IAŞII LUI PATRAŞ/ Est-etică şi literatură. Cazul Ion D. Sîrbu

Autor: Patras Antonio 26.08.2010

Din câte îmi amintesc, primele texte semnate de Daniel Cristea-Enache le-am citit acum cincisprezece ani într-un număr din "Caiete critice" (10-12/ 1995) dedicat lui Ion D. Sîrbu, scriitor cu o cotă de atunci în continuă creştere. Comentariile tânărului critic literar m-au frapat prin seriozitate şi prin susţinerea răspicată a importanţei punctului de vedere moral în aprecierea anvergurii personalităţii autorului în discuţie.

Iată un om pentru care adevărul nu e vorbă goală, îmi ziceam, fără să bănuiesc traiectoria spectaculoasă a celui ce avea să devină liderul incontestabil al generaţiei sale, interpret avizat şi infatigabil al literaturii momentului, cu o autoritate recunoscută până şi de adversarii cei mai înverşunaţi. Prestigiul de care se bucură astăzi nu-şi are însă rădăcinile nici în ambiţia de a fi primul în breaslă şi de a ţine o mulţime de rubrici prin gazete, nici în voinţa de a scrie perfect, lustruind fraza pe toate feţele, cu riscul unei nobile dar păguboase sterilităţi. Dincolo de talent şi inteligenţă, indiscutabile, ceea ce l-a impus a fost consecvenţa cu sine, respectul faţă de valoare, indiferent de opţiunile de gust, temperamentale, raportarea constantă la câteva principii care, admiţând nuanţarea, reflectă un mod personal de a înţelege literatura, profund şi convingător. Pentru a fi crezut pe cuvânt criticul trebuie să-şi reprime înclinaţiile subiective, zbenguielile egolatre. De aceea, poate, la capătul carierei, Lovinescu găsea în "dogmatismul necesar" unicul punct de sprijin al disciplinei. Critica uzează din plin de instrumentele sofisticii, dar nu are voie să rămână, e clar, doar o gimnastică a minţii, fie aceasta oricât de subtilă.
De la paginile din "Caiete critice" Daniel Cristea-Enache a continuat să-şi scrie textele tot cu cerneala onestităţii: şi rubricile din "Adevărul literar şi artistic" (revista de care şi-a legat numele ani buni), şi cele din "România literară" sau "Cultura", şi cărţile, fie că e vorba despre masivele volume de cronici Concert de deschidere (Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 2001), Bucureşti Far-West. Secvenţe de literatură română (Bucureşti, Editura Albatros, 2005), sau Timpuri noi (Polirom, 2009), fie despre acelea de interviuri, toate aducând în prim-plan, insistent, problematica morală (Ileana Mălăncioiu, Recursul la memorie, Iaşi, Polirom, 2003; Sertarul scriitorului român, Polirom, 2005). Dar opul cel mai substanţial de până acum, semnificativ prin însuşi subiectul ales, este studiul monografic despre Ion D. Sîrbu (Un om din Est, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2006), iniţial teză de doctorat apreciată cu calificativul suprem, Summa cum laude. Cum despre fostul cerchist exilat la Craiova-Isarlâk s-au publicat deja destule cărţi, să vedem prin ce se distinge contribuţia exegetică a lui Daniel-Cristea Enache.
În prima parte (De la Petrila la Petrini. Viaţa lui Ion D. Sîrbu) lucrarea reconstituie, pas cu pas, biografia scriitorului, pentru ca în capitolele ulterioare să se ocupe de opera literară propriu-zisă, mai exact de textele cu adevărat reprezentative, trecându-se sub tăcere ceea ce rămâne insignifiant sub raport valoric. Maniera adoptată pentru a surprinde cât mai exact datele esenţiale ale personalităţii celui nevoit să treacă prin infernul comunist este aceea clasică, a consultării atente a documentelor, autorul dovedind justificate rezerve faţă de mărturiile autobiografice şi fragmentele cu caracter confesiv marcate inevitabil de zgura resentimentelor şi idiosincraziilor intelectualului cu viaţa furată. Daniel Cristea-Enache nu se lasă vrăjit de vorbele adesea autocompătimitoare ale cărturarului tentat să-şi mitizeze propria existenţă şi confruntă în permanenţă sursele pentru a nu fi ispitit şi a nu cădea în capcana encomionului deşănţat. Lucid şi sobru, cântăreşte cu detaşare punctele de vedere, ferindu-se să dea verdicte incriminante şi să acuze pe cei ce nu au dovedit tăria de caracter a lui Ion D. Sîrbu. Nu ştiu să fi fost vreodată orbit criticul de obiectul admiraţiei sale. Şi nici cu privirea întunecată de ură nu l-am văzut. Excesele îi vor fi apărut ca semne prevestind lucruri rele sau, oricum, lipsite de eleganţă.
De aceea, dezideratul obiectivităţii şi al moderaţiei îl determină ca, după o preliminară selecţie a faptelor, să rămână în umbră şi să relateze "din off", de pe poziţia naratorului impersonal, povestea unei vieţi care dobândeşte exemplaritatea mitului. Sîrbu însuşi spunea undeva: "Eu mi-am povestit viaţa de atâtea ori - trebuind de fiecare dată să mint puţin - încât acum nu mai ştiu nici eu care e adevărul. Pentru mine, viaţa nu mai e, nu mai poate fi deloc aceea pe care am trăit-o de fapt - ci aceea pe care am visat-o, am gândit-o, am creat-o eu. Şi această viaţă nu tinde spre adevăr şi istorie, ci spre poveste, mit sau literatură", conştientizând de altfel imposibilitatea recompunerii fidele a propriei vieţi din fragmentele risipite ale memoriei. Şi chiar dacă ar fi posibil lucru acesta, la ce bun? Nu conţinuturile conferă semnificaţie unei vieţi, cât structura, pattern-ul ei care permite, prin permutări succesive, nenumărate reconfigurări de sens.
Daniel Cristea-Enache înţelege că documentul, în sine, nu spune nimic dacă nu e însufleţit de scenariul epic imaginat de cel ce interpretează. Modelul călinescian i se impune cu hotărâre biografului, dar tot pe o latură ce indică necesitatea depăşirii orizontului îngust subiectiv. "Biografia de fapt nu e a artistului, ci a conştiinţei istorice sedimentată adânc în straturi...", cu aceste cuvinte alese ca motto se deschide studiul de faţă. Este aici implicată şi o notă polemică, exegetul luând distanţă în raport cu alţi comentatori, care au ales să desprindă biografia cu precădere din operă. Demersul lui Daniel Cristea-Enache îl continuă, astfel, pe cel al lui Nicolae Oprea (Ion D. Sârbu. Timpul romanului, Ed. Paralela 45, 2000), la alt diapazon şi cu rezultate clar superioare, datorită mai întâi materialului bibliografic mult mai bogat, de-ar fi să amintim doar mărturiile lui Constantin Florin Pavlovici din Tortura pe înţelesul tuturor (Cartier, 2001) sau confesiunile surprinzătoare ale unor apropiaţi ai scriitorului publicate în ultimii ani. Viaţa lui Ion D. Sîrbu nu e urmărită, apoi, doar din unghiul personal, care transformă orice eveniment, fie cât de mărunt, în prilej de jubilaţie narcisistă. Fiecare detaliu menit să circumscrie o experienţă strict individuală e descifrat de pe poziţia privilegiată a celui ce cunoaşte sfârşitul, iar întâmplărilor mai mult sau mai puţin obişnuite li se caută mereu cauzele într-un context larg, socio-politic, istoric - aşa se explică şi proiectarea personalităţii scriitorului pe ecranul simbolic al unui destin emblematic pentru intelectualul din Est, fie că se numeşte Petrini, Sîrbu sau oricum altfel. Accentul cade însă, apăsat, pe imaginea omului Ion D. Sîrbu, văzut nu în postura de protagonist al istoriei mari ("nu e un erou cu majusculă"), ci în aceea de martor refugiat în anonimat, observator lucid şi îndurerat al unei lumi în derivă.
Delimitând două mari perioade în existenţa scriitorului ("două vieţi"), în funcţie de episodul cumplit al detenţiei ce-l scoate definitiv din cărţile succesului social, autorul reţine în treacăt factorii psihologici şi de mediu care au condus la modelarea unui caracter făcut să reziste ispitelor compromiţătoare şi să nu se frângă în faţa răului şi a prostiei agresive. Este subliniată apoi, repetat, importanţa celor două figuri tutelare, repere fundamentale în formarea propriei personalităţi: Tatăl (scris mereu cu majusculă), miner sindicalist ce a dat fiului o educaţie aspră, axată pe nişte principii morale sănătoase, şi Lucian Blaga, profesorul cu rol decisiv în biografia sa spirituală. Mai departe, în capitolul despre Cercul Literar de la Sibiu (Cvadratura Cercului) se insistă asupra diferenţelor dintre Ion D. Sîrbu şi colegii de generaţie. Fiul de miner se singularizează printre tinerii lui prieteni în primul rând prin experienţa de viaţă (dintre toţi, doar el a plecat pe front, timp de mai bine de trei ani, participând la luptele sângeroase de la Stalingrad), de unde maturizarea prematură, dar şi prin scrisul său, neîncadrabil în programul estetic al cerchiştilor decât parţial. Sîrbu nici nu a semnat de altfel "Scrisoarea deschisă" adresată lui Lovinescu, preferând să facă publicistică pe teme social-politice sau să compună texte care să placă şi tatălui său şi lui Blaga deopotrivă.
Daniel Cristea-Enache nu-şi propune să schiţeze istoricul grupării şi nici să trateze în detaliu elementele teoretice şi de estetică ce au condus la configurarea de mai târziu a "euphorionismului", utopie consumată în paginile epistolare ale câtorva visători cu iluziile intacte. Pentru înţelegerea contextului şi a semnificaţiei apariţiei grupării criticul recomandă, îndreptăţit, studiul lui Petru Poantă (Cercul Literar de la Sibiu. Introducere în fenomenul originar, Ed. Clusium, Cluj-Napoca, 1997), singurul în măsură să explice convingător coagularea unui program estetic din mantaua căruia au ieşit destui scriitori de prima mână. În intenţia autorului monografiei în discuţie nu a intrat decât punctarea legăturilor lui Ion D. Sîrbu cu tinerii săi colegi, urmăriţi pe atunci de alte himere. Cel ce va fi recunoscut mai târziu drept prozatorul en titre al Cercului visa încă la o carieră universitară strălucită, după debutul ei fulminant. Timpul nu a avut răbdare şi l-a aruncat în vârtejul unei istorii ce i-a schimbat soarta în mod dramatic. Paginile târzii de confesiune mărturisesc însă şi orgoliul de a fi reuşit să convertească eşecurile unei existenţe ruinate într-o strălucită izbândă pe tărâm literar.
Asupra literaturii lui Ion D. Sîrbu se opreşte criticul în capitolele din partea a doua a studiului. El nu face un inventar şi nu analizează fiecare text în parte, urmăreşte doar piscurile acestei opere inegale, şi ele numai în oglinda biografiei, în acord cu strategia hermeneutică vizată. De aceea, jurnalul şi corespondenţa sunt consultate en passant, după ce au fost mai întâi stoarse de toată seva confesiv-autobiografică. Puteau fi menţionate, totuşi, măcar câteva lucruri despre originalitatea scriiturii diaristice a lui Sîrbu şi a excepţionalului său jurnal, singular în istoria genului. Autorul se mulţumeşte să semnaleze studiul Elvirei Sorohan, fără a mai intra în detalii. Nu la fel procedează când vine vorba de celelalte compartimente ale creaţiei lui Ion D. Sîrbu. Dramaturgia e evaluată, corect, ca un "capitol omogen", fără realizări majore, dar la un nivel onorabil pentru teatrul românesc postbelic. Cota valorică a acestor piese se situează undeva între dramaturgia tezistă, cu mesaj propagandistic, din anii 50 (Baranga, Davidoglu, Everac), şi teatrul anilor 60-70 (Sorescu, Muşatescu, D.R. Popescu), scuturat deja, în mare măsură, de gunoiul ideologic.
Din întreg teatrul lui Ion D. Sîrbu, Daniel Cristea-Enache apreciază superlativ doar drama Pragul albastru, cu observaţia că "realizarea e superioară proiectului". E adevărat, dramaturgul gândea teatrul ca formă didactică, educativă, un fel de tribună de unde să transmită oamenilor mesajul său umanitarist, fără ambiguităţi de prisos. Arta trăieşte totuşi mai cu seamă prin sugestiile multiple şi polisemantismul său, dezambiguizarea răpindu-i valoarea şi transformând-o în simplu vehicul ideologic. Cele mai multe din dramele scriitorului suferă de tezism, meteahnă de care nu e scutită nici proza, dar acolo formula epico-eseistică presupune ea însăşi dezbaterea de idei şi încrucişarea discursurilor cu caracter retoric-demonstrativ. De nici un fel de preţuire nu se bucură în ochii lui Daniel Cristea-Enache comediile lui Ion D. Sîrbu, considerate poate cam prea sever facile experimente dramaturgice "de un umor discutabil". În fond, umorul sîrbesc e acelaşi şi în comedii şi în proza confesivă şi de ficţiune. Singurul lucru reproşabil dramaturgului care spera să dea o replică ardelenească umorului caragialian ar fi inadecvarea dintre diferitele coduri estetice şi text. Dramaturgia, mai restrictivă în respectarea convenţiilor, nu poate accepta discursul proliferant eseistic, oricând asimilabil în roman, genul libertăţii absolute de expresie. Sîrbu încalcă regulile cu bună ştiinţă, şi aşa iau naştere "comediile-eseu", în opinia mea mult mai originale ca dramele, în ciuda defectelor, evidente, bineînţeles. Foarte subtil remarcă însă autorul cărţii că proza lui Ion D. Sîrbu e "mai dramatică decât teatrul", poate cu gândul la interesanta lucrare a lui Vasile Popovici despre "lumea personajului". Dramaturgia a fost doar calea, atent supravegheată de Cerberii cenzurii comuniste, prin care Sîrbu a putut pătrunde din nou în literatura română. Dar în raport cu marile romane postume, piesele sale de teatru par, e drept, banale arpegii, simple exerciţii de digitaţie.
În privinţa prozei, Daniel Cristea-Enache subliniază necesitatea "abordării sintetice şi diferenţiatoare", a "efortului de sistematizare" în vederea descoperirii celor mai caracteristice categorii structural-expresive. Astfel, interpretul pune în lumină factura satirică a literaturii lui Ion D. Sîrbu, cu inflexiuni întunecate de blestem ce îngheaţă zâmbetul pe buze, dar găseşte şi o zonă complementară, mai luminoasă, nostalgic-evocatoare, unde tonul vaticinar lasă locul blândeţii protectoare în faţa candorii şi purităţii unei lumi paradiziace, ferite de tăvălugul istoriei. Pe de o parte, lirism şi patos (evocarea copilăriei şi a universului mineresc: superioare valoric sunt volumul Povestiri petrilene, schiţele din ciclul Colonie din volumul Şoarecele B. şi alte povestiri sau, parţial, romanul Dansul ursului), pe de alta, satiră şi grotesc, absurd, ironie, umor negru (unele nuvele din Şoarecele B..., romanele postume plus literatura confesivă). Totuşi cel mai sus se situează, cum just se afirmă în studiul de faţă, romanul Adio, Europa!, Jurnalul unui jurnalist fără jurnal şi corespondenţa, adică operele în care se manifestă deplin spiritul satiric al prozatorului ce va fi simţit pe limbă, ca profeţii de altădată, gustul cenuşii vorbelor risipite zadarnic în cele patru zări. Cât despre formula artistică a lui Ion D. Sîrbu, criticul identifică, precis, cele câteva elemente definitorii, relevabile în întregul corpus de texte purtându-i semnătura: "accent pus pe fond, pe temele şi problemele grave abordate şi exploatate discursiv, pledoarie umanistă subiacentă sau explicită, preferinţă marcată pentru valorile tari, justificate şi evidenţiate ca atare".
Meritul cel mai de seamă al cărţii e de a fi readus în prim-plan figura unuia dintre puţinii noştri scriitori care nu şi-au vândut talentul şi conştiinţa în cumplitele vremi ale prigoanei comuniste. Daniel Cristea-Enache reuşeşte să impună în conştiinţa publică, iată, imaginea unei personalităţi de excepţie şi să facă pe deplin dreptate posterităţii lui Ion D. Sîrbu, prozator de valoare indiscutabilă, plasat în vecinătatea lui Preda, prin radicalismul etic, şi a lui Călinescu, prin expresivitatea stilistică inconfundabilă.
Într-o lume parcă tot mai săracă în caractere, Ion D. Sîrbu este un model la care nu ar strica să ne întoarcem din când în când. Măcar pentru a nu pierde din vedere cu totul faptul că însemnătatea unei opere se măsoară şi de la înălţimea morală a celui ce a creat-o.

ANTONIO PATRAS (n. 1973). Critic literar, conferentiar la Facultatea de Litere, Universitatea "Al. I. Cuza", Iasi. Debut publicistic: 1998, în revista "Convorbiri literare"; doctorat în filologie (2002); membru al Uniunii Scriitorilor Romani; redactor la revista "Convorbiri literare", unde semneaza rubrica "Cerneala simpatica"; coordonator al colectiei de istorie literara la Editura Universitatii "Al. I. Cuza", Iasi. Volume publicate: Ion D. Sîrbu - de veghe în noaptea totalitara, 2003; Fragmentarium - impresii despre oameni si carti, 2006; Ibraileanu. Catre o teorie a personalitatii, 2007.