O descriere care dă fiori: curba de sacrificiu a lui Spiru Haret. Cum arătau dezbaterile politice privind reducerea cheltuielilor şi impozitul progresiv în 1901

Spiru Haret. N-a fost nici şef de partid, nici şef de guvern, n-a strălucit prin talent oratoric şi nici nu a dat lovituri politice răsunătoare. Dar societatea modernă românească poartă amprenta personalităţii sale reformatoare. A trăit cu simplitatea profesorului de modă veche şi a muncit ca un ministru de specialitate: din greu, tăcut şi modest. Prin felul său de a fi, creează în epocă un adevărat curent, haretismul. Este duşmănit, hulit, ponegrit, atacat cu înverşunare. Rareori ripostează. Dar nu este un naiv. "Ar fi o naivitate ca atunci când alţii fac armă politică din orice, eu să nu le plătesc cu aceeaşi monedă". Situaţia materială precară a corpului didactic din Regatul român îl îndeamnă să adopte o poziţie publică. În 1906 publică "Pagini de istorie", o broşură de 32 de pagini, în care, printre altele, dezvăluie contextul economic şi social în care a venit la putere guvernul liberal condus de D.A. Sturdza. Guvern în care Haret a deţinut, pentru a doua oară, portofoliul Instrucţiunii Publice. Motivaţia demersului său? "Deşi foarte recente, evenimentele din anii din urmă sunt uitate sau nu sunt destul de bine cunoscute de cei interesaţi". Publicăm câteva fragmente din această broşură despre o situaţie care seamănă picătură cu picătură cu ceea ce trăim azi.

La începutul anului 1901, situaţia financiară a ţării era îngrozitoare. În doi ani, deficitul ajunsese la 72 de milioane. Statul era în pericol de a nu mai putea face faţă îndatoririlor sale; serviciile publice erau ameninţate a nu mai putea funcţiona; cuponul datoriei publice nu se ştia dacă se va mai putea plăti. În timpul acesta, ţăranii mureau de foame, vitele lor pieriseră cu miile, toate rezervele ţării erau sleite. Pe deasupra tuturor, mai era un împrumut de 175 de milioane, făcut în decembrie 1899, cu dobândă mare, care trebuia plătit întreg până la 1904, pe când creditul ţării era aşa de scăzut încât îi era imposibil să găsească unde să se mai împrumute cu o sumă cât de mică şi cu dobânzi oricât de mari.
Cine putea crede că, cu o ţară ruinată, doborâtă sub atâtea nenorociri, mai era vreo putinţă de scăpare? Răspunsul ni-l dădeau vrăjmaşii noştri, care ieşeau la iveală din toate părţile. (...) Falimentul nostru nu le mai lăsa, nici lor, nici altora, nici o umbră de îndoială, şi deja se vorbea pe faţă şi se făceau chibzuieli pentru impunerea controlului european asupra finanţelor noastre.
Controlul european! Adică o comisie de bancheri străini, care să ia în mână administrarea finanţelor noastre, să reguleze veniturile, să supravegheze urmărirea impozitelor şi să mărginească cheltuielile în felul şi după conveninţa lor. Cu alte cuvinte, robirea ţării, impusă nu cu armele, după luptă vitejească, ci în chip ruşinos, ca robia risipitorului fără de minte căzut pe mâna cămătarilor, care-i storc averea şi-şi bat joc de dânsul.
Iată perspectiva care se deschidea înaintea ochilor noştri în februarie 1901. Şi încă nu insist asupra urmărilor mai depărtate ale situaţiei ce ni se pregătea şi asupra oarecăror eventualităţi, despre care nu se poate încă vorbi, şi a căror realizare în momentul acela ar fi putut fi cel din urmă dezastru.
Şi să nu se creadă că era ceva exagerat în temerile acestea. Cu o lună înainte, în ianuarie, unul din miniştri spusese pe faţă, de la tribuna Senatului, cum că controlul european era o eventualitate care intra în sfera posibilităţilor viitoare. Aceasta era ca şi o înştiinţare oficială de ce ne aştepta. De altfel, un început de realizare avuse deja controlul străin, prin modul cum se acordase concesia hârtiei de ţigară, cu care ocazie Ministrul-preşedinte (prim-ministru era conservatorul Gh. Gr. Cantacuzino - n.n.) zisese ca "să ne rugăm lui Dumnezeu ca pe viitor să nu mai avem a semna alte convenţii tot ca aceasta", ceea ce era încă o prevestire de ce putea să ni se întâmple.
În asemenea împrejurări, când însăşi existenţa ţării ca ţară liberă era ameninţată, cu jumătăţile de măsură nu mai mergea. Trebuiau luate fără întârziere măsuri a căror energie şi eficacitate să fie la înălţimea pericolului.
Două sisteme erau în prezenţă. După unul, trebuiau mărite contribuţiile; după celălalt, trebuiau scăzute cheltuielile.
Guvernele de atunci adoptaseră pe cel dintâi. Ele au făcut să se voteze un număr mare de impozite noi, şi-şi propuneau să mai voteze încă şi altele. Dar mijlocul acesta era neîndestulător şi periculos. Ce puteau să producă 29 de impozite noi, căzute deodată asupra unei ţări istovite? Nu se ştie că în anii cei răi nici impozitele ordinare nu se pot încasa? Nu se putea prevedea - după cum s-a şi întâmplat - că, cu toate impozitele cele noi, încasările vor rămâne cu mult mai prejos decât prevederile? Într-adevăr, tocmai în urma votării noilor impozite a avut loc un nou deficit de 37 milioane. Cum putea să fie altfel? Ce se putea lua de la cei ce nu mai aveau nimic?
De aceea opoziţia de pe vremea aceea, formată din Partidul Liberal, susţinea trebuinţa de a se reduce cheltuielile într-o măsură foarte însemnată, cel puţin cu 20 milioane pe an. Aceasta este soluţia cea mai naturală, la care se gândeşte oricine care vede că-i scad veniturile. Şi pentru ca să nu se creadă că propune această curajoasă soluţie numai pentru a face greutăţi guvernului, Opoziţia, prin vocea a doi din şefii săi, a declarat şi în Cameră şi în Senat că este gata să dea guvernului tot concursul său, în mod cu totul dezinteresat, pentru realizarea acestor economii.
Dar partidul care deţinea puterea nu a avut curajul să intre pe calea aceasta. El ştia că facerea economiilor va atinge o sumă de interese, tocmai a acelora care, cu organizaţia noastră actuală de Stat, au cea mai mare parte de influenţă în conducerea intereselor Statului. El s-a temut că ţara nu va mai putea suferi reduceri aşa de mari în cheltuieli, deşi putea să se teamă tot aşa de mult că ea nu va putea suporta nici noile impozite care se mai pregăteau.
În asemenea împrejurări s-a făcut schimbarea de guvern din februarie 1901. (...)
Pentru a face cele 25 de milioane de economii, a trebuit să se cerceteze bugetul în cele mai mici amănunţimi ale lui şi să se suprime tot ce era de prisos. S-au desfiinţat astfel destul de multe sinecuri, înfiinţate în anii de belşug, când se creau posturi nu pentru trebuinţa serviciului, ci pentru trebuinţa partizanilor politici. Dar pentru completarea sumei necesare, a trebuit să se împuţineze chiar şi salariile funcţionarilor rămaşi. Aceasta s-a făcut prin cunoscuta curbă, care dă atât de mult loc de vorbă, mai ales acelora care nu ştiu în ce constă ea. O lămuresc aici.
Reducerea lefurilor se putea face în două feluri: ori să se reducă la toţi, mari şi mici, tot câte atâta la sută, ori reducerea la sută să fie cu atât mai mare cu cât era şi leafa mai mare. Spre exemplu, pentru lefi, una de 100 lei şi alta de 800 lei, după după primul sistem ar fi trebuit să se facă la prima leafă o reducere de 9 lei si la a doua de 72 lei; iar după al doilea sistem, reducerile erau respectiv de 5 şi 160 lei.
Guvernul de la 1901 nu a ezitat: el a adoptat al doilea sistem; căci şi-a zis, cu drept cuvânt, că pentru cel care are numai 100 lei, o reducere, cât de mică, e mult mai dureroasă decât pentru cel cu 800 lei; căci celui dintâi i se ia din necesar, iar celui de-al doilea din prisos. De aceea s-a făcut faimoasa curbă de reducere, care realiza acest scop, de a stabili o normă care să atingă cât mai puţin lefile cele mici, dând însă cifra totală de economie pe care nevoile Statului o impuneau. (...)
Curajoasa operă a guvernului de la 1901 nu a fost realizată cu uşurinţă, după cum lesne era de prevăzut. Nemulţumirile, plângerile, rezistenţele ascunse nu au lipsit. Dar, ceea ce era mai greu de prevăzut, şi care cu toate acestea s-a întâmplat, a fost de a se vedea oameni în stare de a-şi da seama de pericolul situaţiei, însă atât de lipsiţi de patriotism încât, în loc de a da sprijin guvernului în lucrarea lui patriotică, să caute a răzvrăti lumea, pentru a împiedica ceea ce ei nu se simţiseră în stare să facă. Din norocire, ţara a fost mai cuminte decât credeau ei.