Frumoşii tineri
Impresia puternică pe care o produce la lectură cartea lui Ion
Vianu, "Amor intellectualis"*, poate fi descompusă în maniera
autorului: din unitatea ei psihologică, spre complexul de elemente,
proprietăţi, înzestrări şi calităţi care au determinat-o.
Acestea lucrează în mod vizibil pe parcursul autobiografiei,
orientînd-o într-o altă direcţie şi ridicînd-o la un alt nivel
decît cel al memorialisticii autothone predilecte după 1989. Cu
excepţii luminoase care confirmă regula, traversăm prin numeroase
"mărturii" oferite în ultimii ani un teren al egolatriei şi al
resentimentului uman-scriitoricesc. În libertate regăsindu-se,
memorialistul român ştie tot şi condamnă circular, punîndu-se în
centrul spiritualităţii naţionale şi rezervînd celorlalţi roluri de
contemporani meschini. Un subiectivism îngroşat îi colorează nu
numai pe cei din jur, ci şi intervalul istoric, de obicei rescris
fantezist ori fantasmatic, în loc de a fi evocat.
Faţă de această modalitate "artistă", debitoare ficţionalului,
încercarea şi reuşita lui Ion Vianu ţin de un regim aproape
ştiinţific al strîngerii şi organizării materialului biografic. O
culme de scrupul auctorial găsim într-o digresiune a omului de
ştiinţă, prozator în alte cărţi, memorialist aici, dar unul atipic:
"Povestirea mea nu ar fi cu putinţă dacă nu mi-aş permite
îndrăzneala de-a proceda la astfel de reconstituiri. Ele sînt
posibile atîta vreme cît i-ai cunoscut bine pe actorii dramelor la
care nu ai asistat. Punînd în lumină, la unul, la celălalt,
poziţiile lor tari, punctele asupra cărora nu erau sub nici o formă
dispuşi să cedeze, dar şi slăbiciunile, micile sau marile fisuri
ale caracterului lor, devine un soi de joc al intelectului faptul
de a-i confrunta în imaginaţie aşa cum au stat şi s-au înfruntat şi
în realitate. (...) Tocmai de aceea nu pot vorbi aici de amintiri,
ci mai degrabă de un soi de ficţiune romanescă." (p. 146). Prin
această obiectivitate care, fără să diminueze, se foloseşte în
unele puncte de extensia prozastică, suplimentînd deci realitatea
umană văzută de aproape prin secvenţe noi şi dezvoltări coerente,
se explică şi lipsa de culoare anecdotică a cărţii de faţă. Nu prea
apar scenele din care alţi autori îşi sug memoriile,
reinjectîndu-le cu propriul venin. Întîmplarea, episodul nu sînt
readuse din trecut şi exploatate pe hîrtie pentru senzaţionalul,
pitorescul, ineditul lor. Ion Vianu le integrează în serii logice,
într-o anumită armonie a unei individualităţi distincte prinse în
maşinăria înregimentării sociale.
Autorul încearcă să-şi înţeleagă personajele; şi în
primul rînd pe sine. El nu "ştie", precum atîţia condeieri ai
noştri, totul despre toţi. Nu are condeiul dezinvolt, predispus la
figuri de stil şi la rapida execuţie a adversarilor. În pofida unei
evidente nevoi de diferenţiere, Ion Vianu moşteneşte de la ilustrul
său tată seriozitatea şi gravitatea, ca şi predispoziţia pentru
scrisul elaborat, cumpănit, îndelung meditat. E ceva totodată
înnăscut şi transmis, preluat şi perpetuat; ceva ce se moşteneşte,
dar se şi construieşte de unul singur. "Amor intellectualis" intră
firesc în specia Bildung, înfăţişînd tocmai acest drum atît de
dificil, accidentat către esenţa propriei personalităţi.
În mod paradoxal, contextul istoric strivitor, "obsedantul deceniu"
mai întîi copios ilustrat în pseudoliteratura anilor '50, apoi
abundent demistificat memorialistic, ajută mult acestei
cristalizări. El dă, aşa zicînd, o unitate de timp, de loc şi de
(re)acţiune edificării şi asumării individualităţii. Ion Vianu are
şi în prezentul reconstitutiv, după mai bine de jumătate de secol,
un teribil sentiment al închiderii României Populare. Graniţele au
devenit de plumb, comunicarea cu exteriorul european e blocată
parcă pentru totdeauna. Captivi în interiorul acestei societăţi
confiscate, şi ea, de statul totalitar, adolescenţii intelectuali
care asistă cu groază la marea închidere şi decuplare de Occident
se refugiază în alcool, în experienţe de promiscuitate şi
centrifugă socială, în nesfîrşite colocvii, în lecturi. Ocuparea de
către regimul politic a realităţii înconjurătoare şi nivelarea
socială operată cu brutalitate în numele "clasei conducătoare"
despart apele şi precizează conştiinţele. Cu toată ambiguitatea
structurală a oricărui intelectual obligat să trăiască într-un
regim forte (a încerca să te simţi liber interior într-o închisoare
mai mică sau mai mare), conştiinţa individuală capătă volum şi
anvergură exact în măsura în care rezistă înregimentării.
Reflectînd, ca de atîtea ori în carte, asupra traseului parcurs,
autorul-personaj ajunge la un moment dat la o dominantă a
personalităţii sale dată tocmai de "pulsiunea de a fi liber". După
proiecţiile sexuale de la pubertate, după "obrăzniciile" de student
remarcate de tovarăşii vigilenţi, după disponibilitatea de a servi,
dar într-un sens nobil, Omului (prin medicină), după redescoperirea
plăcerii ca mod de a te pierde într-o altă fiinţă, această "dorinţă
nelimitată de-a fi liber" organizează retrospectiv întregul roman
al formaţiei: "Există, spune Freud, tot felul de pulsiuni primare,
nu numai cea alimentară sau cea sexuală. De pildă, pulsiunea de-a
privi. «De ce nu ar exista, mi-am spus, şi pulsiunea de-a fi
liber?» O pornire care protestează împotriva oricărei limitări a
mişcărilor, care maximizează plăcerea musculară (şi mai tîrziu
morală) de-a folosi mişcarea în toate direcţiile spaţiului, iar
apoi mişcarea liberă, voioasă, năbădăioasă a gîndirii (în care
disciplina este autoimpusă). «Nu cumva», am gîndit, «asta este
pulsiunea care te domină cel mai tare pe tine?» Şi cred că aveam
dreptate. Multe hotărîri ale vieţii mele au fost dominate de
această dorinţă nelimitată de-a fi liber. Aş putea să o atribui
unei reacţii faţă de lumea constrînsă în care trăiam. Dar, sincer
vorbind, nu cred că un asemenea tip de constrîngere poate să
determine o astfel de alegere, fundamentală. Ea vine din imperative
mult mai arhaice, nu se poate explica decît prin evenimente de la
începutul începuturilor vieţii." (p. 316).
Citit cu atenţie, fragmentul de mai sus arată, pe de o parte,
curajul real al personajului, iar pe de alta, modestia autorului ce
se pune sub lupă. Rezistenţa tînărului intelectual burghez la
operaţiunea sistematică de sufocare a elitelor, în anii '50, e cu
atît mai preţioasă cu cît tovarăşii au lucrat mai bine. Altfel
spus, caracterul, cînd e, este mai ales în acele împrejurări care
tind să-l piardă sau să-l fisureze. Ion Vianu nu adoptă însă
ipostaza de erou ori de martir (preferată în digitaţiile
memorialistice ale curajoşilor noştri post-festum). El caută, iată,
o explicaţie mai adîncă pentru această nepotrivire de caracter cu
regimul democraţiei populare. N-ar fi atît curaj civic, cît o
predispoziţie genetică pentru libertatea mişcării şi a gîndirii; nu
este neapărat rezultatul unei reacţii la constrîngerile totalitare,
ci mai degrabă o opţiune fundamentală pe care fostul tînăr a
făcut-o, mai întîi, inconştient.
Registrul bombastic sau insidios al eului memorialistic exhibat nu
există nicăieri în paginile cărţii lui Ion Vianu. Asistăm, în
schimb, la o adevărată căutare a sinelui ascuns. "Amor
intellectualis" rulează desfăşurătorul biografic al unui personaj
constrîns social, penalizat ideologic şi frămîntat de însăşi vîrsta
tînără la care se află. Biografia devine autobiografie prin modul
sistematic şi în acelaşi timp subtil în care autorul recuperează
sensul experienţelor traversate. Dramele din lagărul socialist,
sinuciderea prietenului drag Mironi, ulterior trauma exilului
constituie secvenţe destabilizatoare, de ruptură şi disoluţie a
personalităţii. După ce le-a înfruntat în plin, autorul le va
expune fără impudice văicăreli. Tonul este reţinut, sobru, maniera
puţin pedantă. Şi aproape fiecare episod (considerat) relevant,
numeroasele şi fugitivele secvenţe ale unor fapte în permanentă
concomitenţă şi derulare sînt acum focalizate şi meticulos
analizate. Practic, pe Ion Vianu nu trebuie să-l crezi pe cuvînt,
fiindcă demonstrează; demonstraţia înseamnă argumentaţie rotunjită,
iar rotunjirea nu e, la el, stilistic-sofistică, ci rezultatul unei
meditaţii profunde la temă.
Dacă formatul social se arată demoralizant pînă la a fi
traumatizant, episoadele de formaţie "smulse" mediului ambiant
(lecturile, audiţiile muzicale, studiile de filologie clasică, mai
tîrziu cele de medicină) sînt explorate pînă cînd protagonistul se
simte saturat de ele. Unde e capătul? Fiecare punct terminus
constituie de fapt un nou început, cu reinvestirea totală a
tînărului acum septuagenar, cu aceeaşi beţie lucidă a unui Tudor
Vianu doritor de a nu rata nici o experienţă culturală majoră.
Tatăl este, de altfel, un personaj formidabil în autobiografia
fiului. Un mare spirit văzut în intimitate, dar şi cu
obiectivitate; cu vădită admiraţie, dar şi cu sentimentul - încă
viu - că presiunea exercitată de el asupra celorlalţi era enormă.
Ion Vianu îl recuperează din vechile lor dialoguri, precum şi din
scrisorile ori cuvintele trimise înspre magistru de cîţiva "frumoşi
şi virtuoşi tineri" (de la Noica la Negoiţescu şi de la Papu la
Balotă), "apărătorii culturii şi virtuţilor în vremuri de
restrişte".
Un efect extraordinar apare din majoritatea scenelor cu T. şi din
interpretarea lor de către fiul atent şi competent. Aşa cum
regretatul Matei Călinescu, "Geamănul" din "Amor intellectualis",
vorbea în "Portretul lui M" despre băiatul său grav bolnav ca
despre un învăţător al lui, celui matur, şi aici filiaţia este
întoarsă. Tudor Vianu e tatăl, însă T., personajul lui Ion Vianu,
devine fiul fiului său, obiectul unei afecţiuni şi al unei
compasiuni înţelepţite. Privirea ingenuă a copilului de pe vremuri
e dublată de comprehensiunea unui psihoterapeut: "Mic fiind, m-am
confruntat cu fragilitatea şi melancolia lui T., cu primejdia ca
fiinţa lui plină de sensibilitate să se scufunde. Apoi, am avut
de-a face cu nevroza mamei mele (...) dorinţa mea de a le fi
vindecător avea de-a face şi cu felul în care ei se încredeau în
mine. Cu acel subînţeles neîntrerupt că eu îi puteam salva - dacă
nu de la moarte, cel puţin de la disperare - prin prezenţa mea
alături de ei, dar şi prin însuşirile mele bune." (p. 321). Iubirea
filială se vede astfel învelită în plasa unei înţelegeri (la toate
nivelele) pe care Tudor Vianu o merită nu numai din partea
moştenitorului său...
Închizi această autobiografie absolut remarcabilă cu sentimentul că
despre valorile "frumoşilor tineri" din anii '50 nu putea vorbi
atît de convingător decît unul dintre ei.
*) Ion Vianu, "Amor intellectualis. Romanul unei educaţii", Editura
Polirom, Iaşi, 2010, 408 p.
DANIEL CRISTEA-ENACHE (n. 19 februarie 1974) este conferenţiar
universitar la Facultatea de Litere, Universitatea Bucureşti şi
consilier editorial la Editura Polirom. A ţinut cronica literară în
Adevărul literar şi artistic (1997-2005), apoi în Romånia literară
(2005-2009). Colaborări la Cultura, Suplimentul de cultură, Idei în
dialog, Bucureştiul cultural, Caiete critice, precum şi la ziarele
Evenimentul zilei şi Adevărul. Are o rubrică la Radio Romånia
Cultural şi una pe portalul LiterNet. Din 2005 este doctor în
Filologie (summa cum laude) al Universităţii Bucureşti, cu o teză
despre Ion D. Sîrbu. Volume publicate: Concert de deschidere
(Premiul de Debut al Romåniei literare, Premiul pentru Debut al
Uniunii Scriitorilor din Romånia şi Premiul "Titu Maiorescu" al
Academiei Romåne); Ileana Mălăncioiu, Recursul la memorie.
Convorbiri cu Daniel Cristea-Enache; Sertarul Scriitorului Romån.
Dialoguri pe hårtie; Bucureşti Far West. Secvenţe de literatură
romånă; Un om din Est (Premiul pentru Critică şi Istorie Literară
al Asociaţiei Scriitorilor Bucureşti); Convorbiri cu Octavian
Paler; Timpuri noi. Secvenţe de literatură romånă.