Prietenia poeţilor – mântuirea vieţii de aer
Am descoperit recent doi poeţi maramureşeni.
M-a năucit prietenia lor cu adânci rădăcini şi valenţe spirituale,
aşa cum reiese ea din cartea intitulată "Vasile Latiş şi Gavril
Ciuban în Viaţa de aer" (Ed. Grinta, Cluj-Napoca, 2009), volumul
îngrijit de Gavril Ciuban, Nicolae Iuga şi Marian Nicolae Tomi. Dar
mă pune pe gânduri şi discreţia nedreaptă în care trăiesc anumite
spirite remarcabile. Sau poate că este o formă de (auto)protecţie
de care au nevoie plantele rare precum floarea cea de colţ:
"Desăvârşită discreţie despre viaţa, despre moartea mea. Celelalte
pot rămâne neschimbate" - îşi notase Vasile Latiş cândva (p.
9).
Vasile Grigore Latiş (1933-2007) a trăit mai toată viaţa în
Maramureşul natal. Doar perioada studiilor clujene şi bucureştene
l-a ţinut departe de munţii săi cu păstori imperiali despre care a
şi scris nu numai în poezie ci şi un doctorat ("Păstoritul în
Munţii Maramureşului. Spaţiu şi timp" Tipografia Marco &
Condor, Baia Mare, 1993). Către apusul vieţii, după ce a fost mulţi
ani profesor la liceul din Târgul Lăpuş, a fost chemat să predea la
Universităţile din Baia Mare şi Oradea. A publicat mai multe cărţi
de versuri plus o sumedenie de articole în reviste de
specialitate.
Gavril Ciuban (n. 1951), născut la Vişeul de Sus, este bibliotecar
la Biblioteca Orăşenească din Vişeul de Sus şi de asemenea poet,
membru al USR.
"Viaţa de aer" este un reuşit şi bogat volum de corespondenţă între
cei doi perturbat, din păcate, de o neinspirată îngrijire a ediţiei
în care sunt puzderie de note explicative inutile spunându-ni-se
cine a fost Platon, Mozart, sau ce înseamnă lumina taborică - de
parcă s-ar adresa unor elevi de clase primare…
Vasile Latiş suferă ca orice poet de durerile acestei lumi iar
scriitura şi mărturia suferinţei sale sunt pe alocuri răscolitoare.
Precum Baudelaire, precum psalmistul, el strigă către prietenul
său: "De profundis clamavi", înşiruind demne jelanii la adresa
răului metafizic: "Am crezut - din orgoliu şi demonie pesemne! Că
eu, da, Eu, pot să merg oricât de departe, până la capăt - ce
capăt? Întru… Şi am mers. (…) Şi mi-e groază de mine. Iar uneori:
scârbă. Îmbrăcată cămaşa cea de jar, sau tras pe roată… da, uneori
visez suferinţe şi mai mari (…)" (p.27).
După ce a identificat în câţiva contemporani sau înaintaşi
resursele sapienţiale hotărâtoare pentru destinul său zbuciumat -
îi consideră maeştri pe D.D. Roşca, pe Constantin Noica şi pe
etnograful Mihai Pop, cel care i-a şi păstorit doctoratul - Vasile
Latiş glosează îndelung în paginile cărţii (scrisorilor). Iată un
splendid fragment plin de entuziasm, pornind de la binomul general
- individual:
"Există o nebunie (şi atracţie) a golului. Generalurile goale (Roma
imperială, despoţi orientali, ideologie de azi şi oho! oho!),
formalismele de azi (dar ce-o fi "golul" din construcţia templului
islamic?), generalul fără rest, atematic. Lipseşte individualul,
fie în precaritatea lui (cum îl propune Noica), fie cuplat cu
generalul său (cum în tragedia antică). Danaidele… Toate-şi ucid
soţii în noaptea nunţii. Hypermnestra - nu, şi ea rămâne ("nu
greşeşte cu gândul, nescoţând sabia din teacă" scria Pindar; mă tot
urmăreşte un tablou al lui Rembrandt, Zeus coborând la Danae în
formă de ploaie de aur). Întru pildă Zeul - se individualizează?
Da: în el însuşi (atributele sunt conturate), fie în cultul lui
loial, în templu, în statuie (dimpotrivă, Moartea egiptenilor e
universul faraonilor). Dumnezeu se individualizează? Da: în Iisus
şi pătimirile Lui. Muzica se individualizează? Da, în creatorii ei
(Mozart, Bach, Enescu). Două mâini nu-s la fel. Un milion de frunze
de stejar nu-s la fel. Un gând se individualizează? Da, în adevărul
(ba şi în eroarea) lui. Mama se individualizează? Da, în copiii ei
(năzdrăvanii!!) (capra cu trei iezi; da, prin ei se află şi cel mai
mic). Un izvor se individualizează? Da, prin faţa prietenilor care
odihnesc în apele lui" (p.67)…
În fond scrisorile lui Vasile Latiş sunt un fel de jurnal de bord
în care sunt înşirate îndelungi note de lectură ale autorului -
literatură universală, filosofie, religie… pe scurt: marea cultură.
Iar meditaţiile poetului filosof sunt exuberante: "Shakespeare se
lasă pradă la nebuni, ucigaşi, ostaşi, popoare, regi, războinici,
gropari, copii şi Dumnezeu se scaldă-n lacuri albastre. Tot se
scaldă şi se-ntreabă… ce-i mai bun pe lumea asta: «Calul, puşca şi
moartea» şi «să mănânci supă de sub tufă» iar «cui nu-i place să nu
se uite». O brânduşă mohorâtă…, o iubire grea şi Dumnezeu se urcă
singur pe cruce." (p.111).
Reflexele poetului sunt altoite alteori pe cele ale sociologului:
"Întrebând-o pe femeia de la noi din Cufoaia, ciufelnică foarte:
«Lele Năstacă! De ce le pui nume tuturor?» «Da' nu vezi că nu
le-ajunge cel pe care-l au?»" (p.136).
Cele 30 de scrisori ale lui Vasile Latiş sunt urmate de câteva
poezii ale lui Gavril Ciuban adresate prietenului său şi de o serie
de fotografii.
Mi-e greu să spun ce plăcută supriză mi-a făcut acest volum
descoperind, practic, doi oameni minunaţi, puţin cunoscuţi şi
deplin ancoraţi în marea cultură şi în spiritualitatea autentică,
doi pontifi uitaţi într-o lume depărtată de prejudecăţile mondene:
"Filosofia şi Poezia sunt cu totul deosebite; pe de-a-ntregul
înrudite. Dar fiecare ţine s-ajungă la Logos. Cum năzuieşte uneori
filosofia a ajunge la cel mai universal - originar! Câteodată
poezia, păstrându-l" (p.150) mai spune Latiş către final…
Voi rotunji prezentarea de faţă cu câteva versuri ale discretului
prieten Gavril Ciuban întitulate chiar aşa, "Viaţa de aer":
"Sufletul tău curat va reînvia
flacăra din ochii ascetului
Fericiţi veţi rătăci paradisul
în căutarea pământului natal
aşa cum trezită din somn
Poezia
întoarce privirile rămase pe ţărmuri
înspre alte începuturi de ape
Unde izbuteşte lebăda
cu rochia ei de mireasă
obârşiile Apocalipsei."
MARIUS VASILEANU (n. 14 apr. 1964 la Gura Humorului, Bucovina) are
o licenţă în filosofie (Universitatea Bucureşti) şi un master în
antropologia spaţiului sacru (Universitatea de Arhitectură ''Ion
Mincu''). Este doctorand al Universităţii Bucureşti, Facultatea de
Litere, cu o temă interdisciplinară în care continuă studiile de
antropologie a religiei. A fost director al Editurii Muzicale şi
profesor de istorie a religiilor în învăţământul preuniversitar. A
susţinut o bogată activitate în presă: studii, articole, eseuri,
recenzii, proză scurtă, editoriale, interviuri - în jurnale,
reviste culturale şi cu profil spiritual -, producător şi
realizator de emisiuni radio, numeroase colaborări la principalele
televiziuni centrale. În ultimii ani a fost editorialist şi editor
coordonator (departamentul cultură-religie) la ziarul ''Adevărul''
şi redactor-şef al revistei ''Adevărul literar şi artistic'';
ulterior a fost senior editor la agenţia de presă ''NewsIn'',
coordonând departamentele de cultură-religie şi media-publicitate.
Actualmente semnează o rubrică săptămânală în suplimentul
''Aldine'' al ziarului ''România liberă'' şi predă istoria
religiilor la Universitatea Bucureşti.