Amélie Nothomb şi „the fucking war”

Toamna este cel mai straşnic sezon literar în Franţa. De-o parte sunt premiile, de la Goncourt şi Renaudot la Femina şi Medicis, de cealaltă "la rentrée littéraire", care înseamnă o avalanşă de cărţi noi şi de nume mari în vitrinele librăriilor. Criză sau nu, apetitul pentru lectură este încă viguros, dovadă că, la începutul toamnei 2010, vor ieşi pe piaţa franceză nu mai puţin de 700 de titluri - literatură autohtonă şi străină. Atenţie, nu oricine publică toamna. Apariţia în standuri sub semnul faimoasei "rentrée" reprezintă şi un certificat de calitate.

Amélie Nothomb, bunăoară, iese, la sfârşit de august, cu un nou roman. Prolifica doamnă a făcut din asta o datină: acum 19 ani, a publicat "Igiena asasinului". Între timp a mai scos 19 romane. Unul pe an, la sfârşit de vară/ început de toamnă. Acum, lumea se va îmbulzi să cumpere "Une forme de vie" (Ed. Albin Michel), cea mai nouă producţie a extravagantei scriitoare veşnic îmbrăcate în negru, şi să salute româneşte ("S'il vous plaît, Madame..."), cerşind autografe. O paranteză: anul trecut am asistat la o astfel de sesiune de dedicaţii nothombiene la Virgin Megastore, pe Champs Elysées. Deşi mega, librăria devenise absolut neîncăpătoare pentru cele câteva sute de fani isterizaţi care se buluceau, greţos, să o atingă cu privirea pe belgiancă mai ceva ca pe o vedetă de cinema. Am renunţat să mă amestec în furnicar, nu, Doamne fereşte, pişcat de sentimentul că sunt "au dessus de la mêlée", ci din pragmatism (lene?), dându-mi seama că nu am nicio şansă să mă apropii de tronul misterioasei autoare a romanului "Stupeur et tremblements" (500.000 de exemplare vândute).
Din ultimul ei roman aflăm, întâi de toate, că Amélie Nothomb nu este doar autoare de literatură, ci şi de epistole. Scrie, potrivit unor declaraţii făcute în presă, de o bună bucată de vreme, circa 8 scrisori pe zi. Aproape toate reprezintă dialogul cu cititorii săi (cu vreo două mii dintre ei întreţine o corespondenţă susţinută), iar acum s-a hotărât să topească această experienţă în paginile unui roman despre care critica franceză s-a grăbit deja să spună că este cea mai izbutită carte a sa.
Personajul principal al romanului "Une forme de vie" este o scriitoare care seamănă leit cu Amélie Nothomb îşi analizează aventura epistolară, labirinturile şi implicaţiile ei existenţiale, sub presiunea unei concluzii de fond zguduitoare ("Sunt acea fiinţă poroasă căreia oamenii îi conferă un rol copleşitor în viaţa lor") şi a unui accident epistolar: primirea unei unei scrisori de la un GI american, aflat la datorie pe frontul din Irak:
"Dragă Amélie Nothomb,
Sunt soldat în armata americană, numele meu este Melvin Mapple, aţi putea să-mi spuneţi Mel. Sunt încartiruit la Bagdad încă de la începutul acestui nenorocit de război, să tot fie şase ani de-atunci. Vă scriu pentru că sufăr ca un câine. Am nevoie să fiu înţeles, iar dumneavoastră, ştiu sigur, mă veţi înţelege. Vă rog să-mi răspundeţi.
Melvin Mapple
Bagdad, 18 decembrie 2008"
Amélie Nothomb, scriitoarea pusă în scenă de Amélie Nothomb, reacţionează: "Am crezut la început că e o glumă proastă. Presupunând că acest Melvin Mapple există, avea el oare dreptul să-mi scrie asemenea lucruri? Nu exista oare o cenzură militară care n-ar fi lăsat niciodată să treacă vorba «fucking» înainte de «war»?
Am examinat scrisoarea. Dacă era un fals, realizarea lui era remarcabilă. Avea timbru american şi ştampilă irakiană. Iar lucrul cel mai adevărat părea caligrafia: scrisul acela american de bază, simplu şi stereotip, pe care în atâtea rânduri am avut prilejul să-l observ în decursul şederilor mele în State. Precum şi tonul direct, de o indiscutabilă legitimitate. Atunci când am încetat să mă mai îndoiesc de autenticitatea misivei, am fost izbită de dimensiunea incredibilă a mesajului: deşi nu era nimic uimitor ca un soldat american care trăia în acest război să sufere ca un câine, era în schimb halucinant ca acesta să mi se adreseze mie. Cum auzise oare de mine?" Din mirare în mirare, Notomb continuă schimbul de idei, sfaturi şi sentimente cu obezul soldat (care suferea de bulimie de stres) şi încearcă să-i desluşească biografia şi psihologia, depăşind o frontieră sacră: cea care separă arta de viaţă. Scriitoarea încearcă să-l găsească pe Mel, cel în carne (mă rog, grăsime) şi oase, sedusă fiind de faptul că acesta i-a citit toate cărţile şi că "vrea să existe doar pentru ea".
Dincolo de problemele americanului, ale războiului şi ale genului epistolar, Amélie Nothomb va risipi, pe întreg parcursul romanului, redutabilele ei sfaturi şi cogitaţii despre univers, morală şi literatură, din seva cărora nu mă pot împiedica să vă ofer o mostră: "Nu există decât un singur mod de a rezolva un blocaj legat de scris: scriind. Reflecţia eficientă şi dinamică nu apare decât în momentul redactării". Lăsând gluma la o parte, doamna în negru chiar are mare dreptate. O mai spusese şi Heliade Rădulescu, dar nu prea a fost luat în serios: "Scrieţi, băieţi, orice, numai scrieţi!"

DANIEL NICOLESCU. Absolvent, în 1982, al Universităţii Bucureşti, Facultatea de filologie, secţia română-portugheză. Redactor principal (şi, începând cu 1991, grafician copertator) la Editura Eminescu, între 1985-2003. Colaborări (cronică literară, cronică plastică, traduceri) la numeroase reviste culturale, începând cu 1974. Redactor şi art-director la diverse publicaţii din ţară. A semnat mai multe volume de traduceri şi un volum de interviuri. Din anul 2000 până în 2009 - editor executiv la Ziarul de Duminică.