Modelul Ibrăileanu
Soarta lui Ibrăileanu părea a fi una ingrată: de prin anii '80, niciun critic nu a mai catadicsit să se apropie cu atenţie de opera sa. Şi nimic nu îngroapă mai straşnic în uitare un scriitor decât nepăsarea urmaşilor săi.
Considerat vetust, tradiţionalist, promotor al poporanismului,
başca socialist, susţinător al teoriei "artei cu tendinţă" (câtă
vreme sub comunism marota criticii a fost valoarea estetică,
scuturată de orice balast), posesorul unui stil imposibil sau
lipsit, oricum, de performanţe retorice, mentorul "Vieţii
româneşti" părea un caz clasat.
Cine să stea să mai desluşească holograma unei opere datate,
aparţinând unui autor care nu mai vorbeşte pe limba
contemporanilor?
Cine să mai scurme prin atâta moloz şi să caute grăuntele preţios?
Mult mai confortabil a părut, pentru câteva decenii, să acceptăm
stereotipiile comode şi să-l lăsăm pe Ibrăileanu în ungherul lui de
istorie literară: un critic cu temperament de moldovean, care nu a
reuşit să facă şcoală şi care nu a stârnit niciodată atâtea pasiuni
precum ceilalţi giganţi, ca Maiorescu, Lovinescu ori Călinescu. Nu
cred că putem detecta cu seriozitate un exeget postbelic care să-şi
fi asumat nu programul, dar baremi modelul autorului Spiritului
critic în cultura română. Declarativ, Constantin Ciopraga s-ar
revendica de la fostul său profesor, concret însă, diferenţele, şi
temperamentale, şi stilistice sunt mai făţişe decât asemănările.
Mai mult decât atât, nici în calitatea sa de beletrist Ibrăileanu
nu a fost niciodată nominalizat, cu responsabilitate, printre mai
marii genului. Aforismele nu i le-a citit aproape nimeni sistematic
(cine stă să creadă în viabilitatea unui gen care nouă ne lipseşte
funciar?), iar romanul Adela, deşi comentat şi bifat în sintezele
genului, nu a fost niciodată socotit un concurent de temut pentru
titlurile clasice ale prozei de analiză, semnate de Camil Petrescu,
Hortensia Papadat-Bengescu, Anton Holban, Rebreanu ori chiar M.
Blecher. Adela a fost perceput ca o ciudăţenie, nici roman, nici
jurnal, nici ficţiune, nici autobiografie şi, oricum, prea puţin
pentru a-l considera pe autorul său un romancier pur sânge. Şi e de
mirare că lucrurile s-au plămădit astfel, întrucât formula cărţii
se potrivea ca o mănuşă poeticii prozei optzeciste sau a celei de
dată mai recentă.
Spun oare vorbe mari dacă mă încumet să conchid că norocul lui
Ibrăileanu a fost Antonio Patraş (foto 1, 2)? Unii s-ar grăbi, n-am
nici o îndoială, să răspundă afirmativ. Şi totuşi, dacă acceptăm că
soarta postumă a unui scriitor depinde de updatările critice pe
care fiecare generaţie le produce pe marginea operei sale, nu văd
de ce nu am recunoaşte că lucrarea universitarului ieşean,
intitulată sugestiv Ibrăileanu. Către o teorie a personalităţii
(Cartea românească, 2007) a avut puterea de a-l readuce în circuit
pe autorul Adelei. Din câte ştiu, Patraş trage acum la o ediţie
critică a operei pe care a aşezat-o în silogism, aşa că afirmaţia
mea de mai sus tinde să capete perfectă acoperire.
Să precizez, pentru început, că avem de a face cu o primă parte a
unui proiect care, de va fi dus la bun sfârşit, îi va aresta
autorului preocupările pentru destulă vreme: Literatura criticilor.
Era firesc, deci, ca acest ambiţios pariu să înceapă cu Ibrăileanu.
Să nu uit să observ: ceea ce atrage atenţia este sectorul
beletristic al unor autori recunoscuţi în primul rând în calitate
de conştiinţe critice. Prin urmare, nu se procedează ca de obicei,
când cutare ispravă literară a cutărui critic era socotită un ifos
ori un exerciţiu demonstrativ, un fel de proptea a programului său
critic. De data aceasta, se vizitează opera critică a scriitorului
cu prejudecata (de bun simţ) a rafinamentului autorului Adelei.
Altfel spus, un om care poate scrie un text atât de fin, cu un acut
simţ al nuanţelor, nu are cum să fi fost un rudimentar apărător al
unor teorii de extracţie socio-politică, un doctrinar cu ochelari
de cal. Este chiar paradoxul pe care caută să-l lămurească şi eseul
lui Antonio Patraş: "Cum e posibil că tocmai criticul cel mai puţin
«artist» şi mai doctrinar să fie totodată de departe cel mai
rafinat scriitor dintre critici?" Să fie o coincidenţă? Din păcate,
în istoria literaturii coincidenţele nu prea sunt agreate şi
reprezintă, oricum, rezolvarea cea mai facilă a unei dileme. Să
fie, în acest caz, o problemă de receptare? Altfel spus, de
superficialitate a receptării? Cel mai probabil. Adevărul e că, de
cele mai multe ori, s-au citit textele lui Ibrăileanu ca şi când
prin ele ar fi vorbit nu un om, ci o instanţă impersonală sau, cel
mult, un ideolog, deci un ins care se anulează ca personalitate şi
se pune în slujba unui program. Ambiţia mărturisită a eseului de
faţă este însă de a sparge coaja operei şi de a sonda dincolo de
aparenţe. Ipoteza, profitabilă întru totul, de la care porneşte
această carte este că "textele (...) cu statut secundar dobândesc o
însemnătate ce depăşeşte orizontul îngust al valorii estetice.
Eşecurile literare ale unui critic cu personalitate interesează
infinit mai mult decât succesul unui autor mărunt. Şi textele
ratate, poate chiar în mai mare măsură decât celelalte, dezvăluie
adesea lucruri nebănuite despre omul din spatele operei". Să
reţinem această ultimă sintagmă, neconceptualizată îndeajuns, aşa
cum neprins în concept rămâne inefabilul literaturii...
Carevasăzică, tocmai acest om de dincolo de cortina operei este
luat în cătare. Fireşte că se fac toate disocierile cunoscute, încă
de la polemica Proust-Saint Beuve, fireşte că nu poate Antonio
Patraş să fie atât de naiv încât să suprapună imaginea individului
biologic, ca să spun aşa, peste cea a autorului. El crede, pe bună
dreptate, că "opera spune infinit mai mult despre om decât
«izvoarele» biografice". Nu altfel proceda Ibrăileanu însuşi,
atunci când căuta să extragă din operă structura psihologică a
scriitorului. Vom vedea, Patraş nu face decât să-i aplice autorului
Adelei propria grilă de lectură, să-l supună unui exerciţiu
analitic geamăn cu cel pe care el însuşi îl propunea (fără să-i şi
reuşească întotdeauna, ce e drept). De aceea, rediscutarea şi
limpezirea unora dintre teoriile criticului ieşean sunt nu doar
binevenite, ci absolut necesare. Fixându-le cu precizie, nuanţând
ceea ce era doar formulat în grabă, cu febrilitate, tânărul exeget
îşi defineşte, de fapt, instrumentele.
Ce iese de aici? Un Ibrăileanu mult mai profund şi mai subtil decât
îl ştiam, îndeobşte. Chiar unul care, luat de valul ideii,
sacrifică expresia. Meritul lui Antonio Patraş nu e doar acela de a
readuce în prim-plan nişte idei, teorii care doar din ignoranţă
păreau inutilizabile, ci mai ales acela de a le verifica mergând la
izvoarele lor. El îi reciteşte, ghidat chiar de paginile confesive
ale scriitorului, pe autorii de căpătâi ai lui Ibrăileanu, convins
că doar aşa poate înţelege literatura şi critica sa. Astfel, ceea
ce era considerat conservatorism, obtuzitate ori simplă obedienţă
faţă de spiritul veacului în critica lui Ibrăileanu devine, prin
această lupă, deschidere către nuanţe, elasticitate a gândirii.
"Preluând de la John Stuart Mill definiţia artei ca «expresie
solilocă a sentimentelor şi concepţiilor prin imagini», constată
exegetul, Ibrăileanu formulează o foarte interesantă teorie a
personalităţii care stă la baza sistemului său critic. În jurul
acestui nucleu se încheagă de fapt toată opera lui Ibrăileanu, atât
cea ideologică, cât şi cea propriu-zis literară". Adoptând aceeaşi
orientare, demersul recuperator demonstrează cât de viabil rămâne
şi astăzi, după ce critica literară a epuizat cam toate metodele şi
direcţiile posibile şi pare inertă la orice ispită conceptuală,
modelul lui Ibrăileanu, care avea dacă nu certitudinea, măcar
intuiţia necesităţii unei "teorii implicite a personalităţii".
Concluzia pică numai bine şi confirmă această ipoteză: "«Tendinţa»
n-ar fi altceva, în fond, decât expresia personalităţii
artistului". Din spatele oricărei opere îşi iţeşte prezenţa un
autor, cu spiritul său, modelat, cel mai adesea, de spiritului
epocii, dar şi cu inconfundabilul său profil psihologic. Pentru a
nu falsifica, pentru a nu semăna cu o siluire, critica literară
trebuie să tindă către creionarea acestui profil.
Acestea fiind stabilite, nu-i mai rămâne lui Antonio Patraş decât
să purceadă la cercetarea amănunţită, răbdătoare şi comprehensivă a
operei beletristice. Dacă poeziile de juneţe, care-l făceau să
roşească şi pe autor, sunt analizate en passant, cugetărilor din
Privind viaţa li se acordă un loc important. De aici extrage
criticul concepţiile scriitorului, pe care ulterior acesta le va
ilustra în romanul Adela. Pe acest domeniu, al literaturii
moraliste, tânărul eseist, iubitor de Montaigne şi de Paleologu, se
simte în apele sale, asocierile cele mai inedite fiindu-i la
îndemână. El comentează cu vizibilă satisfacţie şi uneori cu
savoare aforismele lui Ibrăileanu, punându-le în dialog cu destule
alte concepţii ilustre, de la cele ale lui Aristotel, la cele ale
lui Hans Vaihinger. De fapt, cam toată literatura sapienţială este
chemată la rampă, pentru a se proba subtilitatea apoftegmelor
criticului moldav. Reperul de bază rămâne însă La Rochefoucauld, de
care pe moralistul de la "Viaţa românească" îl leagă apetitul de a
trece dincolo de pojghiţa aparenţelor, a convenţiilor şi de a privi
omul în toată nuditatea sa psihică. Deloc întâmplător, temele
predilecte ale scriitorului sunt cele pe care le va ilustra şi în
roman: femeia, relaţiile sale cu bărbatul, amorul, în diferitele
sale variante, prietenia, discreţia, delicateţea ş.a.m.d. Nu mai
stau acum să le comentez, au făcut-o destui alţi recenzenţi. Cert
este că, dacă în prima sa parte, lucrarea lui Antonio Patraş era
destul de precisă, apropiată, şi ca stil, de studiul academic, de
data aceasta criticul se hotărăşte să îşi divulge şi ipostaza de
eseist. Care, trebuie să adaug, îi cade bine. E vorba, de fapt, de
o adecvare la obiectul de studiu; a scrie rigid şi înarmat cu o
inutilă, în context, muniţie teoretică ar fi însemnat să trădeze
chiar spiritul autorului discutat. De aceea, critica
universitarului ieşean devine participativă, empatică, ceremonioasă
şi nu rareori ludică. Când am citit cartea sa de debut, Ion D.
Sîrbu - de veghe în noapte totalitară, nu am intuit această
predispoziţie ghiduşă a autorului. Acum mă bucur să o constat. Cert
este că Patraş ştie şi când să pună frână, şi când să pluseze. Se
joacă, dar o face serios. Atunci când îl surprinzi că se lasă furat
de plăcerea jocului, compunând cu intenţie ironică fraze
însiropate, în stilul textelor comentate şi păcătuind niţel prin
surplus (ca la pagina 85, de pildă; fraza e prea lungă, nu o mai
reproduc), îl ierţi repede şi aştepţi să vezi ce urmează. Şi, de
regulă, urmează lucruri temeinice, căci ironia este benignă, iar
acrobaţiile stilistice sunt executate cu plasă. În plus, ipotezele
emise doar rezultatul unor aleatorii detente ludice nu sunt.
Decupez un subtil paragraf, constatând şi deplina empatie cu
autorul cercetat: "Cred că lui Ibrăileanu i-ar fi plăcut o
definiţie ca aceasta: eticul e starea de graţie a intelgienţei. O
graţie la care inteligenţa nu ajunge decât... «privind viaţa». Când
nu se mai ăntâmplă aşa, când spiritul îşi întoarce faţa de la
viaţă, morala se transformă şi ea în tot felul de lucruri urâte, de
care e mai bine să ne ferim". Nu sunt simple panseuri arbitrare, ci
prelungiri explicative ale concepţiei autorului. Adelei. Patraş
trăieşte cumva în lumea lui Ibrăileanu, aşa cum Lucian Raicu s-a
mutat, pentru o vreme, în Gogol şi Valeriu Cristea în
Dostoievski.
Capitolul final, intitulat grăitor Salvarea criticului este dedicat
în întregime romanului Adela. Cred că este partea cea mai reuşită a
întregului volum, fără a le pune în umbră pe celelalte, absolut
necesare. Evident că autorul nu îşi propune să propună puncte de
vedere cu orice preţ inedite, ci doar să respecte natura unui text
de un rafinament aparte. Pune punctul pe i în discuţia ponderii
autobiografice din roman, preferând să lucreze cu bisturiul
delicat, nu să taie cu satârul. Evident că nu se poate pune semnul
egalităţii între doctorul Codrescu şi Ibrăileanu, chiar dacă
anumite coincidenţe ne-ar putea îndemna să procedăm astfel. Dar
nici nu se poate nega o legătură între cele două instanţe.
"temperamentul şi sensibilitatea eroului, consideră Antonio Patraş,
dar mai cu seamă «ideile» sale, nu fac decât să trimită, ca un
ecou, la natura complexă a personalităţii scriitorului însuşi. Tot
astfel, strategia narativă adoptată accentuează proiecţia
autoficţională, de unde şi selecţia riguroasă din propria biografie
a situaţiilor exemplare, generatoare de semnificaţii cu bătaie mai
lungă, dincolo de litera documentului".
Romanul este pus alături de titlurile favorite ale scriitorului;
bineînţeles că nu ca formulă, ci ca personalitate a personajelor,
ca mod de a privi viaţa, Turgheniev şi Tolstoi sunt oricând
invocabili. Dar sunt chemaţi la apel, rând pe rând, Goethe, Proust,
Benjamin Constant şi alţii. Tânărul critic (de fapt, maturul
critic, aşa e mai corect) are uşurinţa asociaţiilor şi se
orientează perfect în literatura occidentală (şi nu numai). Unele
observaţii denotă o fineţe aparte. De pildă: "Proustian e, mai cu
seamă, rafinamentul uşor pervers, maladivitatea discret
insinuantă". Criticul e atent mereu la spiritul textului, nu doar
la litera sa. De aceea, depăşeşte nivelul analizelor tehniciste,
care constată cu mare satisfacţie faptul banal că o scenă a
romanului confirmă cutare schemă narativă teoretizată de X.
Esenţial e, în Adela, dincolo de procedeele care sunt simple
mijloace, procesul acestei indecizii, care este, de fapt, procesul
unei conştiinţe specifice. "Obiectul analizei, precizează subtil
exegetul, nu e trăirea personală, sentimentul erotic pentru ceva
anume, ci iubirea ca proces cognitiv, implicând, deopotrivă, eticul
şi esteticul, pe un plan de superioară contemplativitate". Aşadar,
e vorba de un roman despre iubire, ca proces de cunoaştere. Nimic
mai mult, dar nici mai puţin de atât. Prin urmare, cele două
personaje principale sunt întoarse pe toate feţele şi tratate ca şi
cum ar fi persoane reale, de care te poţi, într-o bună zi, lovi pe
stradă. Criticul secondează cu mult tact personajele, arătându-se
acaparat de subtilităţile, uneori manifestate stângaci, ale
intelectualului şi cam amorezat (dar cine l-ar putea acuza?) de
tânăra femeie de rasă. Care ar fi natura acestei relaţii de "pândă
şi seducţie" permanentă, ca să reiau un titlu mai celebru decât
romanul pe care îl individualizează? "Ambiguitatea raporturilor
dintre cei doi îndrăgostiţi se acutizează pe fondul spiritualizării
(înţelege: efeminării) bărbatului şi al virilizării subiacente a
femeii «cu umeri largi»". Oricine ar fi tentat, aşa stând
lucrurile, să-i trântească pe cei doi protagonişti pe canapeaua
psihanalitică. Nu şi Antonio Patraş, care preferă să creadă că
"fascinantă e conştiinţa lui Codrescu, nu subconştientul său".
Perfect adevărat. La fel cum perfect îndreptăţite sunt şi punerile
la punct pe care le face autorul când se raportează la opiniile
altor critici (amintesc doar detaşarea de tentativa lui Ion Vartic
de a compara romanul cu Lolita lui Nabokov).
Această iubire permanent ţinută sub observaţie de eroii implicaţi
este analizată cu instrumente ilustre, impuse de Stendhal ori
Ortega y Gasset; trecută prin această sită însă, ea îşi relevă
uncitatea. Dar nu funcţionează, de fapt, atitudinea personajelor
faţă de iubirea lor, la fel ca actul lecturii? Sau al relecturii?
Antonio Patraş ne convinge că aşa este. Prin urmare, iată cea mai
fericită etichetare a romanului: "Adela este o cartea a re-citirii
îndrăgostite. Iar Emil Codrescu, omul unei singure «cărţi».
Cititorul perfect". Este astfel pusă în evidenţă natura vizibil
intelectualizată a sentimentului, care, pentru un rafinat cum este
medicul în chestiune şi pentru o femeie cu instincte atât de
speciale şi de bine rafistolate, cum e Adela, nu are cum să capete
aspecte strict animalice. Ipostază pe care, de altfel, bărbatul
emancipat ar respinge-o ferm. Nu doar din cavalerism sau din alte
prejudecăţi, nici doar din timiditate excesivă. După ce îi face un
amănunţit examen pishologic şi intelectual, criticul poate dezlega
enigma satisfăcut: "refuzul instinctului brut nu e pentru el o
formă pioasă de asceză, ci un rafinat dezmăţ, izvor inepuizabil de
superioare satisfacţii". Ce ţi-e şi cu esteţii ăştia!
Antonio Patraş pare el însuşi adeptul ori măcar admiratorul unui
atare estetism. Nu-l plâng însă; în critica literară, cel puţin, o
astfel de atitudine nu se concretizează în pierderi, fie ele şi din
acelea care dau satisfacţie. Ba dimpotrivă...
În concluzie, meritul acestei cărţi nu stă în primul rând în stil,
aşa cum s-a afirmat uneori. De un discurs atrăgător, seducător
chiar, este în stare orice critic cu talent, dacă-şi adapă acest
talent la izvoare potrivite. Iar critica literară nu este, încep să
cred, în primul rând o problemă de cum, ci mai ales de ce. O
probează, printre altele, însuşi Ibrăileanu. Ea trebuie să emită
acele ipoteze pe care să le susţină într-o argumentaţie logică,
convingătoare dincolo de retorica ei. Cred că îi luăm mai mult
decât îi dăm acestei cărţi dacă îi lăudăm exclusiv stilul şi o
considerăm un simplu eseu, fără mari mize exegetice. Dimpotrivă,
lucrarea lui Antonio Patraş are o miză cât se poate de serioasă şi
de importantă: aceea de a recupera un model şi de a demonstra că
întreaga operă a lui Ibrăileanu este un tot unitar, că există o
concepţie profundă în spatele ei, ba chiar un program. Şi că, la
urma urmelor, romanul Adela nu a ieşit din neant, ci dintr-o
retortă în care un ochi pătrunzător ar fi putut să-i intuiască
geneza.
Bine ar fi dacă tinerii critici şi-ar dedica eforturile, cu
devotament asemănător, clasicilor. Pentru că, se ştie, clasicii nu
supravieţuiesc din inerţie, ci în primul rând graţie provocărilor
hermeneutice pe care le suscită şi cărora le fac faţă.
Într-un fragment subtil comentat în carte, Ibrăileanu afirma că
salvarea criticului este "aceea de a deveni cetitor". Adică nu
chirurg, ginecolog, om de ştiinţă, ci un ins care nu-şi refuză
altruismul unei "lecturi îndrăgostite". Antonio Patraş este, până
acum, cel mai fidel "cetitor" al criticului de la "Viaţa
românească".
BOGDAN CRE}U (n`scut la 21 ianuarie 1978, în jude]ul Constan]a) este lector la Catedra de Literatur` Romån` din cadrul Facult`]ii de Litere, Universitatea "Al.I. Cuza" din Ia[i. Doctor în filologie, cu distinc]ia magna cum laudae, din iulie 2006. Volume publicate: Arpegii critice. Explor`ri în critica [i eseistica actuale (Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din Romånia; Premiul pentru debut al revistei "Convorbiri literare"); Matei Vi[niec - un optzecist atipic (Premiul pentru debut al "Ziarului de Ia[i", nominalizat la Premiul pentru debut al revistei "Romånia literar`"), Lecturi actuale. Pagini despre literatura romån` contemporan` (Premiul pentru critic` al revistei "Ateneu"), Utopia negativ` în literatura romån`. Cronicar literar, eseist; a publicat în jur de 500 de articole în diferite reviste culturale. Semneaz` prefe]e la numeroase volume, antologii etc. Redactor al revistei "Paradigma". Membru al Uniunii Scriitorilor din Romånia [i al Asocia]iei pentru Literatur` General` [i Comparat`. Din 2006, semneaz` o rubric` s`pt`månal` în "Ziarul de Ia[i". Colaborator la emisiunea "Convorbiri literare" a Radio Ia[i, din 2006.