“Locul celuilalt” – ortodoxia în modernitate

În iureşul mediatic zilnic în care toţi ziariştii ţin să-şi dea cu părerea despre orice subiect, indiferent de pregătirea lor, rareori mai este loc pentru a asculta specialiştii. Iată de ce am redeschis o carte care mi-a plăcut mult atunci când am citit-o: "«Locul celuilalt» - ortodoxia în modernitate" (Ed. Paideia, 2007), scrisă de Mirel Bănică.
Doctor în Litere al Universităţii din Geneva (Elveţia), cu specializarea "Studii europene", Mirel Bănică a făcut mai multe stagii de cercetare postdoctorală pe teme care aparţin sociologiei memoriei şi sociologiei religiei în centre universitare renumite din Canada şi Franţa. Astăzi, Mirel Bănică este cercetător al Institutului de Istorie a Religiilor (Academia Română). Este una dintre cele câteva (puţine) voci foarte echilibrate pe care le cunosc în spaţiul public românesc, care au onestitatea şi maturitatea spirituală de a se pronunţa fără ocolişuri, dar şi în afara obsesiilor "politically correct" atunci când se referă la credinţa creştină şi la Biserica Ortodoxă Română (BOR). Analizele sale publicate în "Dilema", respectiv "Dilema veche", cum sunt majoritatea celor adunate în această carte, mi-au stârnit admiraţia şi simpatia.
"A afirma faptul că mulţi dintre tinerii făcând parte din fenomenul generaţional al anilor '90 s-au convertit la ortodoxie poate părea la o primă vedere un nonsens sau chiar mai mult, o afirmaţie provocatoare. Cu toate acestea, persist să cred că în acea perioadă s-a manifestat şi produs un veritabil proces de conversiune religioasă la ortodoxie, definită prin redescoperirea fondului liturgic şi religios şi întoarcerea la un stil comunitar de viaţă, specific religiei ortodoxe" (p. 108). Astfel începe unul dintre eseurile cele mai vii care se focalizează asupra generaţiei '90 şi a fenomenului ASCOR.
Dar Mirel Bănică priveşte cu ochii şi instrumentele ştiinţifice, cele ale sociologiei religiei: "Ipoteza noastră este aceea că, în ansamblul său, secularizarea internă a ortodoxiei anilor 1990 era încă în stadiu incipient, presiunea modernităţii şi efectele ei corozive mult mai reduse. Procesul a fost încurajat de absenţa, în acel moment istoric precis, a vectorilor perturbatori ai modernităţii, mai ales de lipsa televiziunilor comerciale, a internetului etc. Direct şi simplu spus, tinerii au avut mai mult timp la dispoziţie pentru a fi atraşi de conferinţele ASCOR decât de jocurile în reţea internet desfăşurate între căminele studenţeşti, aşa cum se-ntâmplă astăzi…" (p. 109).
Indubitabil, autorul are dreptate. Observator subtil al acelor vremi, Mirel Bănică continuă nu fără melancolie vorbind cu imens bun-simţ despre raportul laicatului cu clerul, ecuaţie care încă nu şi-a găsit o soluţie rezonabilă & fecundă, sau despre moştenirea lăsată de generaţia '90. El vorbeşte cu admiraţie sinceră despre tinerii care au dus lucrurile până la capăt, călugărindu-se, "devenind vrednici nevoitori sau întemeietori, la rândul lor, de aşezăminte monahale, reînnoind prin gestul lor miracolul ortodox al renaşterii continue. Ei au adus în mediul monastic un suflu şi o energie nouă, poate chiar o «re-inventare» a monahismului, dacă ne este permisă această afirmaţie. Alţii au ales să se dedice studiilor teologice, din pasiune şi vocaţie, studii adăugate trunchiului de bază, în cele mai multe cazuri ştiinţe exacte sau politehnică. Cu toţii au fost însă marcaţi, cu diferite grade de intensitate, de experienţa unică a contactului direct cu o Ortodoxie reală, deschisă către dialog şi fraternitate sinceră" (p. 111)
Mirel Bănică are perfectă dreptate - aş adăuga aici una dintre regulile cele mai limpezi care arată că efortul tinerilor acelor ani era autentic: recursul la marii duhovnici. Dar parcă şi aceştia, marii "stareţi", erau pe atunci mai puţin radicali - sau poate că, internetul nefiind încă introdus în România şi neexistând decât foarte puţine posturi tv, erau mai puţin mediatizaţi…
Afirmaţiile de mai sus, pe care M. Bănică le face nu fără o anume melancolie, ajung la zile mai apropiate nouă (anul 2007), când, spune cercetătorul, "Ortodoxia românească este din ce în ce mai marcată de un subtil şi persistent proces de «secularizare internă», de probleme dificile ale instituţiei ortodoxe în ansamblul său, de ruptura dialogului cu intelectualii laici, dar «sensibili» la problematica religioasă. În acest cadru, «generaţia anilor '90» poate fi un veritabil model, prin dimensiunile şi valoarea socială pe care le-a avut" (p. 111)…
Nu poţi să nu meditezi cu gravitate la cele de mai sus. Iar dacă mai iei în consideraţie şi afirmaţiile venite chiar din partea unor tineri ierarhi - într-o discuţie privată, unul dintre aceştia îmi vorbea cu incredibilă luciditate despre "fenomenul laicizării clerului" - ori a celor câţiva intelectuali care s-au aplecat cu decenţă asupra fenomenului religios contemporan din România (mă refer la Andrei Pleşu, Horia-Roman Patapievici, Teodor Baconski, Mihail Neamţu, Radu Preda, Radu Carp şi alţi câţiva cu care Mirel Bănică rezonează), situaţia nu pare a fi deloc pe roze…
Sau, după cum subliniază autorul, "Tinerii pot fi «câştigaţi» pentru credinţă nu doar prin lungi şi (uneori) anoste ore de religie predate de oameni fără vocaţie, ci mai ales prin dialoguri deschise, fără complexe (...) Personalităţi extreme, auto-declarate «gardieni ai ortodoxiei», ce-şi varsă sacii de ură şi de frustrare prin diverse site-uri şi forumuri internet ar fi mai bine «regularizate» dacă ar fi supuse judecăţii cumpănite a grupului, efectul fiind benefic pentru toată lumea" (p. 112). Mirel Bănică are perfectă dreptate, dar din păcate centrul oficial de greutate al «grupului» - Patriarhia, ierarhii, facultăţile de teologie - pare să se teamă de radicali. Nu este în stare de acţini ferme, la vedere. Sau poate că acesta este stilul ortodox: acela de a face îndelung exersate - timp de secole - eschive...
Nu mi-am propus o recenzie a acestei cărţi, care conţine eseuri de rar rafinament intelectual (de la "Biserica Ortodoxă şi provocările viitorului" şi "Ordinea kitsch" până la "Les catholiques a la loupe: despre utilitatea şi limitele sondajelor religioase" sau "Ortodoxie, intelectualism, intelectuali"), dar nu pot să nu notez o ultimă observaţie despre scrisul lui Mirel Bănică: chiar atunci când se referă la chestiuni nu tocmai creştine petrecute înlăuntrul ortodoxiei, are umor. Adică este pe Calea Împărătească, afin cu ceea ce Teodor Baconski numea "Râsul patriarhilor"...

MARIUS VASILEANU (n. 14 apr. 1964 la Gura Humorului, Bucovina) are o licenţă în filosofie (Universitatea Bucureşti) şi un master în antropologia spaţiului sacru (Universitatea de Arhitectură ''Ion Mincu''). Este doctorand al Universităţii Bucureşti, Facultatea de Litere, cu o temă interdisciplinară în care continuă studiile de antropologie a religiei. A fost director al Editurii Muzicale şi profesor de istorie a religiilor în învăţământul preuniversitar. A susţinut o bogată activitate în presă: studii, articole, eseuri, recenzii, proză scurtă, editoriale, interviuri - în jurnale, reviste culturale şi cu profil spiritual -, producător şi realizator de emisiuni radio, numeroase colaborări la principalele televiziuni centrale. În ultimii ani a fost editorialist şi editor coordonator (departamentul cultură-religie) la ziarul ''Adevărul'' şi redactor-şef al revistei ''Adevărul literar şi artistic''; ulterior a fost senior editor la agenţia de presă ''NewsIn'', coordonând departamentele de cultură-religie şi media-publicitate. Actualmente semnează o rubrică săptămânală în suplimentul ''Aldine'' al ziarului ''România liberă'' şi predă istoria religiilor la Universitatea Bucureşti.