei doi protagonişti pe canapeaua psihanalitică. Nu şi Antonio Patraş, care preferă să creadă că "fascinantă e conştiinţa lui Codrescu, nu subconştientul său". Perfect adevărat. La fel cum perfect îndreptăţite sunt şi punerile la punct pe care le face autorul când se raportează la opiniile altor critici (amintesc doar detaşarea de tentativa lui Ion Vartic de a compara romanul cu Lolita lui Nabokov).
Această iubire permanent ţinută sub observaţie de eroii implicaţi este analizată cu instrumente ilustre, impuse de Stendhal ori Ortega y Gasset; trecută prin această sită însă, ea îşi relevă uncitatea. Dar nu funcţionează, de fapt, atitudinea personajelor faţă de iubirea lor, la fel ca actul lecturii? Sau al relecturii? Antonio Patraş ne convinge că aşa este. Prin urmare, iată cea mai fericită etichetare a romanului: "Adela este o cartea a re-citirii îndrăgostite. Iar Emil Codrescu, omul unei singure «cărţi». Cititorul perfect". Este astfel pusă în evidenţă natura vizibil intelectualizată a sentimentului, care, pentru un rafinat cum este medicul în chestiune şi pentru o femeie cu instincte atât de speciale şi de bine rafistolate, cum e Adela, nu are cum să capete aspecte strict animalice. Ipostază pe care, de altfel, bărbatul emancipat ar respinge-o ferm. Nu doar din cavalerism sau din alte prejudecăţi, nici doar din timiditate excesivă. După ce îi face un amănunţit examen pishologic şi intelectual, criticul poate dezlega enigma satisfăcut: "refuzul instinctului brut nu e pentru el o formă pioasă de asceză, ci un rafinat dezmăţ, izvor inepuizabil de superioare satisfacţii". Ce ţi-e şi cu esteţii ăştia!
Antonio Patraş pare el însuşi adeptul ori măcar admiratorul unui atare estetism. Nu-l plâng însă; în critica literară, cel puţin, o astfel de atitudine nu se concretizează în pierderi, fie ele şi din acelea care dau satisfacţie. Ba dimpotrivă...
În concluzie, meritul acestei cărţi nu stă în primul rând în stil, aşa cum s-a afirmat uneori. De un discurs atrăgător, seducător chiar, este în stare orice critic cu talent, dacă-şi adapă acest talent la izvoare potrivite. Iar critica literară nu este, încep să cred, în primul rând o problemă de cum, ci mai ales de ce. O probează, printre altele, însuşi Ibrăileanu. Ea trebuie să emită acele ipoteze pe care să le susţină într-o argumentaţie logică, convingătoare dincolo de retorica ei. Cred că îi luăm mai mult decât îi dăm acestei cărţi dacă îi lăudăm exclusiv stilul şi o considerăm un simplu eseu, fără mari mize exegetice. Dimpotrivă, lucrarea lui Antonio Patraş are o miză cât se poate de serioasă şi de importantă: aceea de a recupera un model şi de a demonstra că întreaga operă a lui Ibrăileanu este un tot unitar, că există o concepţie profundă în spatele ei, ba chiar un program. Şi că, la urma urmelor, romanul Adela nu a ieşit din neant, ci dintr-o retortă în care un ochi pătrunzător ar fi putut să-i intuiască geneza.
Bine ar fi dacă tinerii critici şi-ar dedica eforturile, cu devotament asemănător, clasicilor. Pentru că, se ştie, clasicii nu supravieţuiesc din inerţie, ci în primul rând graţie provocărilor hermeneutice pe care le suscită şi cărora le fac faţă.
Într-un fragment subtil comentat în carte, Ibrăileanu afirma că salvarea criticului este "aceea de a deveni cetitor". Adică nu chirurg, ginecolog, om de ştiinţă, ci un ins care nu-şi refuză altruismul unei "lecturi îndrăgostite". Antonio Patraş este, până acum, cel mai fidel "cetitor" al criticului de la "Viaţa românească".

BOGDAN CRE}U (n`scut la 21 ianuarie 1978, în jude]ul Constan]a) este lector la Catedra de Literatur` Romån` din cadrul Facult`]ii de Litere, Universitatea "Al.I. Cuza" din Ia[i. Doctor în filologie, cu distinc]ia magna cum laudae, din iulie 2006. Volume publicate: Arpegii critice. Explor`ri în critica [i eseistica actuale (Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din Romånia; Premiul pentru debut al revistei "Convorbiri literare"); Matei Vi[niec - un optzecist atipic (Premiul pentru debut al "Ziarului de Ia[i", nominalizat la Premiul pentru debut al revistei "Romånia literar`"), Lecturi actuale. Pagini despre literatura romån` contemporan` (Premiul pentru critic` al revistei "Ateneu"), Utopia negativ` în literatura romån`. Cronicar literar, eseist; a publicat în jur de 500 de articole în diferite reviste culturale. Semneaz` prefe]e la numeroase volume, antologii etc. Redactor al revistei "Paradigma". Membru al Uniunii Scriitorilor din Romånia [i al Asocia]iei pentru Literatur` General` [i Comparat`. Din 2006, semneaz` o rubric` s`pt`månal` în "Ziarul de Ia[i". Colaborator la emisiunea "Convorbiri literare" a Radio Ia[i, din 2006.