Coşmarul unei lumi conduse de femei

Autor: Daniel Nicolescu 16.09.2010

Efigia artizanală a lui Manneken Pis a fost demult înlocuită cu o statuetă micuţă, reprezentând-o pe Judith la vârsta copilăriei. Dacă, totuşi, cineva îl vrea musai pe băieţelul obraznic care face pipi, poate să îl găsească într-o versiune nouă, adaptată vremurilor mutilante pe care le grăieşte acum Belgia. E un puşti cu sexul din ghips foarte friabil, care se vinde doar însoţit de un ciocan, menit să-i sfârâme, după poftă (adică încetinel ori brusc) însemnul "bărbăţiei".

Cum s-a ajuns la această situaţie? Şi cine este misterioasa Judith, noul simbol al Bruxelles-ului? Bernard Quiriny (născut în Belgia, unul dintre cele mai apreciate tinere talente literare ale Franţei, autor al unor cărţi precum "L'Angoisse de la première phrase" sau "Contes carnivores", dar şi cronicar literar la Magazine littéraire) ne explică toată tărăşenia pe întinderea celor 400 de pagini ale unei ucronii de factură orwelliană: "Les Assoiffées" ("Însetatele"). Suntem în anii 70 ai secolului trecut, în perioada când o revoluţie aflată în siajul mişcărilor feministe a transformat Belgia în Benelux şi a tăiat-o complet de restul lumii. Aici s-a instalat o dictatură de factură nord-coreeană, întemeiată însă pe discriminări sexiste. Femeile conduc toată viaţa cetăţii, bărbaţii, atunci când nu sunt ucişi, sunt reduşi la condiţia de sclavi sau sunt plimbaţi în lesă pe străzi (pentru că politica oficială recomandă lesbianismul), iar şefa supremă este La Bergère, adică Ciobăniţa, păstoriţa Ingrid (funcţia ei în nomenclatorul de meserii beneluxez este de împărăteasă) şi, după moartea acesteia, Judith, fiica sa. Să nu uităm: există o singură formă tolerată de artă, cea practicată de sculptoriţa oficială a regimului, "expresionista" Solen Jupon-René.
Pătrunderea cititorului în această lume (în care amazoanele noastre se numesc brigadiere şi se organizează în plutoane) se face pe două căi: 1. descrierea unei călătorii oficiale a unui grup de fini intelectuali germanopratini (cu nume precum Langlois, Bordeaux, Gould sau Léonore Alvert) în noua democraţie de la Est (prima intruziune de acest fel tolerată de regimul imperial muieresc) şi 2. jurnalul intim al unei neadaptate, locuitoare infidelă a imperiului, infirmiera Astrid van Moor.
Reportajul oficial al celor dintâi, seduşi de organizarea de fier a societăţii feministe şi de tâmpenia militantă (un şut pe care Quiriny îl dă stângii franceze, topite pe vremuri după miracolul comunismului stalinist), este contrazis la tot pasul de remarcile personale ale lui Astrid, care dezvăluie mizeria materială, indigenţa morală şi îndoctrinarea generală, ascunse de privirile străinilor.
Una peste alta, în această lume extravagantă, absurdă şi angoasantă, băşcălia romancierului este vitriolantă la adresa ideologiilor feministe, dar priveşte, în ultimă instanţă, nu doar partiţiile pe criterii de "gender", ci şi obsesiile separatiste de tipul celor care îi agită chiar acum pe flamanzi şi pe valoni. Un roman acid, punând laolaltă pagini swiftiene, derapaje zeflemitoare à la "Borat" şi exagerări delicios gogonate în spiritul lui Jarry.

DANIEL NICOLESCU. Absolvent, în 1982, al Universităţii Bucureşti, Facultatea de filologie, secţia română-portugheză. Redactor principal (şi, începând cu 1991, grafician copertator) la Editura Eminescu, între 1985-2003. Colaborări (cronică literară, cronică plastică, traduceri) la numeroase reviste culturale, începând cu 1974. Redactor şi art-director la diverse publicaţii din ţară. A semnat mai multe volume de traduceri şi un volum de interviuri. Din anul 2000 până în 2009 - editor executiv la Ziarul de Duminică.