REPORTAJ/ Experienţe şi experimente pe blog

Mulţi amici şi-au făcut bloguri. La obişnuita mea ridicare din sprânceană, mă mitraliază cu argumente care încep cu vremurile care s-au schimbat şi se termină cu atotcuprinzătorul «comunicare». Când îşi mai domolesc patima, recunosc că blogul e, totuşi, un cronofag şi că de multe ori sfânta comunicare se rezumă la discursuri paralele. E greu să ai cu adevărat un dialog pentru că cei mai mulţi comentatori pornesc de la premiza că sunt singurii deţinători de adevăruri şi că au dreptul să spună orice. Inclusiv în cuvinte injurioase ori cu cu afirmaţii care sunt atât de nedrepte, încât te deprimă. Unul nu ar recunoaşte că abia atunci s-a gândit la problema pe care tu ai expus-o şi la care ai meditat poate un pic mai mult decât el, că poate cunoşti domeniul ceva-ceva mai bine.

Am fost crescut - şi ca mine sunt toate cunoştinţele mele literare - într-o altă atitudine faţă de actul scrisului şi de actul lecturii. De pildă, pudoarea pe care o afişez faţă de manuscris. Îmi displace profund ca un ochi străin să răscolească prin pagina încă neterminată, prin textul meu până când eu însumi nu-i pun capăt, considerându-l demn de a fi făcut public, chiar dacă acel public poate însemna doar un prieten. Chiar şi-aşa, îl consider încă un bun personal, o încercare.
Orice om care scrie are nevoia validării. Tot timpul. Cu fiecare text scris. Am fost învăţat că acest act al validării înseamnă tipărirea, după care urmează comentarea, în primul rând a cititorilor specializaţi (critici, colegi de breaslă), după care mai târziu vine valorizarea, aşezarea într-o serie de autori. Tot din acele timpuri, am înţeles că între succesul de public şi valoare nu există un raport direct proporţional.
Există şi în literatură cazuri celebre, dar cele din pictură mi se par cele mai deconcertante. Multe, foarte multe genii nu au vândut nimic sau au vândut aproape nesemnificativ faţă de autori mediocri, dar răsfăţaţi ai vremurilor şi ai publicului lor.
În acelaşi timp, mi se vor aduce drept contraargument şi cazuri în care genialitatea a mers mână în mână cu succesul de public. Şi unele, şi altele sunt dovezi ale ideii că succesul rămâne o necunoscută, în reţeta lui intrând elemente de neştiut şi de necontrolat. În fine, tot "pe stil vechi", am conştientizat că, odată trimisă în lume, opera se susţine singură. Autorul nu mai poate interveni în înţelegerea şi valorizarea ei decât asumându-şi riscul de a fi uşor penibil.
Într-o bună măsură, tot ceea ce am învăţat în anii mulţi de când scriu s-a dat peste cap odată cu apariţia şi folosirea în mod discreditar, fără nicio regulă (mai ales a bunului-simţ) a tehnologiilor moderne. A dispărut, în primul rând, acel minim filtru de valorizare şi validare care era tipărirea. Mulţi autori îşi fac un titlu de glorie din a fi autori numai pe blogul personal. Recunosc că nici cartea tipărită nu mai este o garanţie a unui ochi critic, specialist în editare de cărţi. Rubrica lui Alex. Ştefănescu din Ziarul de Duminică este un argument copleşitor. Uneori, îmi pun întrebarea dacă ar găsi tot atâtea cărţi bune tipărite în cultura română câte cărţi proaste dibuieşte şi, bănuiesc, îl asaltează! Dar ce s-ar întâmpla dacă ar recenza blogurile...
Absenţa spiritului critic se asociază unei libertăţi fără limite, dar şi fără orizonturi. Asta pentru că pe de o parte cumpărarea unui domeniu îl face pe autor să înţeleagă ce este un bun, o proprietate privată. Or, omul, în casa lui, poate să se poarte şi să vorbească după cum vrea şi după cum îl duce mintea, iar pe de altă parte pentru că nimeni nu obligă pe nimeni să ia act de cele scrise pe un blog personal. Atâta doar că odată postat şi posibil de accesat produsul literar devine public şi ar trebui să se supună aceloraşi norme la care se supune orice alt act săvârşit în public.
Văd în blogurile de literatură aceeaşi nevoie de validare, de legitimare şi de notorietate pe care orice autor o are, chiar dacă autorii tocmai asta reclamă: dreptul de a nu fi instituţionalizaţi. Am eu însă o bănuială: că orice autor de pe internet îşi doreşte să fie descoperit de cineva (în special de un editor) care să-i facă propunerea de ieşire din spaţiul virtual în spaţiul instituţionalizat şi tradiţional al literaturii. Cum revistele nu mai au decât în rare cazuri poşta redacţiei şi cum autorii noştri au devenit atât de orgolioşi încât nu s-ar mai "umili" să trimită un text şi să aştepte cu sufletul la gură verdictul, soluţia postării pe internet a fost şi mai la îndemână, şi mai vanitoasă. Nu trebuie să îţi cultivi iluzii dacă vrei să nu ai un car de deziluzii.

CONSTANTIN STAN (n. 28 iulie 1951) este licenţiat al Facultăţii de Filologie (1974) a Universităţii Bucureşti. Laureat al Academiei Române (2004) pentru romanul "Gerda". Cărţile de proză i-au fost premiate de ASPRO, Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti, Festivalul "Poesis" Satu Mare, revista "Luceafărul". Premiul APLER pentru jurnalism cultural.
Este prezent de la primul număr, săptămânal, cu rubrica "Reportaj", în "Ziarul de Duminică".
Este preşedintele secţiei Proză a Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti.