Coşmarul unei lumi conduse de femei
Efigia artizanală a lui Manneken Pis a fost demult înlocuită cu o statuetă micuţă, reprezentând-o pe Judith la vârsta copilăriei. Dacă, totuşi, cineva îl vrea musai pe băieţelul obraznic care face pipi, poate să îl găsească într-o versiune nouă, adaptată vremurilor mutilante pe care le grăieşte acum Belgia. E un puşti cu sexul din ghips foarte friabil, care se vinde doar însoţit de un ciocan, menit să-i sfârâme, după poftă (adică încetinel ori brusc) însemnul "bărbăţiei".
Cum s-a ajuns la această situaţie? Şi cine este misterioasa
Judith, noul simbol al Bruxelles-ului? Bernard Quiriny (născut în
Belgia, unul dintre cele mai apreciate tinere talente literare ale
Franţei, autor al unor cărţi precum "L'Angoisse de la première
phrase" sau "Contes carnivores", dar şi cronicar literar la
Magazine littéraire) ne explică toată tărăşenia pe întinderea celor
400 de pagini ale unei ucronii de factură orwelliană: "Les
Assoiffées" ("Însetatele"). Suntem în anii 70 ai secolului trecut,
în perioada când o revoluţie aflată în siajul mişcărilor feministe
a transformat Belgia în Benelux şi a tăiat-o complet de restul
lumii. Aici s-a instalat o dictatură de factură nord-coreeană,
întemeiată însă pe discriminări sexiste. Femeile conduc toată viaţa
cetăţii, bărbaţii, atunci când nu sunt ucişi, sunt reduşi la
condiţia de sclavi sau sunt plimbaţi în lesă pe străzi (pentru că
politica oficială recomandă lesbianismul), iar şefa supremă este La
Bergère, adică Ciobăniţa, păstoriţa Ingrid (funcţia ei în
nomenclatorul de meserii beneluxez este de împărăteasă) şi, după
moartea acesteia, Judith, fiica sa. Să nu uităm: există o singură
formă tolerată de artă, cea practicată de sculptoriţa oficială a
regimului, "expresionista" Solen Jupon-René.
Pătrunderea cititorului în această lume (în care amazoanele noastre
se numesc brigadiere şi se organizează în plutoane) se face pe două
căi: 1. descrierea unei călătorii oficiale a unui grup de fini
intelectuali germanopratini (cu nume precum Langlois, Bordeaux,
Gould sau Léonore Alvert) în noua democraţie de la Est (prima
intruziune de acest fel tolerată de regimul imperial muieresc) şi
2. jurnalul intim al unei neadaptate, locuitoare infidelă a
imperiului, infirmiera Astrid van Moor.
Reportajul oficial al celor dintâi, seduşi de organizarea de fier a
societăţii feministe şi de tâmpenia militantă (un şut pe care
Quiriny îl dă stângii franceze, topite pe vremuri după miracolul
comunismului stalinist), este contrazis la tot pasul de remarcile
personale ale lui Astrid, care dezvăluie mizeria materială,
indigenţa morală şi îndoctrinarea generală, ascunse de privirile
străinilor.
Una peste alta, în această lume extravagantă, absurdă şi
angoasantă, băşcălia romancierului este vitriolantă la adresa
ideologiilor feministe, dar priveşte, în ultimă instanţă, nu doar
partiţiile pe criterii de "gender", ci şi obsesiile separatiste de
tipul celor care îi agită chiar acum pe flamanzi şi pe valoni. Un
roman acid, punând laolaltă pagini swiftiene, derapaje zeflemitoare
à la "Borat" şi exagerări delicios gogonate în spiritul lui
Jarry.
DANIEL NICOLESCU. Absolvent, în 1982, al Universităţii Bucureşti, Facultatea de filologie, secţia română-portugheză. Redactor principal (şi, începând cu 1991, grafician copertator) la Editura Eminescu, între 1985-2003. Colaborări (cronică literară, cronică plastică, traduceri) la numeroase reviste culturale, începând cu 1974. Redactor şi art-director la diverse publicaţii din ţară. A semnat mai multe volume de traduceri şi un volum de interviuri. Din anul 2000 până în 2009 - editor executiv la Ziarul de Duminică.