IAŞII LUI PATRAŞ/ Lectura, un viciu nepedepsit

Textele din volumul lui Valeriu Gherghel - Porunca lui Rabbi Akiba. Ceremonia lecturii de la Sfântul Augustin la Samuel Pepys. Eseuri şi autofricţiuni exegetice (Editura Polirom) - sunt elaborate cu o ştiinţă a scrisului şi cu o competenţă care descurajează din start pe hermeneuţii căutători de noduri în papură. Se vor găsi, totuşi, destui îndrăzneţi care să strâmbe din nas şi să susţină sus şi tare, ca altădată Giovanni Pico della Mirandola, conte de Concordia, că ştiu tot ce se poate şti şi încă ceva pe deasupra. Treaba lor.

Valeriu Gherghel nu are pretenţia asta. Îşi recunoaşte chiar, în repetate rânduri, limitele, îndemnându-ne să fim şi noi îngăduitori şi să nu sărim în sus dacă descoperim vreo greşeală. Inutilă precauţie: nu am găsit nici una, măcar o virgulă acolo, ceva. Nimic. Autorul nu respinge, totuşi, posibilitatea. A descoperit, se pare, suficiente dovezi - la alţii! Altfel nu ne-ar ruga, cu binevoitoare maliţie, să nu fim indignaţi când un eseist de o erudiţie formidabilă atribuie fără să clipească Jurnalul din anul ciumei lui Jonathan Swift. Să înţelegem, apoi, şi că sfârşitul lumii poate fi (cum crede un intelectual şcolit temeinic, altfel "gurmand" şi "băiat de treabă")... "scatologic" - doar omului trebuie să-i fie greu în clipa cea de pe urmă, nu? Şi cum să nu-l compătimim sincer pe inteligentul traducător al lui Voltaire care îşi mărturiseşte regretul profund de a nu-l fi putut citi pe Leibniz, necunoscând... germana?
Ştiu. Conştiinţa ridicolului nu te poate scăpa de ridicol. Fiecare ajunge, mai devreme sau mai târziu, vorba unui prieten care a văzut multe, la hotarul maximei sale incompetenţe.
Deşi titlul este suficient de lămuritor, să iau şi eu, aşadar, cu orice risc, taurul de coarne. Despre ce este vorba în carte?
Eseurile urmăresc, toate, aceeaşi temă, "în virtutea unui plan, dar fără nici o sistemă" (suntem preveniţi, elegant), şi schiţează atât "o succintă istorie a lecturii (şi cărţii) în Antichitatea târzie şi Evul Mediu", cât şi "o istorie personală", "o ego-grafie". Pentru a nu lăsa pe nimeni, cumva, pradă incertitudinilor, autorul îşi avertizează dintru început cititorii asupra caracterului ludic al propriei atitudini faţă de erudiţia de care uzează mai mult în scopul de a lua în tărbacă pedanteria şi tacticoasele năravuri cărturăreşti. Cel ce a avut răbdare să stea în biblioteci ani la rând îşi poate permite şi asemenea gesturi, fără să se dea după deget şi fără să se teamă că s-ar putea face de râs. Cărturarul fiind, prin definiţie, "o fiinţă de comedie", eseistul înţelege să-şi etaleze cunoştinţele cu şarm şi cu detaşare (auto)ironică, în linia a ceea ce se înţelegea cândva prin gaia scienza. De aici şi nonşalanţa de a transmite într-o formă lejeră, seducătoare, lucruri dintre cele mai grave şi complicate, care au dat de furcă multor capete luminate.
În prima parte a cărţii (Tolle, lege: ia şi citeşte!) Valeriu Gherghel pune sub semnul întrebării o mulţime de idei vehiculate ca adevăruri irefutabile de mai toată lumea, poate şi pentru că au fost formulate de scriitori cu autoritate, pe care e greu să nu-i crezi pe cuvânt. Iată, de-o pildă, celebra teorie a mutaţiei valorilor estetice, care a făcut carieră în istoria şi critica literară de la Lovinescu încoace. Radicalitatea cu care mentorul de la Sburătorul fixa fără ezitări opoziţia dintre operele trecutului şi cele ale prezentului, dintre valoarea noţională şi aceea de sugestie, dintre intelect şi sensibilitate, atitudinea aceasta mult prea tranşantă fusese straşnic combătută şi în perioada interbelică, dintre observaţiile cele mai pertinente meritând a fi reţinută opinia că "mutaţia" esteticului ţine de receptare şi are doar o relevanţă psihologică. Traducătorul lui Homer credea, lucru cunoscut, că la trecut nu te poţi raporta decât pe cale intelectuală şi că sensibilitatea cititorului vibrează numai în faţa creaţiilor artistice contemporane. Mai târziu, Nicolae Manolescu preia cu un entuziasm cam pripit ideea, susţinând că "operele literare îşi pierd actualitatea", ajungând să fie citite după un timp doar o mână de "vicioşi". Valeriu Gherghel îşi recunoaşte viciul şi intră în joc fără ezitare, sătul de atâtea încântătoare platitudini câte îi va fi fost dat să audă.
Eseistul observă mai întâi, cu dreptate, că nu valoarea în sine a unei opere suferă "mutaţii", ci "lectura" ei. Apoi, "valoarea estetică" îi apare ca "o sintagmă lipsită de sens", la care e mai bine să renunţăm. Şi asta pentru că nu desemnează nimic precis, "nu acoperă o realitate anume, care să poată fi definită universal". Opera literară presupune un amestec axiologic, esteticul fiind o funcţie care "leagă" între ele valori aşa zicând "substanţiale", "de conţinut". De aceea preţuieşte Valeriu Gherghel scheletul noţional al textelor vechi, o dată ce capacitatea de sugestie a expresiei s-a diluat. Traducerile în proză şi cât mai exacte ale epopeilor homerice, spre exemplu, sunt de preferat versificărilor arhaizante, ce înceţoşează sensul.
Dar între intelect şi sensibilitate se cască o prăpastie de netrecut? Erau oare altfel construiţi oamenii din trecut, şi încă într-o asemenea măsură încât să simtă şi să înţeleagă cu totul alte lucruri decât noi, cei de azi? "De ce - se întreabă autorul - trăirile noastre ar fi altfel decât trăirile cavalerilor şi domniţelor care ascultau poveştile despre moartea eroică a lui Roland sau despre nebunia lui Don Quijote? Şi de ce plăcerea noastră ar fi mai mică (ori mai mare) decât plăcerea acestor cititori defuncţi?" Nu, e limpede, omul nu avea cum să se schimbe într-atât. Iar între raţiune şi simţuri rămâne mereu o legătură. Cititorul Valeriu Gherghel nu se teme de plăceri şi, inversând raportul obişnuit, crede că nimic nu este în simţuri fără să fi trecut mai întâi prin intelect. Şi dacă "desfătarea este efectul unei căutări exegetice", poate că, într-adevăr, "percepe mai acut cel ce percepe mediat".
Bun. Admiţând că lectura îţi intensifică pofta de viaţă şi îţi rafinează sensibilitatea, şi că, fără să abolească ori să substituie lumea, cartea "ajută să te înţelegi mai bine şi să-ţi exprimi mai clar şi mai complet trăirile", ce trebuie să citeşti? Eseistul spune fără ezitări: clasicii. Adică scriitorii "care rezistă până şi celei mai puţin binevoitoare dintre recitiri". Mi-a sărit în ochi această, sugestivă, mărturisire: "Cum să părăseşti Crimă şi pedeapsă pentru Ravelstein? Ori Ape de primăvară pentru În afara destinului (a lui Imre Kertesz). Sau Învierea pentru Pianista (Die Klavierspielerin a lui Elfriede Jelinek)? Şi, în definitiv, cine renunţă, după o anume vârstă, la o plăcere veche pentru una nouă? În materie de lectură, donjuanismul este exclus".
Există însă cărţi care, citite numai cu mintea, nu procură, totuşi, nici un fel de plăcere. Exemplu: Litera stacojie, romanul puritanului prozator american din secolul al XIX-lea Nathaniel Hawthorne. Plicticoasă poveste! Noroc cu teoriile despre naraţiune ale lui Umberto Eco, care oferă "cititorului real", dispus să piardă vremea cu îndeletniciri mai puţin serioase, prilejul unei interesante aplicaţii. Treptat, lectura devine captivantă şi începe să se transforme într-o "partidă de şah", satisfacţia celui care parcurge "cu o vervă suspectă" textul provenind exclusiv din anticiparea strategiilor narative ale prozatorului. Aici discursul eseistic pune în lumină, cu haz, inadecvarea teoriei la realitatea vie a literaturii, nu întotdeauna atât de uşor previzibilă.
Uf, dar cât de meschină este plăcerea pe care ţi-o dă confirmarea propriilor bănuieli! Ce trist e câteodată să descoperi că ai avut dreptate! De aceea, poate, preferă eseistul să rămână de-a pururi un lector naiv, să se lase chiar înşelat, fie şi cu bună ştiinţă, numai să nu devină bănuitor...
Pentru că de păcatul suspiciunii se vor fi făcut vinovaţi destui cărturari care au încercat să se apropie de viaţă prin cărţi. Iată-l pe Montaigne, glosând cu spor pe marginea textelor altora, din dorinţa de a se cunoaşte pe sine. Până la urmă, ajunge să constate că lucrurile nu sunt întotdeauna ceea ce par şi să nutrească iluzia configurării unui "eu" liber de orice constrângeri, edificat prin experienţa directă. Citindu-i atent pe istoricii antici, Montaigne observă că în spatele unor strălucite victorii, care au schimbat faţa lumii, se ascund adesea lucruri meschine, înjositoare. Un conducător de oşti, fricos, lasă impresia că e viteaz. Altul îşi jertfeşte viaţa nu pentru o cauză nobilă, cum cred camarazii de arme, ci pentru că îl aşteaptă temniţa. Vă amintiţi cum s-a sinucis un poet genial împreună cu logodnica sa, fără să aibă habar că femeia consimţea la un asemenea gest de nebunie sublimă ştiindu-se, oricum, lovită de o boală fără scăpare? Clar, mobilul faptelor noastre nu e, adesea, tocmai curat. De aceea, ambiguitatea şi echivocul îl înspăimântă pe vestitul scriitor francez mai mult decât orice, pentru că îi zdruncină credinţa în capacitatea de a înţelege şi explica fără rest fiinţa umană.
Dar Valeriu Gherghel îşi afirmă răspicat îndoiala în privinţa existenţei unei asemenea înzestrări suprafireşti. Omul rămâne o enigmă. Cât despre posibilitatea cunoaşterii absolute, să fim serioşi! Principiul cauzalităţii i se pare autorului, normal, un compas prea rigid pentru a ilustra funcţionarea gândirii umane "care prezintă mereu concluzii indubitabile, fără a le extrage din premise certe". În fond, gândirea "se bizuie mai mult pe motivaţii vagi" şi confuze. De unde şi acceptarea contradicţiilor, şi opţiunea pentru eseu ca formă discursivă ce sare din patul procustian al raţionamentului silogistic.
Partea a doua a volumului (Lectio divina: lectura sacră) se concentrează asupra modalităţilor, adesea surprinzătoare, de interpretare a Scripturii, eseistul evidenţiind totodată contextul ideologic, de mentalitate, care determină o anumită atitudine faţă de Carte şi un anumit tip de lectură. Cea mai intensă şi păgână sexualitate respiră, dintre textele biblice, evident, Cântarea Cântărilor. Teologii s-au confruntat de la început cu dificultatea de a transfigura sensul erotic-nupţial în sens alegoric, lucru pe care au reuşit să-l facă până la urmă cu abilitate abia exegeţii creştini, de la Origen şi Sf. Augustin până la Sf. Bernard. Hermeneuţii iudei, însă, nu puteau accepta mistificarea şi, obişnuind să citească literal, după normele celei mai stricte tradiţii, au găsit o soluţie ingenioasă. După cum atrage atenţia Valeriu Gherghel, lectura presupunea, în vechime, un anumit ritual. Omul citea întotdeauna supravegheat, în cadrul unei comunităţi exegetice. Neputând distruge pur şi simplu poemul, lui Rabbi Akiba îi vine ideea genială să interzică numai rostirea lui în context nupţial. Citirea în sinagogă, alături de membrii comunităţii, impune imediat "o justă înţelegere".
Pornind de la aceste observaţii, eseistul emite unele ipoteze care ar putea surprinde, plauzibil, motivaţiile ascunse ale câtorva gesturi extreme generate, de-a lungul vremii, de lectura Cărţilor Sfinte. De un "mod echivoc de a înţelege lectura şi funcţia ei" se face vinovat Origen, teologul "adamantin" din al doilea secol creştin, care ar fi citit literal, se pare, pasajul din Evanghelia după Matei (19.12): şi sunt fameni care s-au făcut fameni pe ei înşişi, pentru împărăţia cerurilor. Deşi vorbise despre cele trei sensuri ale Scripturii: literal (istoric, somatic), pneumatic (moral, tropologic) şi spiritual (mistic, alegoric), Origen nu ezită să se mutileze, dând dovadă de o uluitoare lipsă de sagacitate şi rămânând, tocmai el, care ştia totuşi cum stau lucrurile, doar la litera textului. Dar gestul său poate avea - insinuează Valeriu Gherghel - şi altă noimă: "dacă e un efect de lectură, mutilarea provine din refuzul plăcerii şi, în acelaşi timp, din neputinţa acestui refuz".
Peste cincisprezece veacuri, în Anglia protestantă, burghezul Samuel Pepys ţine un jurnal intim care îi va aduce gloria postumă. Şi asta pentru că diaristul a fost, într-adevăr, cum bine remarcă autorul cărţii de faţă, un cititor formidabil. Citeşte tot ce-i cade în mână, cu o curiozitate insaţiabilă şi cu o mare disponibilitate cognitivă. Vieţile sfinţilor şi ale împăraţilor romani, tratate de filosofie şi de hidrostatică, culegeri de poeme, totul până într-o zi (la 13 ianuarie 1668, ni se precizează, exact), când descoperă într-o librărie nemaipomenitul volum intitulat L'Eschole des filles. E vorba de o carte licenţioasă, pe care puritanul Pepys ezită îndelung să o achiziţioneze. În fine, până la urmă o cumpără, dar amână mereu momentul păcătoasei lecturi. Dar ispita se dovedeşte irezistibilă şi, după ce îşi satisface, totuşi, vinovata curiozitate, notează în jurnal acest enunţ enigmatic: It did hazer my prick para stand all the while, and una vez to decharger, enunţ pe care eseistul nu-l mai traduce, din motiv că i-ar lipsi, chipurile, competenţa. Mie, cu atât mai mult. Mai bine încercaţi dumneavoastră s-o faceţi, pe cont propriu... Concluzia la care ajunge exegetul e surprinzătoare: "Istoria lecturii creştine începe, poate, cu o castrare şi se încheie cu o autofricţiune. Într-un fel citeşte Pepys, într-altul Origene. Dar de fiecare dată lectura are o finalitate somatică".
Pagini dense şi de mare subtilitate sunt dedicate apoi reflecţiilor privind raportul dintre imaginaţie şi realitate (vezi cap. III, Mirabilia), dintre text (virtual infinit) şi lumea fenomenală (finită). Au existat cu adevărat toate acele lucruri bizare plăsmuite de mintea înfierbântată a omului medieval? De ce oare puterea închipuirii a înăbuşit, adesea, simţul realului? Prin ceea ce vedem în jurul nostru, prin ceea ce percep simţurile noastre putem înţelege pe Dumnezeu (per speculum)? Dar cuvintele pe care le folosim, sunt ele motivate ontologic sau rămân simple semne convenţionale? De ce numele ("trandafirului", de exemplu) nu mai desemnează nimic (desemnează nimicul)? Iată doar câteva dintre întrebările, neliniştitoare, care trimit la alte, nenumărate, îndoieli şi incertitudini.
Inteligent, eseistul se fereşte să tragă concluzii, evită răspunsurile tranşante. Ceea ce nu înseamnă că ar fi un relativist fricos, un individ cu minţile rătăcite de prea multă carte, un om fără nimic sfânt. Nu! Valeriu Gherghel nu e un laş care să ocolească primejdiile, dar nici nu sare în foc doar de dragul artei, nu-i place scandalul şi nu fluieră în biserică, detestă polemica şi urăşte ura. Are chiar destule lucruri sfinte, dar nu se lasă orbit de ele şi nici nu pare pornit pe scos ochii altora. E un sceptic, adevărat, dar nu un pyrrhonian. E tolerant, dar nu până într-acolo încât să accepte prostia. Îndoiala sa e mai mult o metodă, deprinsă probabil de la filosofii pe care i-a frecventat cu predilecţie, şi din afinitate temperamentală. Mă gândesc, în primul rând, la Descartes. De la autorul Tratatului despre metodă îşi va fi însuşit eseistul maniera limpede şi tăioasă de argumentare, stilul auster, fără bălţate zorzoane (mărturisire elocventă: "nu mi-a plăcut să complic, expresiv, lucrurile").
Lui Valeriu Gherghel, ale cărui texte uimesc rareori prin calităţi plastice, picturale, imaginaţia nu i se aprinde prea uşor, şi nici aşa, cu orice prilej. Are orgoliul lucidităţii şi refuză, obstinat, amăgitoarele farmece ale vieţii. Nu vrea să se arate deloc mişcat (tocmai pentru că este, zicem noi, amintindu-ne de gestul autosacrificial al gânditorului cu mintea ca diamantul ce vestea, la începuturile creştinismului, apocatastaza) în faţa frumuseţii (vai, trecătoare!) a naturii şi a femeii, pe care o descrie în vorbe deloc măgulitoare: "eu pătrund cu lumina sfredelitoare a închipuirii mult dincolo, până în străfundurile tenebroase ale prototipului feminin, eviscerându-l. Acolo descopăr, sub lumina calpă a corupţiei, hârca şi sistemul digestiv ruinat. Funcţia mea imaginativă se comportă, astfel, ca un soi de burghiu irezistibil, înfipt în crusta amăgitoare a fiinţelor. Ce va fi fiind, în realitate, dincolo?"
Prin urmare, frumuseţea ascunde cumplite capcane. De aceea, pe Valeriu Gherghel nu spectacolul lumii îl fascinează cu adevărat, cât mecanismul gândirii, capacitatea de a imagina şi trăi fantasma care se cheamă viaţă. Ideea, nealterată de pasta vâscoasă şi impură a existenţei. Ideea gândită în sine şi stoarsă, dialectic, până la aporie.
De pe tărâmul acesta de gheaţă, al modelelor eterne şi nealterate, universul întreg pare un edificiu fantezist şi iluzoriu, o scenă de teatru pe care se joacă de veacuri aceeaşi comedie a amorului ("amorul, în esenţa sa inefabilă, nu consistă decât în frecarea temporară a două epiderme transpirate şi într-un amestec de secreţii"; "iubirea e, în esenţa ei, o întrepătrundere de atomi violent frecaţi, de secreţii... eliberate prin spasm"), a suferinţei ("o reacţie pentru ceilalţi") şi a morţii ("ceremonia despărţirii de altul"). Viziune hrănită din sevele gândirii medievale, din dispreţul faţă de lume (contemptus mundi) al omului care a văzut cu ochii minţii lucruri cu adevărat demne de slava lui Dumnezeu.
În ultima parte a cărţii (Quis est homo hic: cine este acest om?), autorul îşi asumă riscul de a vorbi fără circumlocuţiuni, firesc şi sincer despre sine. Conştient că "nimeni nu e semnificativ prin el însuşi", şi că "de obicei, cititorul deduce din operă profilul psihologic al scriitorului şi chiar conturul său fizic, în datele antropometrice esenţiale", Valeriu Gherghel trasează câteva linii în vederea schiţării propriului portret, pe care refuză (de ce oare? de ce oare?) să-l încheie. Atunci, nu ne rămâne decât să ni-l imaginăm noi până la capăt. Deşi suntem preveniţi asupra zădărniciei unei astfel de fapte: "renunţaţi să ghiciţi din dosul operei omul. Nu seamănă niciodată". Bizar lucru. În loc să ne descurajeze, cuvintele astea ne pun parcă şi mai mult pe gânduri...
Cine este, aşadar, Valeriu Gherghel? Unii l-au confundat cu Paolo Coelho, cel mai cunoscut scriitor de pe glob. Alţii, cu pictorul Val Gheorghiu, intelectual cu gusturi alese, mai puţin vestit în cele patru colţuri ale lumii, dar nu mai puţin celebru printre rafinaţi. Mulţi cred că strânse legături de sânge cu înalte feţe bisericeşti l-ar fi propulsat în locuri considerate, din motive încă obscure, foarte râvnite. Quis est homo hic?
În ce mă priveşte, ezit să dau un răspuns. Nu am pus niciodată prea mare preţ pe zvonuri. Continuu cu naivitate să cred numai în cuvintele autorului. Şi să nu fiu un cititor suspicios. Să simt din plin bucuria lecturii. Şi să nu mă tem numai pentru atâta lucru.

ANTONIO PATRAS (n. 1973). Critic literar, conferentiar la Facultatea de Litere, Universitatea "Al. I. Cuza", Iasi. Debut publicistic: 1998, în revista "Convorbiri literare"; doctorat în filologie (2002); membru al Uniunii Scriitorilor Romani; redactor la revista "Convorbiri literare", unde semneaza rubrica "Cerneala simpatica"; coordonator al colectiei de istorie literara la Editura Universitatii "Al. I. Cuza", Iasi. Volume publicate: Ion D. Sîrbu - de veghe în noaptea totalitara, 2003; Fragmentarium - impresii despre oameni si carti, 2006; Ibraileanu. Catre o teorie a personalitatii, 2007.