IAŞII LUI PATRAŞ/ Est-etică şi literatură. Cazul Ion D. Sîrbu
Din câte îmi amintesc, primele texte semnate de Daniel Cristea-Enache le-am citit acum cincisprezece ani într-un număr din "Caiete critice" (10-12/ 1995) dedicat lui Ion D. Sîrbu, scriitor cu o cotă de atunci în continuă creştere. Comentariile tânărului critic literar m-au frapat prin seriozitate şi prin susţinerea răspicată a importanţei punctului de vedere moral în aprecierea anvergurii personalităţii autorului în discuţie.
Iată un om pentru care adevărul nu e vorbă goală, îmi ziceam,
fără să bănuiesc traiectoria spectaculoasă a celui ce avea să
devină liderul incontestabil al generaţiei sale, interpret avizat
şi infatigabil al literaturii momentului, cu o autoritate
recunoscută până şi de adversarii cei mai înverşunaţi. Prestigiul
de care se bucură astăzi nu-şi are însă rădăcinile nici în ambiţia
de a fi primul în breaslă şi de a ţine o mulţime de rubrici prin
gazete, nici în voinţa de a scrie perfect, lustruind fraza pe toate
feţele, cu riscul unei nobile dar păguboase sterilităţi. Dincolo de
talent şi inteligenţă, indiscutabile, ceea ce l-a impus a fost
consecvenţa cu sine, respectul faţă de valoare, indiferent de
opţiunile de gust, temperamentale, raportarea constantă la câteva
principii care, admiţând nuanţarea, reflectă un mod personal de a
înţelege literatura, profund şi convingător. Pentru a fi crezut pe
cuvânt criticul trebuie să-şi reprime înclinaţiile subiective,
zbenguielile egolatre. De aceea, poate, la capătul carierei,
Lovinescu găsea în "dogmatismul necesar" unicul punct de sprijin al
disciplinei. Critica uzează din plin de instrumentele sofisticii,
dar nu are voie să rămână, e clar, doar o gimnastică a minţii, fie
aceasta oricât de subtilă.
De la paginile din "Caiete critice" Daniel Cristea-Enache a
continuat să-şi scrie textele tot cu cerneala onestităţii: şi
rubricile din "Adevărul literar şi artistic" (revista de care şi-a
legat numele ani buni), şi cele din "România literară" sau
"Cultura", şi cărţile, fie că e vorba despre masivele volume de
cronici Concert de deschidere (Bucureşti, Editura Fundaţiei
Culturale Române, 2001), Bucureşti Far-West. Secvenţe de literatură
română (Bucureşti, Editura Albatros, 2005), sau Timpuri noi
(Polirom, 2009), fie despre acelea de interviuri, toate aducând în
prim-plan, insistent, problematica morală (Ileana Mălăncioiu,
Recursul la memorie, Iaşi, Polirom, 2003; Sertarul scriitorului
român, Polirom, 2005). Dar opul cel mai substanţial de până acum,
semnificativ prin însuşi subiectul ales, este studiul monografic
despre Ion D. Sîrbu (Un om din Est, Editura Curtea Veche,
Bucureşti, 2006), iniţial teză de doctorat apreciată cu
calificativul suprem, Summa cum laude. Cum despre fostul cerchist
exilat la Craiova-Isarlâk s-au publicat deja destule cărţi, să
vedem prin ce se distinge contribuţia exegetică a lui
Daniel-Cristea Enache.
În prima parte (De la Petrila la Petrini. Viaţa lui Ion D. Sîrbu)
lucrarea reconstituie, pas cu pas, biografia scriitorului, pentru
ca în capitolele ulterioare să se ocupe de opera literară
propriu-zisă, mai exact de textele cu adevărat reprezentative,
trecându-se sub tăcere ceea ce rămâne insignifiant sub raport
valoric. Maniera adoptată pentru a surprinde cât mai exact datele
esenţiale ale personalităţii celui nevoit să treacă prin infernul
comunist este aceea clasică, a consultării atente a documentelor,
autorul dovedind justificate rezerve faţă de mărturiile
autobiografice şi fragmentele cu caracter confesiv marcate
inevitabil de zgura resentimentelor şi idiosincraziilor
intelectualului cu viaţa furată. Daniel Cristea-Enache nu se lasă
vrăjit de vorbele adesea autocompătimitoare ale cărturarului tentat
să-şi mitizeze propria existenţă şi confruntă în permanenţă sursele
pentru a nu fi ispitit şi a nu cădea în capcana encomionului
deşănţat. Lucid şi sobru, cântăreşte cu detaşare punctele de
vedere, ferindu-se să dea verdicte incriminante şi să acuze pe cei
ce nu au dovedit tăria de caracter a lui Ion D. Sîrbu. Nu ştiu să
fi fost vreodată orbit criticul de obiectul admiraţiei sale. Şi
nici cu privirea întunecată de ură nu l-am văzut. Excesele îi vor
fi apărut ca semne prevestind lucruri rele sau, oricum, lipsite de
eleganţă.
De aceea, dezideratul obiectivităţii şi al moderaţiei îl determină
ca, după o preliminară selecţie a faptelor, să rămână în umbră şi
să relateze "din off", de pe poziţia naratorului impersonal,
povestea unei vieţi care dobândeşte exemplaritatea mitului. Sîrbu
însuşi spunea undeva: "Eu mi-am povestit viaţa de atâtea ori -
trebuind de fiecare dată să mint puţin - încât acum nu mai ştiu
nici eu care e adevărul. Pentru mine, viaţa nu mai e, nu mai poate
fi deloc aceea pe care am trăit-o de fapt - ci aceea pe care am
visat-o, am gândit-o, am creat-o eu. Şi această viaţă nu tinde spre
adevăr şi istorie, ci spre poveste, mit sau literatură",
conştientizând de altfel imposibilitatea recompunerii fidele a
propriei vieţi din fragmentele risipite ale memoriei. Şi chiar dacă
ar fi posibil lucru acesta, la ce bun? Nu conţinuturile conferă
semnificaţie unei vieţi, cât structura, pattern-ul ei care permite,
prin permutări succesive, nenumărate reconfigurări de sens.
Daniel Cristea-Enache înţelege că documentul, în sine, nu spune
nimic dacă nu e însufleţit de scenariul epic imaginat de cel ce
interpretează. Modelul călinescian i se impune cu hotărâre
biografului, dar tot pe o latură ce indică necesitatea depăşirii
orizontului îngust subiectiv. "Biografia de fapt nu e a artistului,
ci a conştiinţei istorice sedimentată adânc în straturi...", cu
aceste cuvinte alese ca motto se deschide studiul de faţă. Este
aici implicată şi o notă polemică, exegetul luând distanţă în
raport cu alţi comentatori, care au ales să desprindă biografia cu
precădere din operă. Demersul lui Daniel Cristea-Enache îl
continuă, astfel, pe cel al lui Nicolae Oprea (Ion D. Sârbu. Timpul
romanului, Ed. Paralela 45, 2000), la alt diapazon şi cu rezultate
clar superioare, datorită mai întâi materialului bibliografic mult
mai bogat, de-ar fi să amintim doar mărturiile lui Constantin
Florin Pavlovici din Tortura pe înţelesul tuturor (Cartier, 2001)
sau confesiunile surprinzătoare ale unor apropiaţi ai scriitorului
publicate în ultimii ani. Viaţa lui Ion D. Sîrbu nu e urmărită,
apoi, doar din unghiul personal, care transformă orice eveniment,
fie cât de mărunt, în prilej de jubilaţie narcisistă. Fiecare
detaliu menit să circumscrie o experienţă strict individuală e
descifrat de pe poziţia privilegiată a celui ce cunoaşte sfârşitul,
iar întâmplărilor mai mult sau mai puţin obişnuite li se caută
mereu cauzele într-un context larg, socio-politic, istoric - aşa se
explică şi proiectarea personalităţii scriitorului pe ecranul
simbolic al unui destin emblematic pentru intelectualul din Est,
fie că se numeşte Petrini, Sîrbu sau oricum altfel. Accentul cade
însă, apăsat, pe imaginea omului Ion D. Sîrbu, văzut nu în postura
de protagonist al istoriei mari ("nu e un erou cu majusculă"), ci
în aceea de martor refugiat în anonimat, observator lucid şi
îndurerat al unei lumi în derivă.
Delimitând două mari perioade în existenţa scriitorului ("două
vieţi"), în funcţie de episodul cumplit al detenţiei ce-l scoate
definitiv din cărţile succesului social, autorul reţine în treacăt
factorii psihologici şi de mediu care au condus la modelarea unui
caracter făcut să reziste ispitelor compromiţătoare şi să nu se
frângă în faţa răului şi a prostiei agresive. Este subliniată apoi,
repetat, importanţa celor două figuri tutelare, repere fundamentale
în formarea propriei personalităţi: Tatăl (scris mereu cu
majusculă), miner sindicalist ce a dat fiului o educaţie aspră,
axată pe nişte principii morale sănătoase, şi Lucian Blaga,
profesorul cu rol decisiv în biografia sa spirituală. Mai departe,
în capitolul despre Cercul Literar de la Sibiu (Cvadratura
Cercului) se insistă asupra diferenţelor dintre Ion D. Sîrbu şi
colegii de generaţie. Fiul de miner se singularizează printre
tinerii lui prieteni în primul rând prin experienţa de viaţă
(dintre toţi, doar el a plecat pe front, timp de mai bine de trei
ani, participând la luptele sângeroase de la Stalingrad), de unde
maturizarea prematură, dar şi prin scrisul său, neîncadrabil în
programul estetic al cerchiştilor decât parţial. Sîrbu nici nu a
semnat de altfel "Scrisoarea deschisă" adresată lui Lovinescu,
preferând să facă publicistică pe teme social-politice sau să
compună texte care să placă şi tatălui său şi lui Blaga
deopotrivă.
Daniel Cristea-Enache nu-şi propune să schiţeze istoricul grupării
şi nici să trateze în detaliu elementele teoretice şi de estetică
ce au condus la configurarea de mai târziu a "euphorionismului",
utopie consumată în paginile epistolare ale câtorva visători cu
iluziile intacte. Pentru înţelegerea contextului şi a semnificaţiei
apariţiei grupării criticul recomandă, îndreptăţit, studiul lui
Petru Poantă (Cercul Literar de la Sibiu. Introducere în fenomenul
originar, Ed. Clusium, Cluj-Napoca, 1997), singurul în măsură să
explice convingător coagularea unui program estetic din mantaua
căruia au ieşit destui scriitori de prima mână. În intenţia
autorului monografiei în discuţie nu a intrat decât punctarea
legăturilor lui Ion D. Sîrbu cu tinerii săi colegi, urmăriţi pe
atunci de alte himere. Cel ce va fi recunoscut mai târziu drept
prozatorul en titre al Cercului visa încă la o carieră universitară
strălucită, după debutul ei fulminant. Timpul nu a avut răbdare şi
l-a aruncat în vârtejul unei istorii ce i-a schimbat soarta în mod
dramatic. Paginile târzii de confesiune mărturisesc însă şi
orgoliul de a fi reuşit să convertească eşecurile unei existenţe
ruinate într-o strălucită izbândă pe tărâm literar.
Asupra literaturii lui Ion D. Sîrbu se opreşte criticul în
capitolele din partea a doua a studiului. El nu face un inventar şi
nu analizează fiecare text în parte, urmăreşte doar piscurile
acestei opere inegale, şi ele numai în oglinda biografiei, în acord
cu strategia hermeneutică vizată. De aceea, jurnalul şi
corespondenţa sunt consultate en passant, după ce au fost mai întâi
stoarse de toată seva confesiv-autobiografică. Puteau fi
menţionate, totuşi, măcar câteva lucruri despre originalitatea
scriiturii diaristice a lui Sîrbu şi a excepţionalului său jurnal,
singular în istoria genului. Autorul se mulţumeşte să semnaleze
studiul Elvirei Sorohan, fără a mai intra în detalii. Nu la fel
procedează când vine vorba de celelalte compartimente ale creaţiei
lui Ion D. Sîrbu. Dramaturgia e evaluată, corect, ca un "capitol
omogen", fără realizări majore, dar la un nivel onorabil pentru
teatrul românesc postbelic. Cota valorică a acestor piese se
situează undeva între dramaturgia tezistă, cu mesaj propagandistic,
din anii 50 (Baranga, Davidoglu, Everac), şi teatrul anilor 60-70
(Sorescu, Muşatescu, D.R. Popescu), scuturat deja, în mare măsură,
de gunoiul ideologic.
Din întreg teatrul lui Ion D. Sîrbu, Daniel Cristea-Enache
apreciază superlativ doar drama Pragul albastru, cu observaţia că
"realizarea e superioară proiectului". E adevărat, dramaturgul
gândea teatrul ca formă didactică, educativă, un fel de tribună de
unde să transmită oamenilor mesajul său umanitarist, fără
ambiguităţi de prisos. Arta trăieşte totuşi mai cu seamă prin
sugestiile multiple şi polisemantismul său, dezambiguizarea
răpindu-i valoarea şi transformând-o în simplu vehicul ideologic.
Cele mai multe din dramele scriitorului suferă de tezism, meteahnă
de care nu e scutită nici proza, dar acolo formula epico-eseistică
presupune ea însăşi dezbaterea de idei şi încrucişarea
discursurilor cu caracter retoric-demonstrativ. De nici un fel de
preţuire nu se bucură în ochii lui Daniel Cristea-Enache comediile
lui Ion D. Sîrbu, considerate poate cam prea sever facile
experimente dramaturgice "de un umor discutabil". În fond, umorul
sîrbesc e acelaşi şi în comedii şi în proza confesivă şi de
ficţiune. Singurul lucru reproşabil dramaturgului care spera să dea
o replică ardelenească umorului caragialian ar fi inadecvarea
dintre diferitele coduri estetice şi text. Dramaturgia, mai
restrictivă în respectarea convenţiilor, nu poate accepta discursul
proliferant eseistic, oricând asimilabil în roman, genul libertăţii
absolute de expresie. Sîrbu încalcă regulile cu bună ştiinţă, şi
aşa iau naştere "comediile-eseu", în opinia mea mult mai originale
ca dramele, în ciuda defectelor, evidente, bineînţeles. Foarte
subtil remarcă însă autorul cărţii că proza lui Ion D. Sîrbu e "mai
dramatică decât teatrul", poate cu gândul la interesanta lucrare a
lui Vasile Popovici despre "lumea personajului". Dramaturgia a fost
doar calea, atent supravegheată de Cerberii cenzurii comuniste,
prin care Sîrbu a putut pătrunde din nou în literatura română. Dar
în raport cu marile romane postume, piesele sale de teatru par, e
drept, banale arpegii, simple exerciţii de digitaţie.
În privinţa prozei, Daniel Cristea-Enache subliniază necesitatea
"abordării sintetice şi diferenţiatoare", a "efortului de
sistematizare" în vederea descoperirii celor mai caracteristice
categorii structural-expresive. Astfel, interpretul pune în lumină
factura satirică a literaturii lui Ion D. Sîrbu, cu inflexiuni
întunecate de blestem ce îngheaţă zâmbetul pe buze, dar găseşte şi
o zonă complementară, mai luminoasă, nostalgic-evocatoare, unde
tonul vaticinar lasă locul blândeţii protectoare în faţa candorii
şi purităţii unei lumi paradiziace, ferite de tăvălugul istoriei.
Pe de o parte, lirism şi patos (evocarea copilăriei şi a
universului mineresc: superioare valoric sunt volumul Povestiri
petrilene, schiţele din ciclul Colonie din volumul Şoarecele B. şi
alte povestiri sau, parţial, romanul Dansul ursului), pe de alta,
satiră şi grotesc, absurd, ironie, umor negru (unele nuvele din
Şoarecele B..., romanele postume plus literatura confesivă). Totuşi
cel mai sus se situează, cum just se afirmă în studiul de faţă,
romanul Adio, Europa!, Jurnalul unui jurnalist fără jurnal şi
corespondenţa, adică operele în care se manifestă deplin spiritul
satiric al prozatorului ce va fi simţit pe limbă, ca profeţii de
altădată, gustul cenuşii vorbelor risipite zadarnic în cele patru
zări. Cât despre formula artistică a lui Ion D. Sîrbu, criticul
identifică, precis, cele câteva elemente definitorii, relevabile în
întregul corpus de texte purtându-i semnătura: "accent pus pe fond,
pe temele şi problemele grave abordate şi exploatate discursiv,
pledoarie umanistă subiacentă sau explicită, preferinţă marcată
pentru valorile tari, justificate şi evidenţiate ca atare".
Meritul cel mai de seamă al cărţii e de a fi readus în prim-plan
figura unuia dintre puţinii noştri scriitori care nu şi-au vândut
talentul şi conştiinţa în cumplitele vremi ale prigoanei comuniste.
Daniel Cristea-Enache reuşeşte să impună în conştiinţa publică,
iată, imaginea unei personalităţi de excepţie şi să facă pe deplin
dreptate posterităţii lui Ion D. Sîrbu, prozator de valoare
indiscutabilă, plasat în vecinătatea lui Preda, prin radicalismul
etic, şi a lui Călinescu, prin expresivitatea stilistică
inconfundabilă.
Într-o lume parcă tot mai săracă în caractere, Ion D. Sîrbu este un
model la care nu ar strica să ne întoarcem din când în când. Măcar
pentru a nu pierde din vedere cu totul faptul că însemnătatea unei
opere se măsoară şi de la înălţimea morală a celui ce a
creat-o.
ANTONIO PATRAS (n. 1973). Critic literar, conferentiar la Facultatea de Litere, Universitatea "Al. I. Cuza", Iasi. Debut publicistic: 1998, în revista "Convorbiri literare"; doctorat în filologie (2002); membru al Uniunii Scriitorilor Romani; redactor la revista "Convorbiri literare", unde semneaza rubrica "Cerneala simpatica"; coordonator al colectiei de istorie literara la Editura Universitatii "Al. I. Cuza", Iasi. Volume publicate: Ion D. Sîrbu - de veghe în noaptea totalitara, 2003; Fragmentarium - impresii despre oameni si carti, 2006; Ibraileanu. Catre o teorie a personalitatii, 2007.