De la cărţile sibiline la brevetarea incoerenţei
Povestea cărţilor sibiline e arhicunoscută. Încerc să o
reamintesc aici nu doar pentru pura şi simpla-mi plăcere, reală,
intensă şi, de ce să nu recunosc, obsesivă la modul
îngăduitor.
O bătrână puţintică la trup, dar încă în putere, cu privirea
limpede şi mersul sigur, vine la cel de-al şaptelea rege legendar
al Romei. Nu mai ştiu cum îl chema, aş putea să caut într-o carte,
dar nu vreau să vă împovărez memoria cu un nume, din câte-mi
amintesc, destul de complicat.
Bătrâna duce pe umăr o desagă cu nouă cărţi despre care spune că
sunt oracole divine şi că vrea să le vândă. Regele o priveşte cu
luare aminte pe necunoscută, nu pare de prin părţile locului, nici
îmbrăcămintea, nici vorba nu-i trădează obârşia.
După ce întârzie o clipă mai mult decât se cuvine asupra bătrânei,
regele o întreabă cât cere pe cărţi. Bătrâna, care în tot acest
răstimp i-a susţinut privirea cu seninătate, cere un preţ foarte
mare. Auzind-o, regele se porneşte pe râs şi-i spune că nu-i în
toate minţile.
Fără să tresară, bătrâna se uită în jur, ia trei cărţi din desagă
şi cu paşi măsuraţi se apropie de focul din încăpere şi le aruncă
în el. Apoi se întoarce spre rege şi-l întreabă dacă nu vrea să
cumpere, tot la acelaşi preţ, cele şase cărţi rămase.
Regele râde şi mai tare, hohoteşte de-a binelea, spunând că, fără
îndoială, biata femeie e complet nebună. Bătrâna mai aruncă trei
cărţi în foc, după care îi cere regelui acelaşi preţ pentru
ultimele trei cărţi.
Dintr-o dată, se spune, regele s-a oprit din râs, a devenit atent
şi serios, înţelegând că "acea stăruinţă şi încredere nu sunt de
dispreţuit" şi a cumpărat cele trei cărţi la preţul cerut iniţial
pentru toate nouă la un loc. Aceste cărţi au fost aşezate la loc de
cinste şi au fost numite sibiline.
Mărturisesc că am ţinut să repet povestea cărţilor sibiline pentru
că îmi place la nebunie încăpăţânarea (unii ar spune prostească) a
bătrânei şi acceptarea înţeleaptă a regelui. Găsesc aici o coerenţă
reconfortantă între gesturile celui care ştie şi gesturile celui
care recunoaşte. Şi mai e ceva.
În aceste vremuri în care unii se dau de ceasul morţii să breveteze
incoerenţa, am naivitatea să cred că e bine ca măcar să vorbim
despre coerenţă, dacă tot nu reuşim să o exersăm, dacă tot nu
reuşim să scăpăm de incoerenţi.