AVANPREMIERA/ Viaţa mea cu Saddam Hussein

Lena Katarina Swanberg

O poveste uimitoare de viaţă relatată de Parisoula Lampsos, femeia care a fost timp de 30 de ani amanta lui Saddam Hussein. L-a întâlnit la un party la vârsta de 16 ani şi, începând din acel moment până în ziua în care a fost nevoită să fugă din Irak pentru a-şi salva viaţa, nu s-a putut elibera de sub influenţa lui. Saddam şi-a exercitat deplina putere asupra vieţii ei timp de 30 de ani, ba chiar şi după ce el avea să moară.
Fiică unică a unei familii bogate din Grecia, Parisoula Lampsos s-a născut la Beirut şi a trăit în Irak în perioada de dinaintea venirii la putere a lui Saddam, perioadă în care, graţie petrolului, ţara a cunoscut o creştere economică fantastică. Fiind o adolescentă frumoasă şi spirituală, Pariosula era supranumită "Prinţesa Bagdadului". Destinul ei avea să rămână legat de cel al lui Saddam Hussein din seara în care s-au întâlnit pentru prima oară, la un party organizat de nişte prieteni. Din acel moment, Saddam a considerat-o pe Parisoula proprietatea lui. Nu a mai lăsat-o niciodată în pace. Chiar şi atunci când a fost căsătorită şi a avut copii, el i-a distrus căsnicia, l-a trimis pe soţul ei în surghiun şi i-a confiscat proprietatea.
Cunoscută în palatul lui Saddam Hussein ca Shakraa ("Blonda"), Parisoula Lampsos poseda o excelentă cunoaştere o câtorva limbi străine, fapt pentru care a lucrat mulţi ani pentru federaţia femeilor din Irak. A fost de asemenea asistenta fiului cel mai în vârstă a lui Saddam, Uday, în timpul în care acesta a condus, în modul său brutal şi capricios, Comitetul Olimpic.
Parisoula Lampsos a fugit din Irak în 2001. A fost o călătorie extrem de dramatică, a durat un an întreg şi s-a încheiat în Thailanda unde a obţinut protecţie americană. Trăieşte în Suedia din anul 2003.

Cuvântul înainte al autoarei

În toamna anului 2002, la un an după atacul terorist împotriva World Trade Center din New York şi cu o jumătate de an înainte ca Statele Unite şi aliaţii lor să invadeze Irakul, canalul de televiziune american ABC a difuzat un interviu senzaţional cu Parisoula Lampsos, irakianca de origine greacă prezentată drept "amanta lui Saddam Hussein".
Aşa şi era. Însă relaţia dintre sângerosul dictator irakian şi Parisoula Lampsos era mai complicată şi mai complexă decât o insinua cuvîntul "amantă", folosit de mass-media pentru a aţâţa curiozitatea publicului. Relaţia lor a durat mai bine de 30 de ani, chiar dacă au avut şi perioade lungi de timp în care nu s-au văzut.
La un moment dat, când o intervievam pe Parisoula pentru această carte, am văzut reportajul ABC care se difuza în Beirut în timp ce Parisoula era încă pe fugă. M a cutremurat faptul că în acel interviu televizat, din care se tăiaseră multe secvenţe, "amantei lui Saddam Hussein" părea că îi era uşor să vorbească despre viaţa sa în umbra dictatorului.
În ceea ce mă priveşte, eram adesea neliniştită cînd îi răscoleam trecutul dureros. Cu cât amintirile erau mai dureroase şi cu cât suferea mai tare când i se deschideau rănile, cu atât Parisoulei îi era mai greu să stea liniştită. Dintr odată se apuca să spele vase. Să deschidă frigiderul şi să caute ceva de mâncare, nu conta ce, chiar si castraveţi muraţi. Să rupă o bucată de pâine, să fumeze mult prea multe ţigări. Să plângă, să plângă, să plângă.
Câteodată sunam la editura Abbe Bonnier pentru că eram neliniştită. Nu sunt terapeut şi aveam nevoie de ajutor. De mai multe ori am întrebat o pe Parisoula dacă îşi doreşte cu adevărat cartea asta. Dacă simte că are curajul să povestească întâmplările într atât de detaliat şi să îşi explice viaţa într atât de amănunţit încât eu să înţeleg, nu numai să aud ce mi spune. Şi chiar dorea ca eu să îi schimb viaţa într o poveste?
Pentru că tocmai asta este ceea ce fac eu. Iau vieţile adevărate ale unor oameni adevăraţi şi le transform în poveşti. Aflu cât pot de mult din alte surse pentru a putea să pun întrebări relevante, dar cel mai adesea ascult la nesfârşit persoana respectivă, dându mi propria i variantă despre propria i viaţă. Credinţa mea este că mai târziu, când mă pun pe scris, povestea trebuie să fie adevărată. Să se simtă adevărată pentru persoana care mi a povestit o, să pară adevărată pentru cei care îi sunt apropiaţi persoanei respective, să fie adevărată în întregimea sa. Din acest motiv nu mi fac iluzii că adevărul despre o viaţă este univoc. Ştiu prea bine că este foarte greu de cuprins. Creierul elimină şi selectează. Mintea nu reuşeşte să păstreze, să interpreteze şi nici măcar să formuleze totul, cu atât mai puţin detaliile dureroase. Cât de mult aş povesti într o carte tot nu voi reuşi să spun totul - nici despre ce s a întamplat, nici despre ce am aflat eu că s a întâmplat.
Reveneam cu această întrebare pentru Parisoula:
- De ce? De ce ai făcut aşa ceva?
Şi ea îmi răspundea mereu cu o privire întunecată, atât resemnată, cât şi încăpăţânată:
- Voiam să trăiesc.
Parisoula Lampsos a aşteptat multă vreme până când viaţa i a devenit o carte. Consideră că denumirea de "amanta lui Saddam" este degradantă şi umilitoare, astfel încât a ales să explice care a fost situaţia adevărată. Am stat la masa ei din bucătărie şi am povestit în engleză, deşi limbile cu care a crescut Parisoula sunt greaca şi araba, iar limba mea maternă este suedeza. Uneori Parisoula îmi înţelegea greşit întrebările, iar alteori îi înţelegeam eu greşit răspunsurile, dar nu ne dădeam bătute până nu ieşeam la liman. Rezistam. Nu conta cât de mult timp ne lua. Când chiar ajungeam în impas, Parisoula îşi suna rudele şi prietenii din diferite colţuri ale lumii şi vorbeam cu ei.
Despre anumite lucruri îi era aproape imposibil să povestească, aşa că am decis din timp să alternăm lucrurile uşoare cu cele dificile în conversaţiile noastre, mai degrabă decât să încercăm să păstrăm firul cronologic. Cu cît o ascultam mai mult pe Parisoula, cu atât pricepeam că miracolul în povestea ei era însuşi faptul că ea şi cei trei copii ai săi, acum adulţi, sunt în viaţă.
Şi încă ceva: în text sunt inserate anumite porţiuni scrise cu litere cursive. Prin asta am urmărit două lucruri: pe de o parte, să facilitez înţelegerea anumitor elemente pentru cei care nu sunt familiarizaţi cu Irakul şi Orientul Mijlociu, iar pe de altă parte să prezint soarta Parisoulei în contextul istoric şi politic adecvat.
De altminteri, eu o cunosc pe Parisoula drept Maria. Americanii i au dat numele acesta pe care ea l a păstrat apoi în Suedia, de a lungul anilor când a avut identitatea protejată. Chiar şi în această carte Parisoula aparţine trecutului. Maria Lampsos este cetăţean suedez şi locuieşte în Suedia. Există.

Stockholm, martie 2010
Lena Katarina Swanberg

Când l am întâlnit prima oară pe Saddam Hussein de abia împlinisem 16 ani. Nimic din ceea ce deprinsesem până atunci nu mă pregătise pentru întâlnirea cu Saddam şi nimeni nu putea să bănuiască felul în care avea să mi se schimbe viaţa dupa acea seară. Până în vara lui 1968 tot ceea se se întâmplase în viaţa mea fusese planificat de dinainte şi singura mea teamă fusese să nu i supăr pe părinţi şi pe cei şapte fraţi ai mei, toţi băieţi. Mă temusem ca nu cumva, în calitate de fiică şi soră unică, să nu mă port în vreun fel care să îmi facă familia de ruşine.
Ce vremuri fericite erau pe atunci. Totul era atât de simplu.
Nu eram frumoasă, niciodată n am fost. Dar eram foarte drăguţă. Aveam ochi mari, căprui, şi eram rotunjoară, moale şi pufoasă, aidoma unei gogoşi proaspăt coapte. Aveam părul blond-închis; îmi cădea lung pe spate. Dar altceva era remarcabil la mine, ceva mai greu de definit. O rudă a încercat odată să le explice copiilor mei:
- Când mama voastră se plimba pe stradă în Bagdad ieşea toată lumea din magazine şi se uita după ea!
E adevărat. Chiar aşa era. Părea că sunt luminată. Şi nu umblam ca alte fete. Picioarele mi dansau. Pofta de viaţă mişca aerul în jurul meu. Şoldurile mi se legănau fără ca eu să mi dau seama cum se întâmpla aşa ceva. Mama mă certa:
- Nu mai umbla aşa Pari, termină! Şi când stai jos ţine ţi spatele drept, picioarele apropiate şi mâinile pe genunchi!
Apoi izbucnea în râs, pentru că deşi încercam s o ascult, picioarele mele dansau mai departe. N am înţeles niciun moment ce simţeau cei care se uitau după mine cu ochi lacomi. Aveam o viaţă de prinţesă, păzită în casa frumoasă a tatălui meu şi în grădina minunată din cartierul exclusivist al Bagdadului. Grădinarul nostru potrivea culorile copacilor din grădină cu paleta de culori a fiecărui anotimp. Mama avea un bucătar şi mulţi servitori pe lângă casă. Aveam un şofer care ne purta pretutindeni, chiar şi la şcoală şi la clubul exclusivist Alwyia, unde familia mea era membră. La început am avut maşini marca Soto, apoi întotdeauna Mercedes. Numele tatălui meu era respectat în cele mai înalte cercuri. În jurul nostru locuiau familii irakiene stimate, majoritatea creştine ca şi noi. Crucea Roşie şi multe ambasade îşi aveau sediile în cartierul nostru.
Viaţa de zi cu zi a familiei curgea între graniţe bine delimitate, unde fiecare îşi avea rolul stabilit. Tata era adesea plecat în călătorii de afaceri, iar mama era responsabilă pentru tot ce se petrecea în gospodărie. Când nu eram acasă, eram la club şi socializam cu alte familii din elita Badgadului din acea vreme. Petreceri, cine, înot, tenis, volei, băuturi cu sau fără alcool, un restaurant rafinat - tot ceea ce şi putea dori cineva vreodată. În fiecare joi sărbătoream ziua adolescenţilor. Dansam, ne îndrăgosteam, şi beam Fanta. În fiecare vineri cinam cu familia la club. Apoi tata juca cărţi cu prietenii lui, în timp ce mama îşi petrecea timpul în compania prietenelor ei.
Fraţii mei îmi erau bodyguarzi. Mă însoţeau întotdeauna când ieşeam undeva. Urmam nişte reguli foarte stricte şi cele mai mari griji ale mele erau, de fapt, foarte mici.
Toată lumea avea aşteptări înalte de la o fată aşa bine-crescută ca şi mine. Unei fete trebuie să îi fie teamă să nu îşi păteze reputaţia. Viitorul meu şi al familiei mele depindea de un singur lucru: virginitatea mea. Dacă, din nefericire, n aş fi rămas mândria familiei, m aş fi transformat, în schimb, în purtătoarea ruşinii ei. Puterea îmi era dată de păstrarea virginităţii şi ori de câte ori mă îngrijora vreo situaţie fugeam repede la mama.
Banii nu erau importanţi pentru mine, din simplul motiv că se găseau întotdeauna. Când i am spus plângând lui tata că îmi pierdusem ceasul cel scump, mi a dat altul nou în aceeaşi după amiază. Doar că o zi pe săptămână trebuia să fac curăţenie în casă sau să l ajut pe bucătar la gătit. Astfel voia mama să mă înveţe ce înseamnă modestia:
- Eşti şi tu ca şi ceilalţi, Pari, îmi spunea mama, eşti şi tu om.
Asta era viaţa mea când l am întâlnit pe Saddam. O fetiţă drăguţă din societatea înaltă a Bagdadului. Habar n aveam de politică. Mă consideram europeană, iar familia mea era creştin ortodoxă. Contrastul dintre mine şi Saddam nici c ar fi putut fi mai mare.

Saddam avea în jur de 30 de ani când ne am cunoscut. Însă faptul că era semnificativ mai în vârstă decât mine a contat mai puţin în ceea ce avea să urmeze decât faptul că provenea dintr un mediu radical diferit de al meu. Saddam dusese o viaţă foarte modestă într un sat de lângă Tikrit, un oraş aflat la nord de Bagdad. Tatăl său fie dispăruse, fie murise înainte ca Saddam să se nască. Mama lui s a recăsătorit mai târziu şi Saddam şi a petrecut o mare parte a copilăriei în casa unchiului său, la Bagdad.
Diferenţele uriaşe dintre experienţa mea de viaţă şi cea a lui Saddam au creat un echilibru ciudat între noi. El îşi lua în permanenţă revanşa. În ceea ce mă priveşte, n am învăţat niciodată să mă supun. Mi am ştiut dintotdeauna valoarea. Eram mândră de familia mea iubitoare şi am învăţat de timpuriu că respectul nu înseamnă slăbiciune. Puterea mea era, în felul ei, tot atît de mare ca şi cea a lui Saddam, chiar dacă era diferită.
Mă întreb adesea de ce mai sunt încă în viaţă. De ce tocmai eu am trăit, când atâta lumea a trebuit să moară în Irakul lui Saddam Hussein. Dar nu mă mai întreb cum de i am stârnit interesul lui Saddam: într o lume în care supunerea era din ce în ce mai prezentă, eu l am amuzat din primul moment, prin simplul fapt că eram aşa cum eram.
Bineînţeles că totul s a schimbat între mine şi Saddam atunci când am înţeles cine era el. Dar în acea primă seară, în acea vineri fatală din august 1968, nu ştiam nimic şi de aceea s a născut între noi acel echilibru ciudat.
- Să nu te schimbi niciodată, Parisoula, îmi zicea deseori Saddam, să rămâi întotdeauna aşa cum eşti!

Din volumul în pregătire la Editura Pandora M. Traducere de Sânziana Demian.