România, la examenul de intrare în comunism

Pentru pasionaţii de fotografie, Inge Morath este un mit. A lucrat pentru Agenţia Magnum (a fost una dintre primele femei intrate în acest club exclusivist de pasionaţi ai umanismului şi fotografiei), i-a avut colegi şi mentori pe Henri Cartier Bresson şi Robert Capa, a realizat câteva albume-reper şi a ilustrat câteva dintre marile publicaţii ale lumii: "Life", "Vogue" sau "Paris Match".
Zodia excepţională care i-a iluminat destinul a făcut ca frumoasa şi talentata doamnă să-i urmeze lui Marylin Monroe în inima lui Arthur Miller. L-a cunoscut pe platourile de filmare de la "Misfits" şi s-a căsătorit cu autorul "Morţii unui comis-voiajor" la doar un an după ce acesta a divorţat de superba blondă a ecranului american.
Pe 11 septembrie 2001, la aproape 40 de ani de la momentul mariajului şi la câteva clipe după atentatul asupra Turnurilor Gemene, se afla în avion cu Miller (cu care a avut doi copii, Daniel şi Rebecca), în drum spre Paris. Tocmai decisese să-şi închidă cariera şi-şi predase fotografiile pentru ceea ce ar fi trebuit să constituie ultima sa expoziţie. Şocul 9/11 a întors-o dinamic spre arta căreia şi-a dedicat întreaga viaţă. Şi-a completat expoziţia visată cu nişte fotografii (chiar ultimele), făcute la Ground Zero, printre ruinele Twin Towers, la câteva zile după întoarcerea de la Paris. În ianuarie 2002, Inge (Ingeborg) Morath s-a stins din viaţă. În memoria ei, Magnum Photos a instituit un premiu care îi poartă numele şi care recompensează în fiecare an o femeie-reporter fotograf, mai tânără de 30 de ani.

Inge s-a născut la Graz, Austria, în 1923. A studiat literele şi jurnalismul la Berlin, a fost redactor în serviciul trupelor americane la Salzburg şi Viena. Ajunsă la Paris, scrie legende foto (cum veţi putea vedea, după vizitarea expoziţiei de la Muzeul Ţăranului Român, scrierea de "captions" rămâne, dincolo de abilitatea profesională, unul dintre marile haruri ale artistei) pentru Agenţia Magnum, apoi învaţă meseria de fotograf la Londra, pe lângă Simon Guttmann.
Unul dintre primele ei clişee, o imagine înfăţişând nişte fetiţe care ţopăiau sub ploaie la Veneţia, a făcut-o să exclame: "Mi-am dat seama că pot să dau formă unui gând!" De atunci, de la începutul anilor 50, nu a încetat să dea o uluitoare formă gândurilor sale, în nenumăratele, nemaipomenitele ei călătorii prin lumea noastră. A prins în mii de fotograme mari personalităţi ale secolului XX şi a surprins nenumăraţi oameni simpli în instantanee care au schimbat reperele fotoreportajului. A fost în China şi în Rusia (despre care a realizat un album împreună cu Miller, "In Russia"), în Spania lui Franco şi în Mexic (unde a pozat masca mortuară a Fridei Kahlo), în Iran, în Tunisia, în Africa de Sud şi în România. O ţară dincolo de negură, aceasta din urmă, pe care a văzut-o în anii 50 şi care a marcat-o într-atât, încât i-a dedicat mii de fotografii (din epoca ei de creaţie alb-negru, de dinaintea kodacrom-urilor "optimiste", din perioada "First Color"). A fotografiat ţiganii din Irlanda şi apoi, cu egal talent şi simţ al respiraţiei acestei lumi, pe cei din România.
Expoziţia de la MŢR este, probabil, unul dintre cele mai splendid picturale şi mai exacte, chirurgical-precise din punct de vedere etnografic şi antropologic, reportaje despre România anilor 50 pe care am avut vreodată ocazia să le văd. O felie de istorie pe care nu am întâlnit-o nici în manualele de istorie şi nici chiar în dosarele de presă dedicate perioadei respective. Ţărani, muncitori, călugăriţe, copii handicapaţi şi elevi-la-tratament (absolut suprarealist-socialistă fotograma care înfăţişează trei fetiţe la spital, stând la plajă pe un pat artificial din nisip, cu ochelari de soare şmecheri la ochi), cooperatişti entuziaşti, femei în extaz mistic şi tineri studioşi la şcolile profesionale: o întreagă Românie, tremurătoare, copleşită, dându-şi examenul la intrarea în comunism. Săli de uzină, catapetesme de biserică, şcoli în care până şi creta pentru tablă părea o raritate, târguri de merinde, hore duminicale din zona Mărginimii Sibiului, benzi rulant-delirante demonstrând înalta tehnologie a oraşului Stalin (Braşov), nunţi şi botezuri cuminţi, cu oameni aşezaţi şi nepăsători la aura pe care o emanau, în toate ocaziile şi în toate locaşurile publice, efigiile tovarăşului Gheorghe Gheorghiu-Dej, sturioni gigantici din Deltă duşi la "coperativă" spre a fi exportaţi spre ţările duşmane, dar prietene, precum SUA sau Franţa.
În toate imaginile, o distanţă respectuoasă (dacă nu chiar caldă) faţă de subiect. Nimeni nu e scos din locul şi din tabieturile sale ca să "pozeze". Oamenii stau la poză acolo unde stăteau şi înainte şi simt nevoia, în faţa delicateţii fotografului, care nu ia, ci oferă, să reacţioneze aşa (e vorba despre una dintre multele "legende" legendare ale doamnei Morath): "Ploieşti. Fabrica 1 Mai. Fotografa a fost plăcut surprinsă de gestul muncitorilor, care s-au întrerupt din muncă pentru a-i săruta mâna." Nu uitaţi, e vorba despre aceeaşi mână pe care o săruta Arthut Miller, desigur, animat de cu totul alte sentimente.

*) Inge Morath, "Jurnalul meu românesc", Muzeul Ţăranului Român, 2 septembrie - 18 octombrie