Ernest H. Latham Jr.: „Toată viaţa mea s-a legat într-un fel de Războiul Rece”
L-am cunoscut pe Ernest H. Latham Jr. în 1992, la USIA (United
States Information Agency) - secţia de presă şi cultură a
Departamentului de Stat - după ce am preluat postul de consilier
cultural la Ambasada României din Washington DC. Fusese el însuşi
ataşat cultural în ţara noastră, în negrii ani 1980, vorbea
româneşte foarte bine, iar biroul lui din clădirea modernă şi
impersonală a USIA era, susprinzător, decorat cu obiecte româneşti.
Curând după aceea aveam să descopăr, cu ocazia unei întruniri
colegiale, interiorul casei lui mereu ospitaliere - cu pereţi
întregi de cărţi, mai toate româneşti, cu obiecte, ţesături,
tablouri, hărţi vechi româneşti. O mică Românie a memoriei profunde
şi a diversităţii actuale, din mijlocul căreia, pe fereastră, se
vedea cupola Congresului american!
Istoric de formaţie, diplomat de profesie, Ernest Latham face parte
din acel grup nu foarte numeros, dar statornic, dedicat şi foarte
de valoros pentru noi, al americanilor ce respectă, iubesc şi
promovează valorile româneşti perene cu un devotament şi o
cunoaştere cum printre românii înşişi rar întâlneşti.
Nu pot uita momentul când fiica mea, studentă şi cititoare vorace,
vedea la Ernest Latham pentru prima oară exemplare din "Boabe de
grâu", şocată de evidenţa enormei risipe care se petrecuse, prin
comparaţia instantanee, inevitabilă, dintre superba şi rafinata
revistă interbelică şi ceea ce ajunsese după vreo jumătate de
secol, ca aspect fizic cel puţin, materia tipărită cu care ea a
crescut, în aceeaşi ţară. Duritatea situaţiei din România anilor
1980, când E. Latham era ataşat cultural la Bucureşti, admiraţia
pentru tradiţiile culturale româneşti l-au determinat să adune
această bibliotecă, vizitând, neobosit, librării şi anticariate din
ţara noastră şi din străinătate. O bibliotecă pe care să o aducă în
Statele Unite pentru a salva cât mai mult din ce se mai putea
salva, ca sursă de cultură şi memorie românească. Biblioteca lui
Ernest Latham, ca şi a altor americani specializaţi în studii
române, s-a îmbogăţit an de an şi în timpurile noi, iar într-un
final îşi va găsi foarte probabil locul într-o universitate cu
secţie de studii româneşti şi regionale. Între timp acest vast
material de referinţă prinde viaţă în studiile pe care le Ernest
Latham continuă să le scrie, în prefeţele şi referatele sale mereu
excepţional documentate, în efortul de editare enciclopedică pe
teme româneşti, în pregătirea pentru conferinţe internaţionale sau
naţionale pe teme politice, istorice, culturale. Şi nu în ultimul
rând pentru contribuţia sa, deosebit de semnificativă pentru noi,
în cadrul Institutului Diplomatic al Departamentului de Stat
(Foreign Service Institute), unde conduce în prezent studiile
avansate pentru România şi Republica Moldova. Adică elaborează şi
conduce cursurile speciale de civilizaţie şi cultură, pe care le
urmează diplomaţii americani desemnaţi să plece la post în cele
două ţări. Cunoaşterea de profunzime, experienţa diplomatică şi
culturală, entuziasmul lui Ernest Latham au astfel un efect pozitiv
evident nu numai asupra minţii, ci şi asupra sufletului celor care
vin în ţara noastră.
De-a lungul celor peste patru ani cât am desfăşurat eu însămi, ca
diplomat cultural la Washington, multiple programe (1992-1996),
Ernest Latham a fost în repetate rânduri o prezenţă importantă,
alături de alţi cercetători şi profesori dedicaţi studiilor române.
Am să dau ca exemplu prezentarea Bucureştiului în imagini, pe care
el a făcut-o chiar în 1992 la Smithsonian Institution - lanţul
marilor muzee din Washington DC - în entuziasmul asistenţei
(plătitoare!), public american, dar şi câţiva români. Era sinteza
unor elemente neaşteptate şi expresive, pe care bucureştenii înşişi
le ignoră. (Expunerea a fost reluată la cerere, în diferite
contexte.) Fără a-şi pierde valabilitatea, discursul despre ţara
noastră era, desigur, mai lesne perceput în lumea euro-atlantică
fiind exprimat «prin glasul lor». Zone întregi din istoria şi
cultura noastră, escamotate până atunci, încăpeau cu naturaleţe în
argumentările istoricului american - o naturaleţe pe care treptat
am început şi noi să o câştigăm. De altfel, ca profesor Fulbright
la Universitatea din Bucureşti şi la Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca
(2000-2002), Ernest Latham, care a şi condus o vreme Comisia
Fulbright din Bucureşti, a avut prilejul să discute diferenţele
culturale şi academice cu generaţia cea mai tânără de istorici
români.
Să mai notăm că o culegere în limba engleză de eseuri ale autorului
pe teme de istorie românească, prefaţată de istoricii Bogdan
Antoniu şi Paul Michelson, este în curs de apariţie la Editura
Vremea din Bucureşti.
- Ai fost ataşat cultural la Bucureşti în perioada 1983-1987, după
ce ai lucrat într-o serie de alte ţări. Poţi să ne spui câteva
cuvinte despre cariera ta în diplomaţie?
- Am avut o carieră diplomatică diversă, care nu este uşor de
rezumat. A fost în mare parte diplomaţie publică, în departamentul
de relaţii externe al Statelor Unite, cunoscut la vremea aceea sub
numele de United States Information Agency (USIA).
- Adică secţia de presă şi cultură a Departmentului de Stat,
transformată în instituţie independentă în anii 1950 şi reabsorbită
în departamentul de origine în anii 1990…
- Întocmai. Dar am fost şi diplomat politic la Nicosia, apoi am
lucrat trei ani în cadrul Guvernului Militar American în ceea ce
era pe atunci Sectorul American de la Berlinului. Când am intrat în
serviciul diplomatic, în 1966, m-au repartizat să studiez limba
arabă. Decizia s-a bazat exclusiv pe faptul că, în cadrul studiilor
postuniversitare, urmasem un curs de lingvistică comparată a
limbilor semite, la Institutul Oriental al Universităţii din
Chicago. Pe baza aceasta destul de fragilă, serviciul nostru
diplomatic a decis să mă trimită în Orientul Mijlociu arab. Mai
întâi am fost numit la Beirut, în Liban - unde am petrecut, ca să
zic aşa, primul meu război, cel din iunie 1967. După aceea am fost
la Jiddah, în Arabia Saudită, unde se afla ambasada americană
înainte de a se muta la Riyadh. Când a venit vremea să schimb
postul, în 1970, o serie de state arabe rupseseră legăturile
diplomatice cu Statele Unite, ca urmare a Războiului din Iunie pe
care l-am menţionat. Rămăseserăm cu mult mai puţine posturi
diplomatice active în lumea arabă. Căutând din nou în CV-ul meu,
serviciul diplomatic a descoperit că ştiu germana şi am fost trimis
în Austria, pentru a susţine, ca ataşat de presă, tratativele de
limitare a armelor strategice (SALT I), tratative ce urmau să se
desfăşoare la Viena între Statele Unite şi Uniunea Sovietică. Spre
sfârşitul stagiului vienez, am insistat să fiu înscris la cursul de
greacă, în continuarea interesului pe care l-am avut, la
universitate, pentru antichitatea clasică. Cererea mi-a fost
acceptată, astfel că în vara anului 1974 m-am găsit în Cipru. Era
tocmai anul în care Turcia a intervenit în treburile interne ale
nefericitei insule, ceea ce a însemnat un al doilea război de care
am avut parte. După Cipru am fost numit la Berlin pentru cei trei
ani pe care i-am menţionat. Iar la sfârşitul perioadei respective,
mi s-a oferit un post la Washington, mai întâi ca director al
Centrului Internaţional de Presă (Foreign Press Center) din
Washington, iar apoi ca asistent special al directorului USIA. În
vremea în care lucram la acest birou, s-a deschis poziţia de ataşat
cultural la Bucureşti, care mi-a fost oferită. Am fost încântat să
accept oportunitatea, astfel că între anii 1983 şi 1987 am lucrat
la Ambasada SUA din România. După care, din 1987, mi-am început
stagiul de trei ani la Atena, tot ca ataşat cultural. În 1990 am
fost readus în centrală, la USIA, iar trei ani mai târziu m-am
pensionat.
- Ceea ce nu a însemnat şi inactivitate!
- Ba chiar dimpotrivă…
- Cum se face că, dintre toate ţările în care ai lucrat, România
a devenit cea aleasă, your "country of choice", cum se spune?
- O întrebare complicată, la care şi răspunsul va fi complicat.
Într-o măsură, a fost ocazia de a lucra într-o ţară comunistă.
Toată viaţa mea s-a legat într-un fel de Războiul Rece, de
confruntarea dintre lumea comunistă şi ceea ce noi consideram lumea
liberă. Vizitasem mai multe ţări socialiste, dar nu lucrasem
efectiv în nici una. Se ivea, în sfârşit, ocazia să lucrez chiar în
"burta bestiei." Era, într-un fel, testul abilităţilor mele
diplomatice şi mi-a făcut plăcere să administrez un program
cultural american în atmosfera aceea de permanentă suspiciune şi
uneori de ostilitate deschisă. Simţeam, sau aşa mi-a plăcut să
cred, că era o situaţie în care eu personal puteam aduce efectiv o
contribuţie, puteam schimba ceva, mai mult decât în posturile mele
de până atunci sau în cele ulterioare. Psihologic şi intelectual, a
fost întrucâtva o experienţă schizoidă. A trebuit să păstrez
permanent în minte limita dintre statul comunist totalitar, faţă de
care aveam un profund dispreţ, şi poporul pe care îl respectam,
care îmi plăcea şi, dacă acesta nu e un cuvânt prea puternic, pe
care am ajuns în timp să-l iubesc.
Există două motive personale majore care explică, în plus,
afecţiunea mea. Am sosit în ţară având în grijă, ca părinte unic, o
fetiţă de trei ani. Nimic din experienţa mea de până atunci nu mă
pregătise pentru asta. Cu ajutorul colegilor de la ambasadă, dar şi
al unor prieteni români - şi mai ales cu ajutorul a două bunice
române minunate, le-aş numi chiar nişte sfinte, care au venit să se
ocupe de fiica mea -, am reuşit amândoi să supravieţuim, ba chiar
să ne meargă foarte bine timp de patru ani.
Celălalt motiv personal a fost că mi-am putut lua doctoratul, la
Universitatea din Bucureşti, sub îndrumarea profesorului Leon
Leviţchi. Pensionar fiind, el a fost desemnat să-mi fie conducător
ştiinţific şi a făcut-o cu multă generozitate. Oricine l-a cunoscut
pe remarcabilul specialist, un adevărat domn, va înţelege cât de
mult m-a inspirat, cât de durabilă este pentru mine amintirea
contribuţiei lui.
- Ai fost pentru mai mulţi ani secretarul Academiei
Româno-Americane. Ai organizat, printre altele, un şir de prelegeri
pe teme de istorie, cultură, spiritualitate românească la
Smithsonian Institution (în 1992). Ai participat în toţi aceşti ani
la numeroase evenimente ştiinţifice internaţionale. Eşti autorul
unei serii de studii pe teme româneşti. Ce ai mai adăuga la modul
în care te implici ca "mână românească"?
- Ai menţionat multe dintre activităţile mele. Să o adaug pe aceea
de consultant. Consultant, de exemplu, pentru volumele privind
România şi Moldova publicate de Federal Research Division
(Departamentul Federal de Cercetare) al Bibliotecii Congresului
American (destinate mai ales informării Congresului, dar nu numai).
Sau pentru articolele despre spaţiul românesc din Enciclopedi
Britanică. Pentru Muzeul Memorial al Holocaustului din Washington
DC, pentru The Canadian Journal of History şi altele, care mi-au
solicitat referate, aşa cum se practică (blind peer reviews). Şi,
sigur, lectura prietenească a unor manuscrise în fază de lucru.
Ceea ce s-a întâmplat cu minunatatul volum Dracula is Dead, al
soţilor Jim Rosapepe - Sheila Kast. Cel mai de curând, am servit
drept consultant istoric pentru două filme documentare pe care Dan
Dimăncescu, consulul onorific al României la Boston şi fiul unui
distins diplomat român interbelic, le-a realizat despre România în
cele două războaie mondiale. Continui, desigur, să scriu, chiar
dacă în ultimii vreo doi ani am avut un ritm mai relaxat în
privinţa asta.
- Am avut, în timp, ocazia să vorbesc cu diplomaţi americani la
Bucureşti, cărora le-ai fost profesor la Foreign Service Institute
înainte ca ei să vină la post - şi care erau nerăbdători să-şi facă
timp să urmărească "harta" culturală a ţării, cum au învăţat-o de
la tine. Cum se petrec lucrurile, mai exact, în această
instituţie?
- Foreign Service Institute, FSI, este Institutul de Diplomaţie al
Departamentului de Stat. Aici diplomaţii noştri se pregătesc pentru
postul pe care urmează să-l ocupe la ambasadele şi consulatele SUA.
Deşi institutul se află sub egida Departamentului de Stat, cei care
studiază vin din variate instituţii guvernamentale. Ei au un
curriculum împărţit în trei domenii: 1. cursurile profesionale,
unde se învaţă tehnic ce trebuie făcut la post, în diferitele
servicii diplomatice; 2. şcolile de limbă, cu profesori care sunt
vorbitori nativi - fiindcă cei aflaţi în pregătire trebuie să
asimileze limba ţării în care vor funcţiona; şi 3. studiile numite
de arie, cursuri care oferă cunoştinţe despre istoria, cultura,
problemele, obiceiurile, religia etc. ţării respective. Eu sunt
implicat în cea de-a treia categorie a pregătirii, fiindcă
organizez şi predau studii avansate de arie pentru România şi
Moldova. Consider uneori că aceasta este activitatea mea cea mai
importantă. Găsesc o satisfacţie deosebită în pregătirea viitoarei
generaţii de diplomaţi.
- Care sunt eseurile tale preferate, dintre cele scrise de tine
pe teme româneşti?
- Cele care mi-au dat cea mai mare bucurie au fost, desigur, acelea
care au rezultat dintr-o cercetare originală, când am avut
sentimentul că desţelenesc un teritoriu nou şi aduc la lumină
material inedit. Pentru cele două materiale despre prizonierii
americani de război în România în al Doilea Război Mondial, am
cercetat intens în Arhivele Naţionale din Maryland. Pentru
articolul despre Sylvia Pankhurst, traducătoarea lui Eminescu, m-am
bazat pe arhiva ei din Olanda. O temă, apoi, care mi-a plăcut în
mod deosebit a fost să compar textul final, cel publicat, al
"Trilogiei balcanice" de Olivia Manning cu manuscrisul pe care
autoarea l-a elaborat în Palestina cu vreo 20 de ani înaintea
publicării. A trebuit să apelez la Ransom Humanities Center al
Universităţii din Texas ca să obţin manuscrisul iniţial...
- Dar Contesa Waldeck, la redescoperirea căreia ai contribuit,
dedicându-i şi un studiu de proporţii?
- Sigur că da. Şi Contesa Waldeck, autoarea volumului "Athenee
Palace", prima carte pe care am editat-o şi am prefaţat-o. Era
jurnalistă germană-evreică-americană, corespondentă pentru Newsweek
la Bucureşti din iunie 1940 până în februarie 1941 - o perioadă
tumultuoasă pentru România! Cercetarea pentru ea am consumat-o mai
ales la Biblioteca Congresului, în reţeaua de anticariate. Am făcut
şi o cerere bazată pe legea liberei informaţii (Freedom of
Information Act), la FBI.
- Mulţumesc. Şi felicitări pentru recenta apariţie a două titluri
de istorie românească privind perioada celui de-al Doilea Război
Mondial, în seria suplimentelor monografice editate de Center for
Traditional Orthodox Studies, Etna California. Mult success în
continuare.