Opiniile unui bancher care a calculat transparent dobânzile
ZF din 3 septem-brie a solicitat public "opiniile
bancherilor care au calculat transparent dobânzile".Subsemnatul
Dan Pascariu, reprezint o bancă ce poate fi calificată în acea
categorie şi vă rog să publicaţi opinia solicitată, pe care o redau
mai jos.
În primul rând, sunt de acord în totalitate cu punctul de vedere al
domnului M. Negriţoiu, care a explicat foarte bine mecanismul de
formare a dobânzilor pe piaţa bancară.
În al doilea rând, toate băncile din România au practicat, într-un
moment sau altul, o dobândă de referinţă internă. Precizez că
această dobândă de referinţă internă nu este o "invenţie"
românească, ci îşi are corespondentul în dobânzile "prime rate" sau
"base rate" (la fel de transparente/netransparente ca acelea ale
băncilor din România) practicate de zeci de ani în sistemele
bancare occidentale, chiar în economii stabile, şi publicate
periodic de către fiecare bancă în parte. Financial Times publică
în mod regulat în secţiunea "Market Data" "base lending rate"
pentru băncile care doresc acest lucru. La fel face şi Wall Street
Journal pentru băncile din SUA.
Faptul că unele bănci au adoptat mai repede decât altele formula de
dobândă "EURIBOR Ă marjă" faţă de "dobânda de referinţă internă Ă
marjă" este irelevant pentru concurenţa de pe piaţa bancară. În
primul caz, costul de lichiditate suplimentar derivat din prima de
risc de ţară este inclus în marjă, în timp ce în al doilea caz este
inclus în dobânda de referinţă internă, rezultatul total fiind, cu
mici variaţii, acelaşi. Afirm că este irelevant pentru competiţia
de pe piaţa bancară întrucât, după cum probabil cunoaşteţi, de
circa 7 ani, potrivit reglementărilor, indiferent de modul de
calcul al dobânzilor şi comisioanelor, implicit diferite de la o
bancă la alta, acestea trebuie să afişeze un cost total, DAE
(dobânda anuală efectivă), care să permită consumatorilor să
compare ofertele şi să ia deciziile în cunoştinţă de cauză. Iar
consumatorul face exact acest lucru, nelăsându-se influenţat de
nivelul marjelor.
În concluzie, diferenţele dintre cele două moduri de cotare sunt
doar de formă, nu şi de fond. În cazul "pedepsirii" retroactive
(?!) a băncilor care au folosit "dobânda de referinţă" şi
aplicării printr-o decizie administrativă, rigidă, a EURIBOR plus
marja veche, ar apărea pe piaţă o diferenţă nejustificată (nici
pentru bănci şi nici pentru clienţi) de 3-4 procente pentru produse
similare, la costuri comparabile. De-abia într-o asemenea situaţie
s-ar crea o distorsiune majoră în competiţia de pe piaţa
bancară."
În al treilea rând, problema contractelor bancare. Contractele
bancare de retail sunt ceea ce doctrina denumeşte "contracte de
adeziune". Respectiv, debitorul aderă şi îşi însuşeşte prin
semnătură un contract prestabilit (şi publicat) de către creditor.
Creditul de retail este "achiziţionat" de către consumator pe
principiul "văzut, plăcut", inclusiv în partea contractuală. La
fel ca la orice alt produs, creditul nu se vinde cu sila
consumatorului şi se presupune că atunci când a semnat creditul
ştie ce a achiziţionat.
Deşi n-am înţeles aserţiunea că "juriştii băncilor ştiu foarte
bine, dar nu spun...", precizez că juriştii ştiu şi spun/scriu
foarte bine două lucruri: 1. să aibă grijă să respecte legislaţia
în litera şi spiritul ei, inclusiv cea referitoare la protecţia
consumatorului şi 2. să formuleze acele clauze care să protejeze
interesele băncii, inclusiv în modificarea dobânzii, dar nu
discreţionar/arbitrar, ci în funcţie de condiţiile pieţei.
În al patrulea rând, dacă unele bănci se simt lezate de
comportamentul altora, acest lucru se discută şi se tranşează în
interiorul Asociaţiei Române a Băncilor şi nu prin intermediul
presei. Precizez că în această materie nu au fost discuţii în
cadrul ARB.
În ultimul rând, problema abordării subiectelor bancare în presa
românească. Aproape în totalitate, subiectele bancare sunt abordate
din perspectiva "săracului debitor" care este "jefuit" de băncile
"lacome". Din păcate, marea majoritate a comentatorilor ignoră
faptul că actul de intermediere financiară pe care îl practică
băncile nu porneşte de la interesele debitorilor, ci de la cele ale
creditorilor băncii (deponenţi individuali, firme, bănci şi alte
instituţii financiare). Prima obligaţie fiduciară a unei bănci este
faţă de această categorie care reprezintă circa 90% din totalul
fondurilor pe care le are la dispoziţie. Faţă de această categorie,
banca este obligată să evalueze riscurile corect (mai ales într-o
economie instabilă), să îşi creeze rezerve pentru eventuale credite
neperformante şi în general să facă tot ceea ce trebuie pentru a
proteja fondurile încredinţate. Din păcate însă, creditorii sunt
numeric mai puţini decât debitorii, nu fac scandal şi nu aduc nici
voturi, nici abonamente.
De aceea, sunt întru totul de acord cu aprecierile domnului
Negriţoiu privind populismul în abordarea acestui subiect, precum
şi eventualele poticneli în a asimila regulile economiei de
piaţă.
Într-adevăr, după cum afirmaţi, "capitalismul are nevoie de
democraţie, de libertatea cuvântului, de curaj, de implicare şi
dezbatere liberă pentru a aduce bunăstare". Dar mai are nevoie de
ceva. Are nevoie ca aceia implicaţi în dezbatere şi îndeosebi
formatorii de opinie să aibă proprietatea cuvintelor, să
stăpânească limbajul conceptual şi, mai ales, să fie competenţi şi
echilibraţi în abordarea subiectelor dezbătute.
Dan Pascariu, preşedinte al Consiliului de Supraveghere al UniCredit Ţiriac Bank