Gulagul nostru
După Născut în URSS (2006), care încerca să creeze o breşă în discursul compact anticomunist, Ultimii eretici ai Imperiului* de acelaşi Vasile Ernu ambiţionează să construiască o nişă.
Reuşita primei cărţi rămîne una incontestabilă. Cu un mix de
nostalgie şi ironie, autorul recupera şi proiecta un comunism
personal, privat, intim legat de vîrstele biografice la care îl
trăise. Această perspectivă atît de omenească, remarcabil modulată
printr-o stilistică şi o "dialectică" de uz propriu, intra în
coliziune cu perspectiva cealaltă, distanţată şi delocalizată, a
specialiştilor noştri postrevoluţionari în condamnarea
comunismului: acei subiecţi veniţi parcă de pe o altă planetă,
pentru a se ului de un totalitarism la care ei înşişi au
contribuit.
Cartea de faţă le este, într-un fel, dedicată campionilor
(dez)implicării oportune, giruetelor moral-ideologice şi
profitorilor tuturor situaţiilor din care coeficientul de risc a
fost eliminat. Vasile Ernu nu ridică acum miza, aşa cum s-a afirmat
(Paul Cernat), fiindcă mizele erau de la bun început importante, ci
se străduieşte să schimbe formula. Elementul privat din Născut în
URSS trebuie convertit, în Ultimii eretici..., în raport politic;
experienţele personale se cer generalizate şi extrapolate; iar
interpretarea din unghi propriu şi din interiorul fenomenului,
asumat subiectivă, va fi substituită printr-o evaluare "rece", cu
indice mai mare de obiectivitate.
Între ipostaza descriptivă şi critică, de analist, şi cea plastică,
de prozator al cotidianului (post)comunist, autorul, extrem de
pragmatic, alege varianta delegării şi intersectării de roluri.
Vocea lui Vasile Ernu se pierde, la momentul potrivit, printre
vocile unor personaje care îi preiau ideile "periculoase" pentru a
le susţine în faţa cititorului. Întreaga carte e concepută ca un
dialog între un "Mare Instigator", A.I., şi un mai tînăr "eretic",
Vasiliy Andreevici. De la alternarea la multiplicarea vocii:
fiecare dintre cei doi epistolieri evocă, invocă şi citează copios
contribuţii ale altor personaje, titularizate prin majuscule
(Entuziastul, Estetul, Cinicul, Bibliotecarul) sau desemnate prin
liniştitorul "un prieten".
Iniţial incitat de această democratizare şi subîmpărţire a cîmpului
cărţii, lectorul va sesiza destul de curînd avantajele concrete ale
autorului unic. El poate schimba registrul şi chiar tema discuţiei,
printr-o simplă intercalare. Se joacă în acelaşi timp cu unghiuri
diferite de abordare şi interpretare. Obţine un spaţiu de manevră
textuală foarte larg, întrucît, dacă monologul este redundant,
dialogul generalizat activează şi dinamizează. Poate cita sau, dacă
nu citează, poate compila oricît, fiindcă subiectele subiecţilor
sar din orice logică a discuţiei. În fine, un efect deloc
neglijabil îl constituie de-responsabilizarea emitentului.
Enormităţile pe care i le debitează, lui A.I., "un bun amic", iar
lui Vasiliy Andreevici, un "Farmacist" mai tînăr, vor rămîne
suspendate în albul paginii. La peste douăzeci de ani de la
dispariţia cenzurii, Vasile Ernu redescoperă farmecul stilului
esopic şi beneficiul feluritelor identităţi. Să vedem o mostră de
discurs: "Contrabandiştii de alcool care apar fugitiv în roman sînt
oglinda lui Ostap Bender: într-un stat silnic şi cu legi arbitrare,
singurii oameni liberi sînt contrabandiştii şi escrocii. Şi Statele
Unite, şi Uniunea Sovietică sînt, între 1920 şi 1930, state nebune:
legea Volstead, în Statele Unite, dă naştere celebrilor gangsteri
din Chicago; Uniunea Sovietică dă naştere unor mărunţi bişniţari ca
Ostap - descendenţii lui lipsiţi de umor au cumpărat, sub Elţîn,
marile întreprinderi ale Rusiei şi au devenit miliardari." (p.
169). Puţin mai încolo: "Două ţări, din care una abia îşi
exterminase indienii, iar alta - cetăţenii luaţi de pe stradă
arbitrar, în număr de milioane se aliază şi înving o a treia ţară,
care transformase rasismul în genocid. Diferenţa dintre Statele
Unite, Uniunea Sovietică sub Stalin şi Germania nazistă e doar una
de grad, nu una de natură. Cei care au cîştigat războiul au
cîştigat, odată cu victoria militară, şi victoria morală - dreptul
de a fi avut dreptate, de a fi luptat pentru cauza cea bună." (p.
171).
"Istoria ironică şi cu tîlc" a amicului lui V.A., preluată şi
comunicată lui A.I., este jenantă ca interpretare a realităţii
istorice, comică prin forţarea şi răsturnarea ei, dar foarte
sugestivă ca orientare. Logica de orientare a "ereticilor" lui
Vasile Ernu şi a autorului care îi deplasează, în carte, pe poziţii
dinainte stabilite este să echivaleze prin orice modalitate
discursivă (mai puţin cea de asumare fără narativizare a propriilor
convingeri) totalitarismul sovietic cu liberalismul occidental. În
regim comic, indimenticabilul Ostap Bender, departe de a fi un
mărunt bişniţar, e imaginea întoarsă a Uniunii Sovietice în care
trăieşte. În regim tragic, Şalamov ori Soljeniţîn sînt aceleaşi
embleme ale unui regim pentru care libertatea individului contează
numai în măsura în care îl afectează. Personal, mi-aş fi dorit să
văd şi în Ultimii eretici ai Imperiului libertatea unui autor care,
gîndind (oricum, orice), îmi oferă traiectul acestei gîndiri,
procesul ei; fără mistificări şi fără trucuri retorice ieftine. În
noua formulă a lui Vasile Ernu, această gîndire poate fi
reconstituită: dar nu din elemente şi aspecte franc prezentate, ci
din fărîme obsesionale revenind ici şi colo, din cîteva tipuri de
"rezolvare" a conflictului ideatic şi din modificări sesizabile ale
implicării narative.
Lăsînd deoparte personajele şi măştile utilizate de autor, cartea
se organizează, pe un al doilea palier, tocmai prin ceea ce el le
împrumută: şi anume convingerea, nu foarte eretică, potrivit căreia
dispariţia URSS e tragică sau măcar dramatică. La V. Ernu nu se
vede un regret după comunismul naţional, "local", ceauşist ori
titoist, ci după acela imperial, strivitor prin dimensiuni şi prin
conştiinţa forţei lui istorice. Între individualitatea care se
opune colosului şi duce mesajul acestei împotriviri în lumea liberă
(Soljeniţîn) şi, respectiv, individualitatea ce rămîne, prin
experienţă şi scriitură, în orizontul Gulagului (Şalamov), autorul
nostru optează pentru autorul Povestirilor din Kolîma. Rezistenţa,
cîtă e, şi reflecţia, cu riscurile ei, trebuie să rămînă în
interiorul acestui spaţiu, în matricea lui; odată exportate, ele
devin consumabile ale maşinăriei mediatice occidentale. Valorile
Estului totalitar sînt nepreţuite, în Ultimii eretici ai
Imperiului, şi a le confrunta cu cele ale Vestului ar însemna o
intrare dezgustătoare într-un circuit comercial. (Cu cît umblă mai
mult pe mapamond şi ţin mai multe conferinţe, cu atît personajele
lui Vasile Ernu sînt mai dezgustate de orice formă de comerţ.) În
schimb, valorile occidentale sînt privite cu mefienţă, într-un
discurs suspicios, sau caricate, într-unul parodic. Faptul, de
pildă, că Soljeniţîn a pus o inexistentă lingură în mîinile
deţinuţilor din Gulag ar arunca o umbră de dubiu asupra mărturiei
sale. "Ereticul" ce nu ezită să compare, prin intermediari
ficţionali, Statele Unite cu Germania hitleristă şi cu stalinista
Uniune Sovietică este deodată foarte scrupulos în notarea, via
Şalamov, via A.I., a acestui amănunt. Însă eroarea lui Soljeniţîn
nu face decît să incrimineze şi mai mult infernul contemporan
construit, prin Gulag, de către "echivalentul" georgian al lui
Roosevelt. Într-o uimitoare mişcare de balet ideologic, Gulagul
autentic e folosit aici împotriva Gulagului "fals" pe care
Soljeniţîn şi alţii îl construiesc, în lumea liberă, împotriva
Gulagului nostru...
Nu poţi să nu te întrebi: oare n-ar fi fost bine să avem mai multe
asemenea mărturii despre realitatea nedistorsionată a paradisului
socialist? Mai multe gesturi de rezistenţă şi disidenţă, mai multe
acţiuni sau tentative de opoziţie? Accentuînd pe acţiune şi
semnificaţie politică, pe limitarea conştientă a spaţiilor de
control folosite de Autoritate, cartea lui Vasile Ernu sugerează,
recomandă, propovăduieşte implicarea. În această grilă, rezistenţa
prin cultură a intelectualului român a fost ceva jalnic. Cu
inevitabilitate statistică, însă, în aceeaşi carte disidenţii,
rezistenţii şi opozanţii regimului comunist sînt priviţi în lumina
orbitoare a farului unional. Ce au făcut ei este discutat "critic",
dar nu pe vectorul împotrivirii la totalitarism (nu despre asta era
vorba?), ci prin comparaţii descalificante şi împingeri în
derizoriu. Analiză cu pigment comic, à la Ernu: "Disidenţii, pe
care tu îi descrii atît de bine - îi scrie V.A. lui A.I. -, sînt
parte integrantă a sistemului comunist. Ei nu au părăsit niciodată
regimul comunist, din simplul motiv că au comunicat cu el, dar nu
în cifre şi în bani, ca într-un sistem bazat pe economie, ci cu
ajutorul cuvintelor, al textelor. Disidenţii au vorbit pe limba
regimului. Ştii cine a comunicat şi s-a comportat altfel în
sistemul comunist? Şi care mie mi se par mult mai semnificativi
decît disidenţii? Ei bine, din punctul meu de vedere există un grup
care face o notă aparte şi care are un rol cel puţin la fel de
important ca acela al disidenţilor: speculanţii (aşa cum îi numeam
noi) sau bişniţarii (aşa cum le zice aici). Prefer varianta
rusească a termenului, cu toate că ambele au, în principiu, acelaşi
sens." (p. 68).
Ne-am întors, iată, la o limbă a comerţului, aici subteran, dar
săpînd mai adînc decît disidenţii, ulterior ieşit la suprafaţă şi
structurînd ca o piaţă, în viziunea autorului, spaţiul conştiinţei
libere. "E adevărat că sistemul sovietic nu a fost una dintre cele
mai bune lumi posibile, chiar a fost în anumite momente excesiv de
dur şi de intolerant" (pp. 135-136), dar - şi aici urmează un dar
aglomerat ca o intersecţie metropolitană - parcă voi, în
capitalismul Viţelului de aur, mai aveţi timp liber? parcă voi, în
Occident, sînteţi mai puţin terorizaţi de creditul la Bancă? parcă
voi, în America, nu i-aţi omorît pe indieni şi pe negri? parcă
Soljeniţîn a văzut vreo lingură în Gulagul nostru? parcă ceauşismul
românesc a fost mai bun? parcă Omul este azi mai fericit?
După un minuscul "e adevărat că", se desfăşoară, practic, întreaga
carte a unui autor ce manipulează legăturile referenţiale pînă cînd
propriul discurs îl trădează. Şi nu o dată. Să reluăm o secvenţă de
mai sus: "speculanţii (aşa cum îi numeam noi) sau bişniţarii (aşa
cum le zice aici)". "Le zice aici": formulare impersonală şi o
Românie care nu merită prea multă atenţie. E mică rău. "Îi numeam
noi": formulare la persoana I plural, aproape oficială, şi destul
de ameninţătoare fără imperfectul nostalgic al marii Uniuni
Sovietice...
Citind cu atenţie această carte ambiţioasă, însă dezamăgitoare
(lăudată febril de cîţiva comentatori anume pentru atitudinea ei
critică), realizezi că ereticii pozitivaţi de autor şi plasaţi în
titlu sînt mai degrabă ai Imperiului defunct decît împotriva
lui.
*) Vasile Ernu, Ultimii eretici ai Imperiului, Editura Polirom,
Iaşi, 2009, 320 p.
DANIEL CRISTEA-ENACHE (n. 19 februarie 1974) este conferenţiar universitar la Facultatea de Litere, Universitatea Bucureşti şi consilier editorial la Editura Polirom. A ţinut cronica literară în Adevărul literar şi artistic (1997-2005), apoi în Romånia literară (2005-2009). Colaborări la Cultura, Suplimentul de cultură, Idei în dialog, Bucureştiul cultural, Caiete critice, precum şi la ziarele Evenimentul zilei şi Adevărul. Are o rubrică la Radio Romånia Cultural şi una pe portalul LiterNet. Din 2005 este doctor în Filologie (summa cum laude) al Universităţii Bucureşti, cu o teză despre Ion D. Sîrbu. Volume publicate: Concert de deschidere (Premiul de Debut al Romåniei literare, Premiul pentru Debut al Uniunii Scriitorilor din Romånia şi Premiul "Titu Maiorescu" al Academiei Romåne); Ileana Mălăncioiu, Recursul la memorie. Convorbiri cu Daniel Cristea-Enache; Sertarul Scriitorului Romån. Dialoguri pe hårtie; Bucureşti Far West. Secvenţe de literatură romånă; Un om din Est (Premiul pentru Critică şi Istorie Literară al Asociaţiei Scriitorilor Bucureşti); Convorbiri cu Octavian Paler; Timpuri noi. Secvenţe de literatură romånă.