Istoria religiilor şi moştenirea lui Eliade

Spre deosebire de multe ţări occidentale, prin Mircea Eliade, România a avut nu numai şansa de a fi dat culturii universale pe unul dintre cei mai mari istorici ai religiilor, ci a avut parte din plin şi de "mitologia" ţesută în jurul acestei personalităţi de anvergură. Este un fenomen de cultură şi de spiritualitate care a adus nenumărate beneficii. De pildă, în pofida interdicţiilor regimului comunist, fervoarea căutării operei, lecturii şi comentariilor din şi despre Mircea Eliade devenise un act de disidenţă discretă faţă de ideologia totalitară.
Dar cele de mai sus au şi o altă faţă a medaliei, căci putem vorbi şi despre câteva dezavantaje. Bunăoară, fiind o cultură mică, în afara lui Eliade (şi, ulterior, Culianu) nu ne-am permis decât rareori şi numai după 1989 să traducem cărţi esenţiale ale ştiinţei/istoriei religiilor. Iar aceste traduceri au fost de cele mai multe ori incoerente, în lipsa unui plan editorial bine închegat, aleatorii. Nu mai spun nimic de autori ori de "acribia" acestor ediţii - despre calitatea traducerii ori despre eventualul aparat critic.
Cauzele sunt multiple: nu numai "lipsa cererii" (laitmotivul editorilor români) - în ţara lui Eliade şi Culianu neexistând încă posibilitatea de a face studii universitare reale în acest domeniu -, nu numai faptul că, fiind o ţară majoritar ortodoxă, disciplina "istoria religiilor" predată astăzi în facultăţile de teologie este deformată de partipris-ul confesional, nu numai sărăcia… ci şi lipsa unei bresle de specialişti.
Abia în anii din urmă lucrurile încep să se aşeze pe un făgaş normal. Tinerii adunaţi în jurul Institutului de Istorie a Religiilor recent înfiinţat sub egida Academiei Române (condus de profesorul Andrei Pleşu), alţi, nu puţini, cercetători independenţi, unii fiind absolvenţi deja a unor serioase universităţi occidentale, au creat condiţiile pentru o abordare la nivel profesionist. Căci dincolo de entuziasm şi de condiţii materiale ai nevoie de oameni cu ştiinţă de carte.
În acest context, după apariţia în mai multe ediţii, începând din anii '80, a "Istoriei credinţelor şi ideilor religioase" - celebrul studiu în III volume scris integral de Mircea Eliade (plus un al IV-lea volum coordonat, în spiritul maestrului, de Ioan Petru Culianu), după impresionantul volum "Religiile lumii" coordonat de Jean Delumeau (Humanitas, 1996), puţină lume a constat că la Editura Polirom este în curs de împlinire un eveniment editorial cel puţin la fel de important: "Istoria religiilor" sub coordonarea lui Giovanni Filoramo.
Din seria "Istoria religiilor" coordonată de profesorul Filoramo a apărut recent volumul IV (2010, trad. Cornelia Dumitru, 670 de pagini). După ce volumul I (apărut în 2008) a fost dedicat religiilor antice, volumul II - iudaismului şi creştinismului, volumul III - religiilor dusliste şi islamului, în volumul IV vom găsi câteva consistente studii referitoare la religiile Indiei şi ale Orientului Îndepărtat. Desigur că la aceeaşi editură Polirom, una dintre puţinele care au publicat, în timp, câteva cărţi esenţiale ale istoriei religiilor, este în pregătire şi volumul V, care va fi dedicat religiilor Americii precolumbiene şi ale populaţiilor indigene.
Trebuie să precizez că Giovanni Filoramo (n. 1945) este un reputat profesor de istoria creştinismului la facultatea de Litere a Universităţii din Torino, autor al câtorva cărţi de valoare. Chiar dacă este un proiect editorial născut şi împlinit în Italia (volumul I a apărut la Roma în 1994), cu toate că majoritatea colaboratorilor aparţin puternicei şcoli italiene, vom regăsi între semnatarii studiilor din cele cinci volume şi alte nume importante de cercetători occidentali.
Spre exemplu, semnatarii volumului IV sunt: Martin Baumann (Universitatea din Hanovra), Heinz Bechert (Universitatea din Gottingen), Giuliano Bertuccioli (Universitatea "La Sapienza" din Roma), Pier Paolo Del Campana (Universitatea "Sophia" din Tokyo), Carlo Della Casa (Universitatea din Milano), Lionello Lanciotti (Institutul Oriental din Napoli), Fosco Maraini (etnolog şi cercetător al civilizaţiei nipone), Stefano Piano (Universitatea din Torino), Mario Piantelli (Universitatea din Torino), Ramon N. Prats (Universitatea din Barcelona), Paolo Santangelo (Institutul Oriental din Napoli), Erik Zurcher (Universitatea din Leiden)…
Este unul dintre puţinele volume colective apărute în limba română după 1989 care adună studii dedicate Indiei şi Orientului de nivel academic aparţinând unor însemnaţi specialişti: "Religia" vedică, hinduismul în multiplele sale manifestări, tratat diacronic, neohinduismul, jainismul, Sikh-panth - iată tot atâtea consistente capitole. De asemenea Buddhismul, fie el indian, fie cel din China, Indonezia, Japonia şi din celelalte ţări asiatice mai mici precum Sri Lanka, Birmania (Myanmar), Thailanda, Cambodgia, Laos. Ba chiar vom găsi un necesar capitol despre buddhismul occidental a cărui creştere rapidă în sec XX este binecunoscută.
În fine, nu sunt uitate practicile religioase şi religiile Chinei, începând din perioada antică, până astăzi. [Există autori serioşi care susţin - nu în acest volum - că şi comunismul ar fi o formă de religie, astfel încât China actuală ar avea, din nou, un greu cuvânt de spus. Poate vom reveni cu altă ocazie]. Urmează religiile din Coreea şi cele din Tibet. Cartea se încheie cu un capitol dedicat şintoismului şi Japoniei.
Ca orice volum colectiv de acest gen, fiecare capitol conţine o bogată bibliografie, indexuri de trei categorii (index de divinităţi mitologice şi eroi, index de personaje istorice, autori antici şi moderni, index de texte şi mituri), hărţi. Cu alte cuvinte o carte şi o serie care pot deveni model de acribie academică pentru cercetătorii noştri, fie ei şi teologi ortodocşi.
De ce mai ai nevoie de încă o serie de volume dedicate religiilor lumii, dacă-l avem deja pe Eliade? Pentru că istoria religiilor este o disciplină cu o dinamică neaşteptat de vie, pentru că, pe alocuri, Eliade este depăşit, pentru că Eliade a fost completat de nenumăraţi cercetători de anvergură, pentru că este bine să nu fim captivi unei singure viziuni când în fapt există numeroase altele dintre care unele foarte pertinente etc.
Unul dintre principiile care stau la baza acestei serii a fost enunţat de profesorul Giovanni Filoramo încă din prefaţă (vezi volumul I, p. 12): "Orice istorie a religiilor, dezvoltată din interior, oricât de riguroasă şi completă ar fi, are astăzi nevoie să fie integrată unui punct de vedere extern, care să ajute la o mai bună înţelegere a trăsăturilor sale distinctive, a profilului său particular şi, prin aceasta, la originalitatea ei în confruntarea cu alte tradiţii religioase". Este una dintre provocările la care ediţia "Istoria religiilor" coordonată de Giovanni Filoramo răspunde cu succes.
…Şi un tonic exemplu pentru o viitoare şcoală românească de istoria religiilor care, indubitabil, va purta numele "Mircea Eliade".