Epitaful de pe laptop

Mă bucur să constat că pronosticul meu de acum patru ani cu privire la proza Mariei Manolescu se adevereşte odată cu apariţia celui de-al doilea roman. Scriam atunci că prozatoarea e capabilă de mari surprize în viitor de vreme ce în "Halterofilul din Vitan", un mic roman caricatural fără ambiţii, lumea pusă în scenă era tratată cu o ironie atât de crudă şi de deşănţată, încât scriitura Mariei Manolescu aluneca adeseori în expresionism. În spatele unei voci preocupate exclusiv de a ridiculiza aspiraţiile micilor întreprinzători contemporani (personajele centrale erau domnul Popa, proprietar de bar, dar şi Mişu, barman halterofil cu veleităţi artistice), se putea ghici deja o prozatoare capabilă de problematizări acute.
Deşi nu s-ar zice la prima vedere... Căci, alături de neseriozitatea titlului, cam liricoid-bombastic, "Ca picăturile de sânge pe linoleumul din lift (supraroman)"* păstrează ceva din predilecţia pentru un efect kitsch derivat din trama senzaţională aplicată unor personaje hiperbanale. Construită ca o proză în ramă (deşi scriitoarea n-are nici în clin nici în mânecă cu textualismul optzecist), cartea cuprinde romanul unei florărese care conservă de câteva zile cadavrul fiului în congelator. Scriitura Mariei Manolescu coboară, cel puţin aparent, la orizontul mental al unei femei de 50 de ani care a citit două cărţi în viaţa ei, Biblia şi romanul publicat pe blog al fiului. Astfel încât discursul care-i compune romanul e, pe rând, stângaci, peltic, naiv, superficial sau traversat de accese de isterie - mai ales că, citim printre rânduri, femeia suferă de tulburări obsesional-compulsive. Eterna gospodină perorează la nesfârşit despre propriile fobii, îşi etalează fără pic de autocenzură complexele şi nemulţumirile (a ajuns la 130 de kg), filozofează comic pe diverse teme social-umane sau îngână pur şi simplu maxime şi sentinţe din folclorul urban.
Întregul efect al romanului derivă, însă, din fuziunea treptată, aproape insesizabilă, a bavardajului florăresei cu discursul funerar al unei mame disperate. Ne dăm seama, pe măsură ce avansăm în lectură, că flecărelile sau divagaţiile nu sunt decât forme deliberate de a oculta realitatea: abia la pagina 17 aflăm că fiul zace în frigider şi doar la pagina 75, după multe alte digresiuni, că s-a sinucis din cauza unei emisiuni televizate în care mama îi condamna romanul licenţios. Bârfa incontinentă care compune romanul Mariei Hristescu ascunde de fapt un veritabil policier psihologic cu destule momente de tensiune sau răsturnări de situaţie. Ceea ce părea spovedania unei florărese capricioase sau nebune se dovedeşte a fi, treptat, refacerea imaginară a traseului către fiul pierdut. Accentul se mută de pe senzaţionalismul exterior pe motivaţiile interioare ale confesiunii. Dacă scrie acum un roman, Maria Hristescu o face nu dintr-un subit bovarism artistic, ci din încercarea de a elucida resorturile subliminale ale sinuciderii fiului.
Într-o notă crudă şi macabră, fără a exagera vreo clipă dimensiunea simbolică, prozatoarea reuşeşte să sugereze convingător faptul că acţiunile indiferente ale unei femei pragmatice şi incapabile de adâncime psihologică compun un ciudat ritual de priveghi. Un ritual cu atât mai emoţionant cu cât se desfăşoară indirect şi inconştient. Cristi e absent doar în măsura în care nu-i mai dă mamei prilejul de a-l îngriji, transformând-o într-o fiinţă complet inutilă: "Şi dacă intru în casă nu am nimic de făcut. Nici o scrumieră de schimbat. Perdelele sunt albe şi miros frumos. Pe jos nu sunt şosete murdare. În coşul de baie nu sunt haine mirosind a transpiraţie. Nici cutii de bere şi nici cearceafuri cu pete". Ceea ce părea însă discursul unei persoane egocentrice şi absurde se transformă, pe nesimţite, în mărturia unei dureri imposibil de consolat: "Am stat în parc şi m-am uitat la oameni şi n-am văzut nimic la ei, nimic pentru care să vreau să cunosc pe vreunul din ei, nimic pentru care să vreau să cunosc pe altcineva decât pe Cristi şi mi-am pus ochelarii cu lentile de sticlă şi tot n-am văzut altceva şi am închis ochii şi nu l-am văzut decât pe Cristi şi apoi am deschis ochii şi mi se părea că toţi oamenii au faţa lui, sau măcar ceva din el".
Maria amână dezvăluirea publică a morţii, precum şi înmormântarea propriu-zisă, pentru a-şi îngădui câteva zile de intimitate cu fiul pierdut. Atât de profundă e experienţa comuniunii postmortem, încât femeia intră propriu-zis în pielea lui Cristi. Iar ceea ce pare în mod obiectiv un început de nebunie devine, pe alt plan, o conciliere totală cu fiul pe care nu l-a înţeles niciodată. În cele trei zile cât fiul o aşteaptă în frigiderul simbolic (cavou şi uter în acelaşi timp, căci a fost cumpărat la naşterea băiatului), Maria Hristescu îi adoptă toate obiceiurile şi deprinderile, depersonalizându-se complet: ascultă Kurt Cobain, se plimbă cu laptopul după ea şi scrie un roman, fumează şi dansează goală, se blochează deliberat în liftul cu picăturile de sânge care a inspirat scrierile lui Cristi. Furie şi remuşcare, compasiune şi dragoste frenetică, nevoie de mortificare şi de mărturisire publică a vinei, toate sunt senzaţii pentru care Maria Manolescu găseşte formule sau soluţii narative ingenioase. Ritualul religios al vegherii mortului, de care o persoană cu orizontul mental al florăresei ar fi incapabilă, e figurat ca tic patologic: "deschid frigiderul şi ochii mei îl văd pe Cristi care e tot acolo şi tot mort, şi ochii mei cred, dar inima mea nu crede şi mâna mea îl atinge pe Cristi şi Cristi e rece, aproape congelat, pentru că am dat frigiderul la maxim, iar frigiderul meu funcţionează impecabil. Şi închid uşa de la frigider şi o deschid iar şi o închid şi o deschid şi o închid. De trei ori. Unele lucruri trebuie să le faci de trei ori ca să funcţioneze". Faptul că repetiţia sacră care ar duce la învierea fiului e figurată printr-un automatism specific persoanelor afectate de sindromul Tourette nu diminuează tragismul cărţii, ci îl potenţează.
De altfel, adâncimea dramei nu e redată prin mecanisme psihologice complexe, ci prin repetiţii lingvistice şi automatisme cu dubla funcţie de a sugera pauperitatea intelectuală a Mariei Hristescu şi, în subsidiar, ritmul tensionat al imensului epitaf pe care ea îl compune la laptopul mortului. Deşi n-au nimic liric propriu-zis (părţile aşa-zis "liricoide" sunt aporturile subiective ale florăresei), multe fragmente din romanul Mariei Manolescu pot fi citite ca poeme autonome. Întâlnirea absolut remarcabilă dintre mamă şi iubita fiului ia aspectul unei austere şi absurde ciocniri de replici care traduc imposibilitatea primeia de a accepta şi de a mărturisi deschis tragedia. Le transcriu în grafia specifică poeziei, aşa cum apar în volum: "Şi mi-a zis că ei Cristi nu i-a spus nimic şi că şi-a închis telefonul de alaltăieri de la miezul nopţii, şi că ieri şi azi ea a fost la noi acasă şi nu a răspuns nimeni./ Şi am zis că ştiu că n-a răspuns nimeni./ Şi mi-a zis că nu ştie unde e./ Şi am zis că ştiu că nu ştie./ Şi m-a întrebat dacă eu ştiu unde e./ Şi am zis că nu ştiu/ Şi mi-a zis că o se întoarcă./ Şi i-am zis că nu ştiu sigur".
Cu toate calităţile enumerate mai sus, umbreşte valoarea cărţii rama voit textualistă, cu înfruntarea pe viaţă şi pe moarte dintre mamă şi fiu în ce priveşte concepţia asupra artei. Chiar dacă asumate, pasajele din romanul fiului, nişte reverii masochist-domestice în care apar falsificate sau maculate atât istoria familiei, cât şi obiectele sacre ale gospodăriei, sunt prost scrise şi nu meritau expunerea pe un sfert din roman. E prea evidentă în general pledoaria pentru libertatea de expresie în artă şi condamnarea viziunii înguste a mamei, de vreme ce scriitoarea pune în gura personajului central chiar scandaluri recente precum cel cu zvastica din expoziţia de la New York. Mă reţine, aşadar, din a eticheta "Ca picăturile de sânge pe linoleumul din lift" drept excelent impresia că Maria Manolescu îşi subminează un întunecat roman al ambiguităţii iubirii materne, în care cruzimea şi grotescul fac casă bună cu candoarea şi umorul, ataşându-i un mobil filozofic-existenţial extrem de transparent - sau doar slab motivat artistic, ceea ce-i, din păcate, cam totuna.

*) Maria Manolescu, "Ca picăturile de sânge pe linoleumul din lift (supraroman)", Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2010, 200 p.

Alex Goldiş (n. 26 aprilie 1982, Arad) - critic şi istoric literar, redactor al revistelor Cultura şi Vatra. Doctor în filologie al Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, cu o teză despre critica românească postbelică. A publicat aproximativ 150 de cronici literare şi eseuri în: Cultura, Vatra, Bucureştiul cultural, Echinox, Tribuna, Steaua, Cuvântul etc. Prezent în volumele colective: Horea Poenar (coord.), Dicţionar Echinox, 2004; Ruxandra Cesereanu (coord.), România înghesuită, 2006; Sanda Cordoş (coord.), Spiritul critic la Cercul literar de la Sibiu, 2009.