Opinie Adrian Vasilescu: Capcana în care ne ademeneşte Stiglitz

Zilele trecute, în "Les Echos", laureatul Nobel Joseph Stiglitz tuna şi fulgera împotriva politicilor de austeritate. Referindu-se la cei care, pe întreaga planetă, luptă împotriva deficitelor, celebrul economist american arată că ei toţi susţin că statele trebuie să taie din cheltuieli pentru a-şi echilibra bugetele. Şi mai departe, cu bugete echilibrate, să restabilească încrederea în economiile din ţările lor, să readucă investiţiile şi să facă să revină creşterea economică. Raţionamentul e logic, conchide Stiglitz, dar tot el încearcă să ne convingă că, în ciuda logicii, timpul l-a infirmat în mod repetat. Pentru că reţeta, pretutindeni unde a fost aplicată, ar fi dus numai la eşecuri.
Luându-şi ca aliat istoria, Stiglitz trece în revistă întâmplări binecunoscute ce par să-i dea dreptate. Preşedintele american Herbert Hoover a strangulat cheltuielile bugetare în timpul Marii Depresiuni din anii 1929 - 1933, obţinând… prăbuşirea Wall Street-ului. FMI a făcut acelaşi lucru în Asia, în 1997, provocând mai întâi încetinirea activităţii economice, apoi recesiune şi depresiune. Dacă exemplele sunt discutabile, putând fi aduse argumente pro, dar şi contra, concluzia contrariază şocant.
Dacă o celebritate de talia lui Joseph Stiglitz ia în consideraţie numai jumătate de problemă, face calcule şi ajunge la un rezultat parţial, dar declară că a rezolvat întreaga problemă, ce poţi să crezi? În niciun caz că doar atât a reuşit el să vadă: o jumătate de problemă. Judecându-i afirmaţia nu numai din punct de vedere literar, ci şi logic, dar mai ales şi istoric, vom vedea că de fapt Stiglitz a procedat ca de atâtea alte nenumărate ori în trecutul îndepărtat sau apropiat. A privit lumea prin microscopul electronic al Americii. Iar concluzia pe care a desprins-o, probabil că nu neintenţionat într-o publicaţie din Europa, se înscrie pe linia opiniilor dominante exprimate în dezbaterile din America acestor ani.
Ce face Stiglitz? Afirmă că raţionamentele celor care susţin întâietatea echilibrării bugetelor, aruncând într-un al doilea moment eforturile pentru ieşirea din recesiune, pleacă de la o analogie greşită. Şi anume ei gândesc simplist că atunci când o familie ajunge la datorii ce depăşesc capacitatea sa de rambursare, reduce inevitabil cheltuielile. Judecată pe care o extind şi în cazul statelor. Greşesc însă, greşesc profund, opinează el, căci atunci când un stat ajunge să fie supraîndatorat soluţia este cu totul alta. Fiindcă reducerea cheltuielilor nu-i va aduce decât scăderi de producţii şi de venituri, şomaj în creştere şi o diminuare dramatică a capacităţii de onorare a datoriilor. Concluzia lui Stiglitz: ceea ce este valabil pentru o gospodărie familială nu este valabil şi pentru o ţară. Calea ieşirii din necaz a unei ţări este tocmai creşterea cheltuielilor statului. Aici se închide cercul primei jumătăţi a problemei de rezolvat. Iar mulţi dintre marii economişti americani, între care Krugman şi Stiglitz, ambii laureaţi Nobel, nu vor să meargă mai departe. Krugman e şi mai categoric. El a scris în The New York Times un comentariu pe care l-a intitulat "Prostia cu austeritatea", acuzându-i pe nemţi că induc durere şi suferinţă cu încăpăţânarea lor de a împinge lumea către tăieri drastice de cheltuieli bugetare.
A doua jumătate de problemă însă nu numai că există, că e reală, dar este şi foarte grea. Şi nu are niciun fel de legătură cu analogia la care s-a referit Stiglitz. Pentru că, îndeosebi în aceste timpuri dure ale crizei globale, orice ţară ar fi bucuroasă să-şi umfle deficitele bugetare, să cheltuiască mai mult şi să susţină astfel politicile de relansare economică. Apare însă o întrebare cardinală: cum anume îşi pot finanţa aceste deficite care să crească după nevoi? Americanii sunt prea puţin preocupaţi de răspunsul la această întrebare şi în consecinţă ignoră cea de-a doua jumătate a problemei. Întâi şi întâi, fiindcă pieţele financiare îşi menţin un reflex istoric: convingerea că datoria statului american nu e niciodată prea riscantă. Oricând, undeva în lumea largă, Statele Unite vor găsi surse de finanţare pentru deficitele lor mereu mari. Şi nici în privinţa inflaţiei nu-şi fac americanii prea multe probleme. În Uniunea Europeană, în schimb, experienţele inflaţioniste devastatoare prin care a trecut continentul nostru în secolul al XX-lea, mai cu seamă inflaţia cumplită din Germania de după Primul Război Mondial, au dezvoltat o preocupare programatică pentru toate problemele ce au legătură cu dinamica preţurilor. Din acest motiv, în primul rând, ţărilor din UE le este interzis cu desăvârşire să-şi finanţeze deficitele bugetare prin emisiunile de monedă ale băncilor centrale. În aceste condiţii, în ţările europene, în nicio împrejurare cheltuielile statelor nu pot să fie mai mari decât suma veniturilor bugetare şi a împrumuturilor pe care fiecare stat în parte le poate contracta. Iar când deficitele cresc îngrijorător de mult, cum s-a întâmplat în acest an în Grecia, lumea s-a convins că devine imposibilă finanţarea lor. Salvarea Greciei a impus o conlucrare de mari proporţii între Comisia Europeană, FMI şi alte instituţii financiare internaţionale. Dacă, recent, Ungaria s-a ambiţionat să se descurce fără FMI, cazul nu este nicidecum o excepţie de la regulă, ci o confirmare a regulii. Pentru că ungurii nu şi-au propus să extindă cheltuielile statului. Dimpotrivă, au anunţat că le vor reduce şi că vor ajusta deficitul bugetar pentru a se încadra în limitele impuse de Uniunea Europeană.
Partitura lui Stiglitz e fascinantă, dar ar fi periculos ca ţări, cum este România, s-o asculte ca pe un ademenitor cântec de sirenă. Problema noastră este găsirea unui echilibru optim între veniturile şi cheltuielile bugetare. Iată podul pe care suntem nevoiţi să-l trecem pentru a ajunge în zona de unde am putea relansa creşterea economică.