Antiques c’est chique
De la mobilă - fotolii, canapele, măsuţe, cuiere - până la
neînsemnatele obiecte care colorează viaţa -suporturi de şerveţele,
accesorii de prins părul doamnelor, panglici, solniţe - se
amestecă, se sprijină şi se însingurează într-un târg de
antichităţi. Obiectele nu sunt numai învelite în stratul vâscos al
timpului ci şi în mantia amintirilor, istoriilor -unele dramatice,
altele anoste, cele mai multe tragice - ale unor oameni şi familii.
Cu excepţia cărţilor nu aş cumpăra nimic dintr-un astfel de bazar.
Mai întâi că obiectele astea au farmec numai împreună, alăturarea
lor pe o măsuţă, la un stand, într-o prăvălioară configurând un
concret al unei abstracţiuni: timpul.Cu cât împerecherea lor este
mai întâmplătoare cu atât sporeşte farmecul. Cum nu mi-am croit o
casă a întoarcerii în timp ci una în care fiecare obiect are o
funcţionalitate precisă - chiar dacă această funcţionalitate
înseamnă inclusiv capacitatea de a-mi bucura privirea sau a o face
pur şi simplu frumoasă -, nu aş găsi modul şi spaţiul în care să
aşez lucruri alese de un altul pentru un alt climat, o altă viziune
asupra lui şi a lumii în care ar vrea să trăiască. Pentru că în
fond asta înseamnă casa noastră: o proiecţie a lumii în care am
vrea să trăim, iluzionându-ne că trăim în ea prin microuniversul pe
care ni-l creăm. Apoi, nu aş cumpăra astfel de obiecte de
anticariat şi antichităţi pentru că mental aş fi copleşit, mi-ar
produce o stare de disconfort profund poveştile adormite în
obiecte. Ar fi asemenea unei prezenţe străine în casă, o prezenţă
despre care nu aş putea spune că este benefică sau purtătoare de
rău. Vâlva - aşa cum este numit viul, spiritul fiecărui obiect -
este ciudată şi, se spune, bântuitoare şi adesea răzbunătoare! În
fine, cum nici colecţionar nu sunt -odată cu pierderea în condiţii
ciudate a clasoarelor mele de timbre, adunate cu atâta evlavie,
pasiune şi sacrificii în copilărie am pierdut şi pasiunea de a
ordona timpul în colecţii -, nu aş găsi un rost în a cumpăra feţe
de masă, păhăruţe de lichior, pendule, ceasuri de purtat la vestă,
fotografii de familie şi mai ştiu eu ce alte nimicuri frumoase şi
inutile.
Cu toate acestea, atunci când am prilejul şi buna (sau reaua)
dispoziţie îmi place să trec prin târgurile de antichităţi pentru a
privi, dar mai ales pentru a sparge monotonia timpului linear şi
ireversibil, jucându-mă imaginar cu simultaneitatea sau dezordinea
în care apar vremurile demult trecute. Într-un târg sau magazin de
anticihităţi sunt contemporan, simultan, cu tot ce s-a trăit până
acum. Senzaţia asta, recunosc, îmi creează o bună dispoziţie de
învingător: iată că timpul poate fi recuperat, ţinut pe loc şi
chiar învins.
Prozaic însă, aş spune că mulţimea de târguri - trecând prin ţară
în acest concediu, am putut sesiza că aproape fiecare mare
localitate îşi avea ca eveniment un astfel de târg - spune despre
starea noastră de sărăcire. Ele nu diferă decât, să spun aşa, prin
calitatea ofertei de amărâtele oboare unde se vând clanţe, capace
de WC-uri, cuie, lanţuri de bicicletă, ciocane, şurubelniţe,
şnururi, agrafe - toate vechi, uzate, mâncate de rugină sau de
mizerie. Celor ce vând le prisoseşte marfa de îndată ce se
dispensează de ea în schimbul câtorva bănuţi. Raporturile dintre
târguri şi oboare se schimbă când e vorba de raporturile umane: la
obor se vine cu mărunţişurile din casă cu gândul că va fi existând
cineva mai sărac decât tine care nu îşi permite un cleşte nou, dar
care are absolută nevoie de un cleşte, în timp ce la târgul şi
magazinele de anticihităţi se vine cu speranţa că vor mai fi
existând oameni suficient de bogaţi dispuşi să îşi cumpere un
trecut cu ştaif.
CONSTANTIN STAN (n. 28 iulie 1951) este licenţiat al Facultăţii
de Filologie (1974) a Universităţii Bucureşti. Laureat al Academiei
Române (2004) pentru romanul "Gerda". Cărţile de proză i-au fost
premiate de ASPRO, Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti, Festivalul
"Poesis" Satu Mare, revista "Luceafărul". Premiul APLER pentru
jurnalism cultural.
Este prezent de la primul număr, săptămânal, cu rubrica "Reportaj",
în Ziarul de Duminică.
Este preşedintele secţiei Proză a Asociaţiei Scriitorilor din
Bucureşti.