Opinie Sorin Paslaru: Nu miniştrii sunt de umplutură, ci însăşi guvernarea

Ultima remaniere a arătat cât de puţină însemnătate mai au miniştrii la această oră în România. Poate că unii dintre cei nou-numiţi vor face treabă, dar în nici un caz nu sunt percepuţi ca având anvergura necesară unor roluri de MINIŞTRI.
Numirile certifică situaţia schimbării raporturilor de forţă din ultimii zece ani dintre instituţiile statului. Deşi toată lumea stă cu ochii pe guvern, guvernul nu mai are putere în România.
Prin înfiinţarea a tot felul de Case (de Sănătate, de Pensii), de Agenţii (de Comunicaţii, de Control al Calităţii în Învăţământ), Guvernul a fost deposedat pas cu pas de puterea de a decide, de a controla sau de a supraveghea, într-un cuvânt de a executa ceea ce legiferează Parlamentul.
Deşi oamenii aşteaptă de la guvern să se ocupe de şcoli, de spitale, de săli de sport sau de drumuri, puterea la modul practic nu mai este la guvern. Câţi pacienţi ştiu spre exemplu că, dacă sunt nemulţumiţi de serviciile medicale, trebuie să se adreseze Casei de Sănătate, în al cărui Consiliu de Administraţie sunt şi reprezentanţi ai salariaţilor şi ai angajatorilor?
România are în faţă o alegere crucială: se poate dezvolta în continuare slăbind puterea centrală sau trebuie adusă în discuţie o re-centralizare a puterii administrative pentru a aduce dezvoltare?
Pe măsură ce trec anii şi rezultatele nu apar, întrebările nu mai pot rămâne la suprafaţă, ci mai târziu sau mai devreme opinia publică se va apleca asupra unor chestiuni strategice, de "design instituţional". Eficacitatea actualei structuri instituţionale trebuie discutată: a avut sau nu rezultate?
După 20 de ani de la Revoluţie, trebuie lăsate la o parte orice tabuuri şi discutat strict din punctul de vedere al rezultatelor.
Filozofia diminuării puterii centrale a fost credinţa în autoreglementarea diverselor sectoare din economie şi în îmbunătăţirea adusă de implicarea "cetăţenească" în administrarea resurselor, fără contribuţia guvernului.
Instituţii mai aproape de individ, mai aproape de adevărul pieţei. Teoretic, pentru o anumită fază avansată de dezvoltare a economiei şi societăţii, este posibil să fie
benefic.
Însă pentru România rezultatele întârzie să apară. Din păcate avem incendii în spitale, infrastructură la pământ, educaţie din ce în ce mai precară, companii de stat dezmembrate captive unor interese private canalizate politic. Lăsând orice tabu la o parte, trebuie puse anumite întrebări. Cât
este de aplicabilă această structură instituţională pentru "vârsta" societăţii româneşti?
Poate emerge dintr-un spaţiu slab organizat civic, unde oamenii educaţi sunt ori prea timizi, prea slabi sau prea cinici ca să fie în linia întâi, un tip de organizare a resurselor care să aducă creştere pe termen lung?
Cum pot oamenii cu capul pe umeri dintr-un oraş în care primarul investeşte milioane de euro în fântâni arteziene muzicale când spitalele sunt într-o stare deplorabilă să influenţeze decizia în direcţia corectă?
Poate o ţară pe jumătate rurală, unde se vând maximum 250.000 de de ziare centrale "serioase" la o populaţie adultă de 15 milioane de locuitori, să evolueze în sensul corect al investiţiilor în infrastructură, educaţie şi sănătate, nu mai vorbim de cercetare, fără un centru puternic, care să-şi asume misiunea dezvoltării?
Un doctor, un profesor, un arhitect - se formează în ani de zile. O avere se face într-un an pentru cine ajunge în poziţii publice de unde direcţionează banii comunităţii.
Puterea acestor oameni asupra comunităţilor lor, necenzurată de la centru, aduce mai devreme sau mai târziu o autodevorare. Creşterea nu poate veni fără investiţii, dar asumarea acestora presupune constrângeri care sunt respinse de cele mai mult ori în lipsa unei autorităţi puternice. Comunitatea avansează asimilând în timp valoarea adăugată adusă din informare şi educaţie.
În anii '80, magazinele erau goale şi în apartamente era frig, dar discursurile oficiale erau de pe altă planetă. Nu se puteau asimila, la nivel teoretic, lipsurile. Teoria spunea că trebuie să fie pline magazinele şi cald în case.
Ar fi păcat ca, la 20 de ani de la acest dezastru social şi economic, alte teorii să nu permită scoaterea la suprafaţă a realităţii, indiferent de consecinţe. Oamenii simt că ceva, undeva, este şubred. Nu poţi blama 20 de ani de guverne şi de miniştri proşti.