GENEALOGII/ Din umbra istoriei: familia Crăsnaru

Trăia la Bucureşti în anii '80 un domn simpatic care făcea proiecţii de diapozitive din călătorii, la Casa de Cultură "Friedrich Schiller". Era ultimul descendent - nu pentru a folosi un clişeu înrădăcinat, ci pentru că era chiar ultimul, potrivit arborelui genealogic şi după ceea ce se ştie - al unei respectabile familii boiereşti olteneşti cu leagănul în judeţul Gorj. O asociam, pe bună dreptate, unui monument istoric admirabil din punct de vedere estetic, una dintre culele mai puţin cunoscute şi neintrate în circuit turistic, cea de la Groşerea (Gorj, vezi foto), în apropiere de vărsarea Gilortului în Jiu.
Nicolae Crăsnaru (născut în 1915), inginer de profesie, era fiul lui Gheorghe Crăsnaru şi al Aristeei născută Mandrea, strănepoată de frate a lui Nicolae Bălcescu. De altfel această înrudire explică probabil şi prenumele său, iar la un moment dat, când l-am vizitat acasă pentru a discuta despre genealogia sa, am constatat că locuia în apropierea Bisericii Icoanei, ctitorie a Băbenilor, antecesori pe linie feminină ai istoricului şi deci şi ai săi.
Cula de la Groşerea - situată într-un remarcabil peisaj de trecere dinspre câmpia oltenească spre deal - are alături o biserică de veac XVIII, cu zugrăveli exterioare, printre care am putut descifra silueta ecvestră şi numele lui Barbu Cocoş, strămoşul pe linie feminină al Crăsnarilor din secolele XIX-XX, foşti proprietari ai culei. Potrivit arhitectului Iancu Atanasescu (în cartea sa despre culele olteneşti), cea de la Groşerea a fost construită de către Costache Săvoiu zis Surcel, a cărui fiică, Elena, s-a căsătorit cu Achil Crăsnaru. Aceştia erau părinţii magistratului Codin Crăsnaru, tatăl sus-amintitului Gheorghe Crăsnaru.
Filiaţia bărbătească a Crăsnarilor duce mai sus în timp la o altă localitate gorjeană, aflată puţin mai la nord, care a dat şi numele familiei - Crasna -, în care boierul Dumitru Filişanu din vremea lui Matei Basarab a clădit în 1636 - sau mai degrabă a reclădit - o mănăstire ce avea să fie pictată o sută de ani mai târziu de către clucerul Mihai Crăsnaru şi alţi câţiva noi ctitori.
În cartea sa Civilizaţia românilor între medieval şi modern (vol. II, 1987), Răzvan Theodorescu se întreba dacă există o legătură între succesivii ctitori: "Dumitru Filişanu intra, la începutul domniei lui Matei Basarab, în posesia moşiei Crasna aparţinând lui Stanciu din Crasna. Legătura celui dintâi cu ctitorii pentru pictură de la Crasna (1757) nu este foarte clară: în generaţia următoare celei a lui Stanciu din Crasna şi a lui Dumitru Filişanu apare, la 1665, un Lupu din Crasna, al cărui nepot, Răduţ, era bunicul lui Mihai Crăsnaru vel clucer, noul ctitor al schitului gorjean în veacul al XVIII-lea (informaţie ing. N. Crăsnaru, Bucureşti). Pentru un document de secol XVIII în care Dumitru Filişanu apare ca <<moşul dumnialor Crăsnarilor>>, vezi Al. Ştefulescu, Gorjul istoric şi pitoresc, Târgu-Jiu, 1904, p. 62" (p.53, nota 50). Istoricul de referinţă în această chestiune este într-adevăr remarcabilul Alexandru Ştefulescu, care a consacrat în 1910 o lucrare specială schitului Crasna din Gorj (a se face deosebire dintre acesta şi cel din Prahova).
Înrudiţi prin căsătorii cu Bibeştii, Săvoii, Roskovski şi multe alte neamuri boiereşti olteneşti, Crăsnarii s-au ţinut departe de funcţiile de la curte. Unii au fost magistraţi în oraşe din Oltenia, alţii s-au ţinut legaţi de pământurile lor, rămânând mai degrabă în umbra istoriei.

MIHAI SORIN RADULESCU - n. 1966, Bucureşti. Profesor universitar doctor la Facultatea de Istorie a Universităţii Bucureşti. Specialist în istorie socială românească şi genealogii. Volume publicate: "Elita liberală românească, 1860-1900", Ed. All, 1998, "Genealogii", Ed. Albatros, 1999, "Genealogia românească", Editura Istros, 2000, "Memorie si stramosi" (2002) si "Cu gandul la lumea de altadata" (2005).