INTERVIU Ion Cucu: „Când spuneai scriitor – asta valora ceva. Astăzi sunt foarte mulţi scriitori. Prea mulţi”

Ion Cucu s-a născut la Bucureşti, în 29 august 1937.
În anul 1960 debutează cu reportaje şi foto-reportaje în cotidianul Scânteia Tineretului, unde va forma şi coordona o echipă de tineri foto-reporteri.
În paralel, colaborează cu Uniunea Scriitorilor şi cu gazete literare din Bucureşti şi din ţară.
Din 1975, la revista Luceafărul, iniţiază rubrica "O istorie a literaturii române contemporane văzută de Ion Cucu", unde publică săptămânal, timp de două decenii, fotografie din viaţa literară românească.
Din 1990 este colaborator permanent al revistei România literară.
A ilustrat numeroase istorii literare şi dicţionare, de la "Dicţionarul scriitorilor români" (Zaciu, Papahagi, Sasu), la "Istoria literaturii române contemporane" a lui Alex. Ştefănescu şi "Istoria critică" a lui Nicolae Manolescu.
Pe 29 august, Ion Cucu va împlini 73 de ani. 51 dintre aceştia au stat sub semnul literaturii. Un bilanţ ar suna cam aşa: zece preşedinţi ai Uniunii Scriitorilor sub al căror mandat a activat, peste 20.000 de imagini într-o filmofototecă încă nevalorificată şi câteva, prea puţine, albume şi expoziţii propuse publicului larg. În încercarea de a cunoaşte câteva dintre tainele arhivei sale literare am reprodus pentru dumneavoastră câteva pasaje dintr-un viitor volum de interviuri cu unul dintre cei mai pătimaşi susţinători ai literaturii române, fotograful artist Ion Cucu, cel care pariază pe viitorul literaturii prin forţa imaginilor sale.

- La un moment dat, Tudor Gheorghe Cucu, tatăl dumneavoastră, v-a întrebat ce faceţi în Bucureşti. Eraţi în vizită acasă, alături de Ilie Purcaru şi de Ion Băieşu. "Fotografiem şi scriem", a fost răspunsul. Bătrânul Cucu, uitîndu-se la dumneavoastră, măsurându-vă din cap până-n picioare a răspuns: "Adică nimic!" Cât de consistent a fost şi este acest "nimic" pe care-l strângeţi de 50 de ani?

- Da, parcă ar fi de poveste. Dar cum să repar eu povestea asta? Ştiu. Iubea porumbeii. Şi cum aveam mereu aparatul cu mine, l-am fotografiat. Tata, cu capul într-un nor de porumbei, a fost o fotografie pe care i-am făcut-o fără să ştie. Cînd a văzut, zice: "Bă, nu, nu, am greşit cînd am spus că nu faceţi nimic, faceţi un lucru uluitor!" Tata mereu vorbea cu două tăişuri. Şi-n glumă, şi-n serios. Când îl întrebam: "ce faci, dom'le, acolo?" nici nu se întorcea către mine, nici nu mă saluta. Stătea cu spatele la mine, aplecat, şi-mi zicea: "Măi, băiete, fac ceva frumos." Ştiam că altoia un pom. Era foarte pasionat: "Uite, aici sunt nişte paţachine", mlădiţe de pomi culese de pe drumurile lui, meri sălbatici pe care-i aducea în grădina lui, întotdeauna a lui, nu a noastră!, pe care-i altoia cu piersici, cireşi, caişi. Şi întâmplarea asta cu nimicul aş lega-o de altoitul paţachinelor bătrânului. În toată viaţa mea legată de fotografie am încercat să fac şi eu ceva frumos. Nu pot spune c-am altoit, ca el, paţachine, dar am făcut şi eu ceva frumos. Dar am mai rămas cu ceva. Totdeauna cînd mi se propune să intru într-o combinaţie devin circumspect deoarece cei cu care încerc să mă combin mi-ar putea face surprize. Îmi asum singur răspunderi pentru orice fac. Grădina mea e numai a mea ca realizare, dar nu mai e doar a mea ca dimensiune. Cu timpul a devenit a literaturii române. Unii mi-au spus că ar fi o "comoară" încă ascunsă, alţii că ar fi un "ocean" în care te poţi îneca.

- Unde este depozitată "comoara" şi ce conţine ea?

- În mine în primul rând, eu păstrez acest tezaur. Se află depozitat în mine şi, materialmente, nu cred că are importanţă.

- Aţi avut "vizitatori" nepoftiţi prin casă?

- Ha-ha, nu, literatura încă nu poate crea astfel de surprize.

- De fapt, dacă nici măcar licitaţii cu autografe de scriitori sau portrete ale acestora nu se organizează... Ştiţi ce mi se pare fabulos (şi vă invidiez pentru longevitatea de a fi printre scriitori atîţia ani)? Aţi ignorat oferta financiară a televiziunii, aţi refuzat să deveniţi unul dintre fotografii cuplului Ceauşescu şi aţi mers pe mâna scriitorilor. Ce v-a făcut să "pariaţi" pe scriitori? De unde vine această forţă?

- Forţa vine din citit. Din cărţi, din muzica simfonică şi din întâlnirile cu scriitorii. De mic mi-a plăcut să citesc. Şi când îmi legănam fraţii în copaie citeam. N-am putut termina medicina din cauza dosarului bătrânului şi trimiterii lui la Canal. Dar mi-a rămas pasiunea pentru portret. Atunci am înţeles că starea celui de pe masa de operaţii ţine cumva de fotografie. Poate că apropierea de scriitori a venit şi din faptul că, fotografiindu-i, retrăiam cumva starea doctorului de dinainte de operaţie. Lucrurile pot fi rodul întâmplării, dar nu cred. M-am întâlnit cu scriitorii pentru că eram bun la fotbal. Jucam în echipa scriitorilor pe fals. De copil organizam meciuri de fotbal între echipe de cartier din Rahova, Ferentari, 13 Septembrie, Antiaeriană. Eram căpitan de echipă, mergeam la Venus, îmi plăcea foarte mult ITA Arad, Dermata Cluj, Carmen-ul şi veşnicul CFR Rapid. Lucram în secţia bromograf a Casei Scânteii când Nicolae Velea m-a descoperit. Şi-aşa am ajuns să-i cunosc, încet-încet, pe toţi: Nichita Stănescu, Băieşu, Păunescu şi încă zeci şi sute de scriitori pe care i-am fotografiat.

- O arhivă cât o literatură. Când va ieşi toată la lumină?

- Ea conţine filmofototeca cu aproape 20.000 de imagini, care nu a fost în totalitate fişată, ţinând cont că la momentele de întâlnire cu scriitorii consumam aproximativ 1-3 filme pe eveniment, lucrând în principal pe format mare, 6x6, pentru că exista o calitate bună a copiilor şi se puteau scoate portrete sau personaje. Însă întotdeuna mă dublam un aparat de tip Leika, bun pentru aglomeraţii şi coate. Când spun asta mă gândesc la agitaţia de la premiile Uniunii. Aveam grijă ca obiectivul aparatului să fie cu deschidere largă, unde, de la distanţă mică de scenă intrau două-trei personaje - astfel că aş putea spune că nu scăpa nimic. Or, în astfel de întâlniri se publicau maximum cinci imagini pentru gazetele literare, iar restul până la 40 intrau automat în filmoteca personală. Le datam şi le puneam într-un sertar, aliniindu-le altor sute şi mii de plicuri, multe nedeschise încă. Nu exista zi fără zece declanşări. Cred că acolo se află faţa nevăzută a lunii. Şi suntem curioşi să o vedem. Cred că-n toamna/iarna care va veni le voi ordona, voi face copii mari pe hârtie fotografică, le voi data şi sper ca-n primăvară să intre pe suport magnetic.

- Cam cât din ea aţi scos până acum pentru public?

- Cred că cel mult 35%.

- Există fotografii pe care le păstraţi doar pentru dumneavoastră?

- Sigur, sunt fotografii nepublicate şi nearătate, fără să urmăresc un scop precis, dar aşa se întâmplă cu toţi colecţionarii. Cred că fiecare colecţie are o inimă a ei, un centru vital, care dacă ar fi dizlocat, ar exista pericolul ca acea colecţie să-şi piardă din valoare.

- Am observat în volumul I al albumului "O istorie literară a priviri"i, apărut la Editura Charmides în 2006, că fiecare imagine publicată este datată. Ţineţi o evidenţă a tuturor fotografiilor?

- 90% da. Şi celelalte ştiu precis de când sunt şi cum sunt. Când am făcut public faptul că am lucrat la 10 preşedinţi ai Uniunii Scriitorilor, pot recunoaşte fotografiile după cât a fost de prolifică perioada la unul sau altul dintre preşedinţi, după cât a fost de benefică pentru literatura română. Mulţi vor zâmbi şi vor spune că atunci finanţarea se făcea de la partid. Aşa şi este, dar eu cred că, trăind aproape toate acele momente, acei bani nu au fost risipiţi. Sigur că erau scriitori care goleau fondul literar dintr-o anumită zi printr-o singură semnătură, dar ceea ce mai ştiu sigur e că tinerele talente primeau finanţare prin trimiterea lor la casele de creaţie.
Începând cu Beniuc şi, în special în timpul mandatului lui Zaharia Stancu, când festivităţile se derulau pe Şoseaua Kiseleff, aveai senzaţia că totul se petrece într-un cuib, cu mult spaţiu verde în jur. Apoi, grădina-restaurant Doina, aflată la câteva zeci de metri, ca o sală de aşteptare de dinaintea şi de după momentele importante din clădirea de-atunci a Uniunii Scriitorilor. La Doina aşteptai rândul la casierie şi tot acolo te-ntorceai. După cutremurul din 1977, sediul s-a reîntors cu totul în Calea Victoriei nr. 115. Toţi s-au mutat de nevoie acolo, sediul din Kiseleff fiind transformat, pe vremea lui Virgil Teodorescu, într-o ambasadă. Şi sediul revistelor din Bulevardul Ana Ipătescu, unde funcţionau majoritatea revistelor literare, dacă nu chiar toate (precum Gazeta literară sau Luceafărul, despre care vom vorbi separat) a fost vândut ambasadelor. A fost un business al statului român. Se spune că dacă ar fi trăit Stancu, nu s-ar fi întîmplat această lovitură pe la spate dată scriitorilor. Şi-aşa a dispărut grădina Doina şi a început să funcţioneze grădina din Calea Victoriei nr. 115, cu celebra "madam" Candrea (unii îi spuneau "madam" Candrea, alţii doamna Candrea - asta ca să nu supăr pe nimeni).

- Ce o făcea celebră?

- Te simţeai perfect acolo, preţurile erau mici, se bea, se mânca, casieria era la parter şi nu se putea ca unul dintre comeseni să nu ia nişte bani. Te făcea să te simţi ca la mama acasă, numai că mama nu ţi-ar fi dat voie să bei aşa de mult. Asta nu înseamnă că scriitorii veneau acolo numai pentru a se ameţi. Se făcea literatură între două fripturi şi două şpriţuri. În plus, erau şi nişte prăjituri absolut delicioase numite ciupercuţe şi celebrele pricomigdale. Restaurantul funcţiona începând de la masa de prânz, iar terasa se deschidea după ora 18.00, astfel că după masă te puteai muta în grădină. În plus, Uniunea plătea masa scriitorilor mai puţin avuţi.

- Aţi fost de sute de ori în Sala Oglinzilor. Ce vă leagă de acel spaţiu?

- Asta merită povestită pe-ndelete. Dar nu acum. Când vom ajunge cu seria de documentare la episodul despre Sala Oglinzilor, ca şi la cel cu cei 10 preşedinţi, vom face ceva nemaifăcut. Voi aduce portretele scriitorilor în Sala Oglinzilor şi le voi pune pe scaune, aşa cum îi ştiu eu că se aşezau. Sigur, erau întâlniri în care nu se foloseau scaune, ci canapelele şi fotoliile de pe margini. Asta mai ales după venirea lui Macovescu. Când se omagia un scriitor şi festivitatea se prelungea, apăreau şi scaunele. În clipa în care mă-ntrebi îl văd pe Şerban Cioculescu, O. Paler, Geo Bogza stând cu bărbia sprijinită-n pumni, iar pe canapea - Alex. Ştefănescu. Din când în când apărea şi Eugen Simion. Manolescu venea mai rar, avea plete, era subţirel şi stătea în grupul de la uşă, ca şi Nichita. Tot de pe vremea lui Macovescu l-am văzut invitat şi la prezidiu. Pentru mine apariţia lor şi a altora ca ei era o adevărată bucurie profesională. Simţeam un freamăt în mine care se transforma în imagini fotografice. Dar voi vorbi pe larg despre asta "aşezându-i" pe scaune. şn.m., un cristian: în cadrul Târgului Alternativ de Carte s-a lansat seria document "Ion Cucu", serie care include 50 de episoade filmate cu acesta. Happening-ul despre care vorbeşte aici Ion Cucu s-a desfăşurat în Sala Oglinzilor şi apare în episodul IVţ. Dar nu doar în Sala Oglinzilor aveai impresia de atemporal. Existau şi cenaclurile de la Muzeul Literaturii şi, mai ales, de pe Aleea Alexandru, unde se afla Ateneul Tineretului, astăzi sediul ICR.
Consider că scriitorii sunt o specie aparte de oameni, cu tot ceea ce înseamnă acest lucru: talent, dăruire, sacrificiu se află în totalitate la purtător. Poveri greu de dus, de care probabil nu scapă niciodată. Mergeam la ei acasă, stăteam împreună în atâtea deplasări, întâlniri cu cititorii, drumuri. Tot timpul eram mânat de dorinţa de a-i cunoaşte.

- Deziluzii?

- Nu, pentru că nu i-am urmărit doar literar. Deziluziile au fost când scriitorii talentaţi au murit devreme. În rest, m-a interesat imaginea lor. Nu securiştii, nu vorbele care circulau, nu o singură generaţie. Pe cei mai mulţi i-am fotografiat tineri, la debut. Pentru ca imaginea lor să fie a vârstei tinereţii lor. De prin 1974 am înţeles că o istorie a literaturii în imagini începe să se contureze din toate aceste fotografii. Dar pe-atunci literatura reprezenta ceva. Scriitorul reprezenta ceva. Intrarea în Uniune era un eveniment special, momentul era intens, exista o mică regie. Când spuneai "scriitor" - cuvântul ăsta valora ceva. Astăzi sunt foarte mulţi scriitori. Prea mulţi.

- Din cele aproape 200 de imagini cu Nichita Stănescu, cam câte sunt încă inedite?

- Din filme scoteam doar fragmente. Am scos mai ales portret din Nichita, cele în care se află în grupuri le am, în mare parte, nepublicate. Pentru că nu le-am vizitat în întregime. Am clasicizat 50 de imagini cu Nichita şi la un eventual album Nichita sigur că va trebui să scot şi alte imagini. La fel stau lucrurile şi cu Nicolae Breban, Fănuş Neagu, chiar şi cu Petre Ţuţea (mai puţine, e adevărat, dar suficiente pentru un capitolaş bun), Cezar Baltag, Constantin Ţoiu, Ileana Mălăncioiu, Ana Blandiana. Dar cu cine nu am, ca să zic aşa! Aş avea încă multe de spus imagistic vorbind. Cum am crezut foarte tare în debutanţi, am încercat să fotografiez scriitori în care credeam că vor da lovitura. De multe ori aşa s-a şi întâmplat.

- În ce relaţii sunteţi cu moştenitorii scriitorilor fotografiaţi? Cine vă caută mai des?

- Nu m-a căutat mai nimeni. Mi-a propus Dora Stănescu să-i dau tot ce am eu cu Nichita, că-mi cumpără.

- V-a dat şi un preţ?
- N-am vândut fotografii cu bucata. Aştept să tipăresc volumul doi, iar ţinta mea finală ar fi un album despre 50 de ani de literatură în fotografii. Ce am tipărit până acum sunt doar argumente că există material pentru aşa ceva. Oricum, în astfel de cazuri, sumele sunt infime.

- Câţi dintre realizatorii de manuale şcolare, editori sau autori, v-au căutat pentru a vă cere permisiunea de a reproduce fotografiile dumneavoastră în cărţile pe care le vând prin şcoli?

- Astăzi, când mă întrebi, în revista Amfitrion din Turnu Severin, pe copertă apare un portret mare al lui Cezar Ivănescu realizat de mine special pentru volumul "La Baaad". Nu m-a întrebat nimeni nimic. Am primit de foarte multe ori telefon cum că au apărut fotografii făcute de mine prin diferite reviste. De foarte multe ori nici nu ştiam de existenţa acelor reviste.

- Şi nu vă doare?

- Mă şi doare, sigur că mă doare, dar mă şi mângâie. Nu ştiu ce să fac. Eu drept de autor n-am cerut niciodată. Eu vreau doar să le public într-o istorie literară. Sigur că e normal ca numele lui Ion Cucu să existe sub aceste fotografii, pentru că e vorba de multă muncă şi o pasiune care, iată, trece de 50 de ani de activitate. Dar ce le pot face? Cum îi spuneam şi soţiei, orice se va întâmpla cu fotofilmoteca mea, tot bine va fi. N-are cum să iasă rău. La un moment dat trebuie "vărsată" în lume. Dar cred că nu sunt mulţi cei care au nevoie de acele fotografii. Toată energia mea s-a consumat în a le face, nu în a le difuza. Simpla realizare necesita un efort nu doar intens, ci şi calculat. Îmi făceam liste. Eram, spre exemplu, cu Norman Manea în vizită la Mălini. Seara, în hotelul din Fălticeni, mă-ntrebam dacă Norman Manea e "rezolvat" din punct de vedere fotografic, developam filmele ca să ştiu dacă am acele portrete pe care le doream. Şi singur am făcut toate astea. N-am dat niciodată filmul spre developare cuiva. Am developat singur totul. 20 de ani de stat în camera obscură nu e tocmai puţin. Şi, cu toate astea, pot spune că nu cunosc toate fotografiile mele.

Foto 1: Ion Cucu (fotografie de un cristian)
Foto 2: George Macovescu, Fanuş Neagu, Marin Sorescu (1982)
Foto 3: Adrian Păunescu şi Ion Cucu (1968)
Foto 4: Geo Dumitrescu (1984)
Foto 5: Pavel Şuşară şi Ioan Es. Pop (1993)
Foto 6: Andrei Codrescu (1994)
Foto 7: Laurenţiu Fulga şi Matei Călinescu (1974)
Foto 8: Nora Iuga şi Ioan Flora (1997)
Foto 9: Eugen Negrici (nedatat)
Foto 10: Virgil Teodorescu, Şerban Cioculescu, Marin Mincu (1981)
Foto 11: Eugen Simion, Ştefan Augustin Doinaş, Mircea Dinescu (1981)
Foto 12: Marin Preda (iarna lui 1974)
Foto 13: Constantin Ţoiu
Foto 14: Gellu Naum şi Ştefan Bănulescu
Foto 15: Zaharia Stancu
Foto 16: Paul Goma
Foto 17: Virgil Mazilescu
Foto 18: Ioan Alexandru şi Marin Sorescu
Foto 19: Nicolae Manolescu şi Octavian Paler
Foto 20: Expoziţie Ion Cucu la sediul Uniunii Scriitorilor, Târgul Alternativ de Carte, 2010