De unde ne vine teama de ruşi

Refuzând aservirea ideologică ori tentaţiile iconoclaste, cele mai serioase şi documentate studii de imagologie apărute la noi în ultimul timp răstoarnă viziunea simplist-maniheistă din basmele propagandistice cu eroi mitici de tristă amintire, ajutându-ne să scăpăm de obsesiile identitare, să-i înţelegem mai bine pe ceilalţi şi, prin ei, pe noi înşine.

În această direcţie se înscrie şi cartea universitarului ieşean Leonte Ivanov, "Imaginea rusului şi a Rusiei în literatura română. 1840-1948", prima lucrare care abordează sistematic un subiect atât de sensibil şi de controversat.
Pornind de la o clasificare mai veche a lui Keyserling, care identifica trei tipuri de imagini ale unui popor: autoimaginea (cum se vede un popor pe el însuşi), heteroimaginea (cum îl văd alte popoare) şi imaginea eternă (cum e văzut de Dumnezeu), cercetătorul nu adoptă o metodă pur descriptivă, nu însăilează la întâmplare informaţii fără însemnătate şi nu citează din surse lipsite de credibilitate. Apoi, ocupându-se de texte literare, el are în vedere şi valoarea estetică, nu doar pe aceea pur documentară, şi subliniază de fiecare dată legătura dintre personalitatea scriitorului, structura, tipul operei şi motivaţiile psihologice determinante ale constituirii imaginii alterităţii. Autoimaginea cea mai reprezentativă s-ar cristaliza, în opinia exegetului, în paginile jurnalului de scriitor al lui Dostoievski, autor care a intuit şi evoluţia raporturilor dintre Rusia şi popoarele din imediata vecinătate: "După eliberare popoarele slave de la sudul Dunării îşi vor începe noua viaţă tocmai prin a solicita Europei (...)garanţia şi protectoratul libertăţii lor, chiar dacă în concertul statelor Europei va figura şi Rusia, o vor face anume pentru a se elibera de Rusia". Heteroimaginea cea mai caracteristică, chiar dacă nu cea mai exactă, este identificată în volumul marchizului de Custine, Scrisori din Rusia, pentru că textul a făcut vâlvă în epocă, furnizând Occidentului pentru prima oară o cantitate apreciabilă de informaţii şi fiind totodată "o contrapondere la reprezentările româneşti", majoritatea, evident, negative.
Leonte Ivanov confruntă mereu cele două perspective, refuzând să tragă concluzii pripite, în intenţia de a sugera, prin relativizări succesive, trăsăturile cele mai apropiate de modelul originar (imaginea eternă). După ce face portretul-robot al rusului - "Ruşii sunt adepţii formulei totul sau nimic. Dată fiind perseverenţa lor în urmărirea unui lucru, nu-i de mirare că şi nihilismul şi anarhismul (...)s-au născut aici. Ca să nu mai vorbim de fanatismul cu care s-a încercat pe aceste meleaguri punerea în practică a utopiei socialiste. Iată că prin extremism s-a trecut la particularităţile negative ale ruşilor. De cele mai multe ori, acestea coexistă cu însuşirea opusă într-o unitate oximoronică: lenea cu dragostea de muncă, dezinteresul cu patima, năzuinţa spre libertate cu supunerea. Nu e de mirare atunci că majoritatea specialiştilor în domeniu consideră caracterul contradictoriu al sufletului rus ca fiind particularitatea lui fundamentală, reflectată şi într-o anumită instabilitate a sentimentelor. Dintre simbolurile etnice, cele mai populare ar fi: matrioşka, baia, ceaiul, samovarul" etc. -, autorul urmăreşte diversitatea nuanţelor care transformă realitatea în tot atâtea fantasme, cele mai multe ivite pe solul ignoranţei şi al resentimentului, totdeauna fertil în proiecţii compensatoare.
Prima parte a cărţii evidenţiază afirmarea europeană a Rusiei ca putere militară şi culturală, pe fondul conflictului intern dintre slavofili şi occidentalişti, primii, apologeţi ai mesianismului expansionist şi ai utopiilor de tipul "Moscova, a treia Romă", ceilalţi, propagatori ai unei imagini denigratoare despre barbaria şi mizeria propriului popor. Persistenţa prejudecăţilor şi a stereotipiilor, de regulă controlate ideologic, se explică prin accesibilitatea acestor imagini care se prezintă "nu ca un semn (reprezentare generatoare de semnificaţii), ci ca un semnal care trimite în mod automat la o singură interpretare posibilă" (Daniel-Henri Pageaux). Dostoievski atrăgea de altfel atenţia că "specificul rusesc nu poate fi receptat de către Europa", de unde şi "îndelunga şi trista izolare în familia popoarelor europene", şi inevitabilele erori de înţelegere. Ideea rusă, afirmată patetic de autorul Karamazovilor, e urmărită aici în toate metamorfozele ei, de la cristalizările milenariste şi ipostazele degradate ulterior în comunism, până la cinismul de după destrămarea Imperiului.
În spaţiul românesc, datorită absenţei unor lucrări ştiinţifice neviciate de ideologie, literatura constituie sursa cea mai fertilă în reprezentări imagologice. Exegetul se opreşte asupra unor texte de factură diferită, de la memorialistică şi jurnalele de călătorie la poezie sau roman, în intenţia de a schiţa un scurt istoric al confruntărilor dintre mentalităţi şi al receptării, din păcate fără consecinţe notabile, a civilizaţiei şi culturii ruse. O imagine deformată, modelată de o poetică a exotismului şi răspândită deopotrivă în literatură şi în mentalul colectiv, este aceea a rusului lipovean, creionată de Sadoveanu în Privelişti dobrogene. Aici, prozatorul înşiruie o mulţime de trăsături devenite clişeu, potrivit cărora lipoveanul ar fi "o arătare ciudată, cu părul şi barba zbârlite şi încâlcite, cu nasul şi rubaşca invariabil roşii. Principala îndeletnicire: băutura, patimă care se transmite până şi copiilor". Nici pitorescul moravurilor nu e ocolit, obiceiul bizar al însurătorii forţate a băieţilor pentru transformarea tinerei nurori în ibovnică a socrului fiind exploatat literar cu vădită intenţie mistificatoare. Legendele se răspândesc ca o molimă chiar şi printre cei mai puţin creduli, vorba ceea, doar nu iese fum fără foc. De aici, poate, şi oroarea românului neaoş de a se încuscri cu muscalul, fapt ce stârneşte ironia interpretului: "Nikita Ivanovici putea să-şi pună pofta-n cui dacă jinduia la fata lui Badea Ion. Da mai bine o dau Prutului, hotăra cu năduf aceasta din urmă, demonstrând, iată, că porecla cap de bou, cu care-l înzestrase Muscalul din popor, nu era întotdeauna o trimitere la stema Moldovei."
Dacă literatura lui Sadoveanu prezintă mai mult ca pe o curiozitate modul de existenţă al acestei etnii, Heliade Rădulescu proferă o grindină de blesteme la vederea "rasei scârboase a rusului roşcat şi murdar" şi la auzul "sunetelor răguşite şi barbare ale acestei limbi care te îngheaţă ca vântul ce suflă din Urali". Proiecţia mitic-exotică sadoveniană se transformă la autorul "Suvenirelor şi impresiilor unui proscris" în pură invectivă, imprecaţie vaticinară a cărturarului cu dragoste de ţară. Radicalitatea (ca să folosesc un cuvânt blând) unei astfel de atitudini se perpetuează apoi la Hasdeu şi Moruzi, scriitori născuţi în Basarabia şi de aceea poate atât de înverşunaţi în rusofobia lor. Pentru Hasdeu, "în Rusia este o datorie de cetăţean ca nimeni să nu cugete" şi tot acolo "un bun literat nu e treaz niciodată: de-ntâiu se îmbeată şi apoi scrie. Lectorii fac tot aşa: de-ntâiu se îmbeată şi apoi citesc". Aberaţiile acestea întristătoare sunt de neînţeles la un spirit de amplitudinea lui Hasdeu, indiferent de cauzele care le-ar fi putut genera.
O atenţie specială acordă cercetătorul ieşean jurnalelor de călătorie şi memoriilor, pentru că în asemenea texte, graţie necesarului "pact referenţial-autobiografic", scriitorii, dacă nu sunt cu totul lipsiţi de onestitate, confruntă prejudecăţile lor cu realitatea vie, pe care fiecare o percepe diferit, în funcţie de propria personalitate, de nivelul cultural şi acuitatea simţului de observaţie.
În secolul al XIX-lea, cel mai atent călător în Rusia pare a fi fost Ion Codru Drăguşanu, observaţiile sale fiind prezentate cu o detaşare care-l califică pe acest neobosit "peregrin transilvan" drept un "reporter impersonal" de o neobişnuită agerime, capabil să sesizeze fără ezitări nuanţele cele mai caracteristice. Mai târziu, un călător ca Radu Rosetti realizează, în opinia exegetului, un reuşit ghid turistic: "informaţie cu caracter general, istoricul şi geografia ţinutului, diverse statistici şi mai puţină nuanţă personală". Aceste texte reprezintă mai mult o fericită excepţie, pentru că autorii lor au renunţat la clişeele şi la atitudinea denigratoare de care se fac vinovaţi cărturari, am văzut, de o anvergură incomparabil superioară. Ion Codru Drăguşanu şi Radu Rosetti se mulţumesc să constate, refuzând să comenteze lucruri pe care simt că nu le-ar putea înţelege. Dar nu mulţi sunt capabili de o asemenea înţelepciune.
Un capitol special (Homo viator) este consacrat călătoriilor lui Panait Istrati şi Călinescu în "paradisul" sovietic. Deşi îi recunoaşte autorului "Spovedaniei pentru învinşi" sinceritatea şi buna-credinţă, exegetul subliniază eşecul mărturisirii sale ("Călătorie pe lângă adevăr"). Primit în cele mai luxoase hoteluri, arătându-i-se doar partea cosmetizată a unei lumi încătuşate, Panait Istrati nu e capabil să înţeleagă proporţiile dezastrului, inconştienţa sa făcând victime ale lagărului pe scriitori ca Pilniak şi Sandomirski. Într-o lumină nu tocmai favorabilă ne apare scriitorul brăilean ajuns celebru la Paris şi în secvenţa mărturisirii lipsei de confort resimţite în camera unei locuinţe de protocol mai puţin izolate fonic, somnul intelectualului sensibil la suferinţa celor mulţi şi obidiţi fiind tulburat de "urletele unei femei, dintr-o cameră de alături, care nu putea să-şi nască viţelul". Pe lângă adevăr trece şi Călinescu, dar criticul nici nu-şi propusese să facă mărturisiri care să zguduie conştiinţele prin sinceritatea lor. Adevărul e ignorat, în cazul său, cu bună ştiinţă: jurnalul de călătorie "Kiev-Moscova-Leningrad" ar putea face pereche, crede Leonte Ivanov, sub aspectul denaturării realităţii, cu "Mitrea Cocor".
Trăsăturile definitorii ale etnotipului, viziunea asupra existenţei, moravurile şi psihologia unui popor sunt determinate, desigur, şi de mediul natural, de coordonatele unui topos geografic specific. Nu întâmplător, misticismul rusesc, modul dramatic şi excesiv de asumare a credinţei creştine au fost mereu puse în legătură cu deschiderea nelimitată a spaţiului, cu întinderea nesfârşită a stepei, până la tărâmul misterios şi impenetrabil al gheţurilor siberiene. Leonte Ivanov relevă rezonanţa aparte pe care a avut-o mitul Siberiei în literatura noastră (v. cap. "Siberia în reprezentări româneşti"), conotat de regulă negativ ca simbol al infernului carceral. Astfel, la Alecsandri ("Pohod na Sybir"), caracterul ocazional al poemului transformă mitul în simplă alegorie morală, abia Macedonski valorificând mai profund şi original valenţele acestui topos fascinant.
Atent mereu şi la valoarea estetică a scrierilor avute în vedere, exegetul ieşean nu face un simplu studiu cultural şi nu citeşte literatura ca pe un document oarecare, distinge particularităţile fiecărui text în parte, gradul de ficţionalizare, în scopul decelării semnificaţiilor de adâncime ale imaginaţiei artistice care modelează mereu realitatea după criterii deloc uşor de identificat. Pornit în căutarea adevărului din spatele minciunii ficţionale, de câte ori simte impostura, ignoranţa sau reaua credinţă Leonte Ivanov le semnalează prompt, dar cu regretul de a fi descoperit asemenea lucruri, şi nu cu satisfacţia meschină a atâtor spirite aptere care răscolesc până în cele mai mici cotloane biografia oamenilor mari.
Cum scriitorii români au privit mereu mai mult spre Apus, cu precădere spre Franţa, tot de acolo au preluat şi locurile comune cele mai persistente despre cultura şi civilizaţia marelui vecin de la Răsărit. De o influenţă directă şi fertilă a prozatorilor ruşi, de pildă, nici nu poate fi vorba în literatura noastră. Doar vagi ecouri, cu rezonanţe ceva mai pregnante la Gib. I. Mihăescu, mai târziu la Bălăiţă sau Breban. De aceea, un roman ca Rusoaica nu putea fi ignorat în paginile volumului de faţă. Exegetul ieşean îi acordă, cum era de aşteptat, atenţia cuvenită, însă preţuieşte mai mult calitatea observaţiilor realiste ale autorului decât plăsmuirile imaginaţiei erotice ale naratorului protagonist. Subliniind interferenţa discursului auctorial, mai aproape de adevăr, cu acela, subiectiv, al naratorului propriu-zis (procedeul skaz-ului), Leonte Ivanov relevă pertinenţa opiniilor lui Manolescu din "Arca lui Noe", pentru a ajunge însă la concluzii sensibil diferite: o tehnică narativă atât de subtilă i se pare greu de asimilat şi de stăpânit de către un scriitor cu o conştiinţă artistică destul de confuză şi cu un orizont cultural deloc impresionant. Deşi apreciază originalitatea mai mult involuntară a romanului, exegetul ieşean subliniază îndeosebi importanţa mărturiilor cutremurătoare despre dezastrul şi mizeria din "raiul" bolşevic, fapt ce a determinat interzicerea reeditării cărţii în perioada comunistă. În comparaţie cu imaginea terifiantă a cimitirelor marine şi a cruzimii monstruoase cu care sunt exterminaţi oamenii în lagărul sovietic, plăsmuirile erotice ale protagonistului contrastează prin superficialitatea lor vinovată. Proiecţie inconsistentă a unor fantasme fără nici o afinitate cu eroinele din romanele prozatorilor ruşi atât de des invocate, Rusoaica lui Ragaiac, personaj lipsit de sensibilitate metafizică, se dovedeşte a fi o pură mistificare. Nici vorbă de idealizare. Doar o iluzie, degradată până la grotesc.
În fond, ceea ce lipseşte din romanul lui Gib. I. Mihăescu e tocmai Rusoaica, spre dezamăgirea celui ce caută reprezentări ceva mai substanţiale ale alterităţii şi nu găseşte decât o adiţiune haotică de clişee. Apoi, atitudinea egocentrică şi cinismul nu-l recomandă deloc pe Ragaiac ca sursă de observaţii utile într-un studiu precum cel de faţă. Incapabil să iasă din cercul strâmt al propriilor obsesii, materializate de o senzualitate ce găseşte mereu prilejuri de satisfacţie, acest "soldat fanfaron" nu manifestă nici cel mai mic interes faţă de străinul a cărui suferinţă nu-i provoacă decât dezgust. Foarte percutant prin atmosferă, Rusoaica e un roman "al alterităţii" privit numai dintr-un unghi, interesant, dar nu cel mai potrivit în cazul de faţă. Amestecul perspectivelor e destul de ambiguu, ca şi comportamentul protagonistului care, în ciuda aspiraţiilor sale superficiale, rămâne destul de greu de explicat în linia unei poetici de tip realist. Cinismul şi cruzimea scot personajul în afara hotarelor unei tipologii tradiţionale, aruncând asupra realităţii un văl tulbure, neliniştitor în absenţa sancţiunii morale. Dezamăgirea cercetătorului se vede astfel compensată de exultanţa criticului în faţa descoperirii unuia dintre cele mai originale romane ale literaturii noastre.

E adevărat că ruşii ne-au făcut mult rău de-a lungul vremii, ne-au ciuntit ţara şi ne-au adus comunismul pe cap, dar nu e mai puţin evident că tot ei au rămas un pretext ideal pentru justificarea eşecurilor şi neîmplinirilor noastre. Dacă nu ne va fi vindecat complet de resentimente, cartea lui Leonte Ivanov ne ajută să scăpăm măcar de multe prejudecăţi şi să înţelegem că Rusia nu e nici împărăţia lui Antichrist, nici o taină de nepătruns. Singura taină care învăluie totul, mereu, e numai ignoranţa.

ANTONIO PATRAS (n. 1973). Critic literar, conferentiar la Facultatea de Litere, Universitatea "Al. I. Cuza", Iasi. Debut publicistic: 1998, în revista "Convorbiri literare"; doctorat în filologie (2002); membru al Uniunii Scriitorilor Romani; redactor la revista "Convorbiri literare", unde semneaza rubrica "Cerneala simpatica"; coordonator al colectiei de istorie literara la Editura Universitatii "Al. I. Cuza", Iasi. Volume publicate: Ion D. Sîrbu - de veghe în noaptea totalitara, 2003; Fragmentarium - impresii despre oameni si carti, 2006; Ibraileanu. Catre o teorie a personalitatii, 2007.