Despre îmbătrânire. Revoltă şi resemnare

Jean Améry (1912-1978), eseist de origine austriacă, s-a inspirat adesea în opera sa din propriile experienţe trăite în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. A fost student la Filozofie şi Literatură în Viena şi s-a numărat printre opozanţii regimului nazist; torturat şi închis câţiva ani în lagărele de concentrare, Améry a supravieţuit experienţei Auschwitz, fiind eliberat în 1945. S-a sinucis în 1978 într-un hotel din Salzburg.
Jean Améry este unul dintre cei mai originali gânditori de limbă germană, opera sa influenţând considerabil modul în care privim astăzi nemilosul proces de îmbătrânire, moartea şi sinuciderea.
"Despre îmbătrânire. Revoltă şi resemnare" este un eseu dens şi pătrunzător, devenit un clasic al temei problematice a îmbătrânirii. Cartea oferă o perspectivă originală asupra eternelor întrebări ale omenirii cu privire la îmbătrânire, moarte, viaţă şi sensul existenţei.
Cu toate că este un autor important tradus în peste şaptesprezece limbi, Améry a rămas complet necunoscut publicului român, nefiind tradus în România până acum. Editura ART a conceput un program pe termen lung, care include pentru început trei titluri, celelalte două fiind "Hand an Sich Legen. Diskur uber den Freitod" ("Despre sinucidere. Discurs despre moartea liber aleasă") şi "Jenseits von Schuld und Sühne".

Nefiind legitimat decât de înclinaţia spre reflecţie, şi poate că şi de un anume antrenament într-asta, vă prezint câteva eseuri despre îmbătrânirea omului. "Eseu" nu are aici sensul de experiment, ci mai degrabă de căutare a ceva cu neputinţă de găsit - lucru pe care judecata analitică îl ştia din capul locului. Meditaţiile în jurul obiectului meu nu au nimic de-a face cu geriatria. Eseurile tratează despre omul care îmbătrâneşte în raporturile lui cu timpul, cu propriul corp, cu societatea, cu civilizaţia şi în cele din urmă cu moartea. Cine se aşteaptă la enunţuri competente în sensul unei ştiinţificităţi pozitive, la o cunoaştere ce l-ar putea ajuta să-şi rânduiască viaţa înspre o stare anume - adică tocmai aceea a îmbătrânirii sale -, acela va fi dezamăgit de cartea mea: n-am ţintit la aşa ceva.
Într-o epocă în care inteligenţa îşi întoarce privirea nu numai de la condiţia nemijlocită a conştiinţei, ci de la om în general, în locul căruia trec, ca obiect al cercetării, sisteme şi coduri, eu m-am oprit strict asupra celor trăite - le vécu. Am dus la îndeplinire un astfel de efort de consemnare cât de cât exactă a proceselor în care e implicat omul care îmbătrâneşte, folosindu-mă în mod esenţial de metoda introspecţiei; la care s-a adăugat străduinţa de observaţie şi empatie. Dar a trebuit să renunţ la orice speranţă de ştiinţificitate, ba chiar şi de stringenţă logică.

Existenţa şi scurgerea timpului

Ne vom întâlni deseori aici cu omul care îmbătrâneşte - cu femeia sau cu bărbatul care îmbătrâneşte -, şi el ni se va arăta în felurite ipostaze, în deghizări multiple. Aici îl vom recunoaşte pe cel ce îmbătrâneşte ca pe o figură familiară dintr-o operă literară, colo va fi o pură abstracţie izvorâtă din puterea imaginaţiei, pe când în alte locuri în el se va contura figura autorului scrierii de faţă. La fel de incert ca şi chipul sub care apare cel ce îmbătrâneşte va fi şi numărul anilor săi, căci aşa vor uzul vorbirii şi realitatea. Vom vedea cum omul care îmbătrâneşte abia a împlinit patruzeci de ani, căci, în anumite împrejurări, procesul pe care căutăm să-l descriem aici se anunţă încă de timpuriu. În alte cazuri, va apărea ca un om aflat în cel de-al şaselea deceniu de viaţă, care, prin urmare, conform unei obiectivităţi vag statistice, e într-adevăr pe cale să devină un bătrân. Aici, unde ne interesează existenţa şi scurgerea timpului, el va apărea drept un om care abia a împlinit cincizeci de ani, dar care, fireşte, prin moartea-i timpurie, va justifica astfel faptul că la vârsta asta el deja se simţea ca un om care îmbătrâneşte, şi din această pricină va trebui considerat ca atare. -Dăm peste el tocmai când a ajuns la o recepţie matinală, pentru prima oară iar după mulţi ani, căci a părăsit demult bâlciul deşertăciunilor la care cândva participa ca actor. Poartă redingotă, merge foarte drept, are o ţinută încă bună, chiar dacă pieptul şi burta i se bombează destul de nefiresc, de dubios. Părul negru des care-i vine până pe ceafă şi mustaţa încă nu şi le-a cănit, dar faţa palidă care se iţeşte deasupra gulerului înalt e încremenită ca o mască de ceară, iar ochii de o nostalgie orientală n-au pic de strălucire, sunt afundaţi în umbra unor cearcăne adânci albăstrii.
Pe acest om care îmbătrâneşte îl vom nota cu A., la fel cum le vom spune şi tuturor tovarăşilor săi de destin, pe care intenţionăm curând să-i mai introducem în reflecţiile noastre. A.: iată cea mai matematică şi mai abstractă denumire posibilă, care îi lasă totodată cea mai mare libertate imaginaţiei şi gândirii concrete a cititorului.

Să-ţi devii tu însuţi străin

De câteva săptămâni încoace, atunci când se-aşază dimineaţa la măsuţa de toaletă din faţa oglinzii, A. observă că pe pleoape i-au apărut mici noduli gălbui de piele, sau eflorescenţe, care n-o deranjează în rest cu nimic: când îi pipăie, n-o dor, e limpede că pot fi consideraţi drept nevătămători, atât doar că există - nu sunt nici măcar deosebit de urâţi, nu sluţesc faţa decât prea puţin, fiind percepuţi de alţii doar atunci când li se atrage în mod expres atenţia asupra lor; şi totuşi, în ce-o priveşte pe A., pe lângă cele alte câteva surse de nelinişte apărute în ultimii ani, i s-a mai adăugat şi aceasta nouă, care n-o panichează, dar o chinuieşte şi o macină surd. A căutat în micul ei compendiu de medicină popularizată, pe care îl răsfoieşte spre propria-i nemulţumire tot mai des în ultimul timp, aflând de-aici că are xantelasme - fiindu-i provocate de depunerile anumitor substanţe şi în speţă a nesuferitului de colesterol pe care, pare-se, organismul îl produce în cantitate crescândă. Xantelasmele i-au stârnit instantaneu asociaţia de idei cu Xantipa, ceea ce sporeşte indispoziţia lui A., deşi ştie bine că soţiei lui Socrate i s-a dus buhul pe nedrept că a fost gâlcevitoare. [...]
Ochiul lui A. rămâne fixat pe excrescenţele gălbui ale pielii; A. nu se mai place şi-şi spune, poate, împreună cu prietena ei, că ceea ce-i slujeşte acum drept chip a ajuns să fie ceva îngrozitor. - Ură de sine? Ar fi o exagerare, căci ura de sine are totdeauna o calitate morală care e cu neputinţă să se întindă până la repulsia împotriva pielii veştejite, până la celulele ţesutului care treptat îşi pierd materiile solubile, ajungând în cele din urmă să predomine esenţa greu solubilă. Dezgust de sine? Nici asta nu-i: căci A. ştie, ce-i drept, că xantelasmele şi pielea veştejită sunt considerate în general dezgustătoare, îşi aminteşte poate vag şi de propria-i repulsie pe care o resimţea odinioară în faţa altor manifestări ale alterării - dar această ştiinţă i-a venit în principal din afară, din lume, pentru care petele ei galbene sunt petele unei străine, în timp ce pentru ea - chiar dacă îi trece prin cap să pună chirurgul să i le îndepărteze (cât o costa o asemenea operaţie? oare va găsi un specialist de ispravă?) - chestiile astea rămân totuşi petele ei, ceva ce-i este propriu şi caracteristic, iar împotriva lor dezgustul se manifestă la fel de puţin ca şi împotriva propriilor dejecţii ale metabolismului. Ruşine? Poate. Deşi, dacă ţi-ai imagina femeile şi bărbaţii, deopotrivă tineri şi bătrâni, cum umblă toţi prin lume cu pielea zbârcindu-li-se şi cu mici noduli moi, decoloraţi, pe pleoape, n-ai mai putea numi aşa ceva urâţenie, de vreme ce într-un asemenea caz ar fi imposibil ca fiecare să-l urască pe fiecare.
Şi-atunci? Te-ai săturat de tine însuţi - aşa cum ai spune: m-am săturat de viaţă!, iar asta, chiar dacă duce din când în când la sinucidere, nu e niciodată o totală ură şi scârbă de viaţă, ci dimpotrivă, e mereu însoţită şi de pofta de viaţă sau de dorinţa pentru o anume formă de viaţă pe care viaţa ne-o refuză - da, asta-i, te-ai săturat de tine însuţi!
Pe măsură ce repetă experimentul matinal din faţa oglinzii, care a devenit un ritual, A. descoperă că această suprasaturaţie merge mână-n mână cu o nemărturisită autosatisfacţie, căci a ajuns să simtă un soi de mândrie că a rezistat atât de mult - şi astfel, cufundată în dezgustul ei, A. îşi poartă pielea înăsprită aşa cum îşi poartă un războinic curajos cicatricile sale. Raporturile dintre cel ce îmbătrâneşte şi corpul său sunt narcisiste: atât doar că înamorarea de imaginea din oglindă nu mai este un fapt univoc, ci este un amor din suprasaturaţie, în care suprasaturaţia se iubeşte pe sine, iar iubirea e profund sătulă de ea însăşi. [...]
Însă cel ce îmbătrâneşte ajunge tot mai mult la un eu lipsit de lume. Pe de o parte, devine timp, datorită trecutului agonisit de amintirile spiritului şi ale corpului, şi pe de altă parte, devine tot mai mult propriul său corp. Dar, la fel ca şi A. a noastră în faţa oglinzii, se-ntâmplă că el - chiar evitându-şi imaginea din oglindă, aşa cum fac mulţi dintre cei ce îmbătrânesc, însuşindu-şi judecata lumii despre urâciunea ofilirii - ajunge să-şi perceapă corpul, care acum îi devine prezent ca eu al său, ca pe un înveliş, ca pe ceva exterior, un adaos şi, concomitent, ca tot ce are mai propriu, la care se reduce tot mai mult şi căruia îi acordă o atenţie crescândă.
N-avem decât să ne ferim de oglindă. Dar inevitabil ne zărim mâinile cu venele învârtoşate, burta flască şi zbârcită şi degetele de la picioare cu unghiile îngroşate şi crăpate, în ciuda măiestriei pedichiuristei. Chiar orbi să fim, şi n-am putea fugi de corpul nostru - nu ne putem ieşi din piele, oricât de tare ne-am dori atunci când ne pipăim nenorocita asta de piele care ni se descuamează solz cu solz. Corpul care, după cum a spus-o Sartre, era le négligé şi se-nţelegea pe sine neînţelegându-se, acest corp care nu ne mai mijloceşte lumea, ci ne izolează de lume şi spaţiu prin respiraţia îngreunată, prin picioarele suferinde şi încheieturile chinuite de artrită, se transformă într-o temniţă, dar şi în adăpostul nostru cel de pe urmă. El ne devine înveliş, refugiu şi ultimă rămăşiţă - probabil că oricui îmbătrâneşte şi reflectează la transformările sale fizice îi trece, vrând-nevrând, prin minte şi expresia referitoare la "rămăşiţele pământeşti" -, dar în aceeaşi suflare de gândire corpul devine autenticitate omenească supremă, căci până la urmă el are totdeauna dreptate. [...]

Să nu mai înţelegi lumea

Cine ajunge la acest prag - unul ceva mai iute, altul ceva mai târziu, unul înarmat cu francheţe, altul prins în autoamăgire, care totuşi se dovedeşte întotdeauna a fi prea puţin rezistentă - va descoperi cândva că nu mai înţelege lumea. Acest aspect al îmbătrânirii sociale - îmbătrânirea culturală în sensul cel mai larg al cuvântului - se limpezeşte de regulă în decursul unui proces destul de lent, lipsit de dramatism, de percepţii succesive. Deseori, mai întâi există doar un sentiment surd de repulsie împotriva a ceea ce omul care îmbătrâneşte numeşte în sinea sa "jargonul cultural al epocii"; spunând asta, refuză să se întrebe dacă nu cumva el însuşi vorbeşte un asemenea jargon - doar că unul deja învechit, şi nu cum îi place să-şi închipuie, o limbă pură, adică limba pur şi simplu. Simte o uşoară neplăcere când citeşte anumite reviste şi cărţi şi, ridicând dezaprobator-resemnat din umeri, e ispitit să vorbească despre modă, snobism, tot felul de "isme", fanfaronadă verbală, dar deseori se abţine, fiindcă nimănui nu-i place să se izoleze într-o îndărătnicie retrogradă. Rezistenţa arhibanală împotriva a tot ce-i nou şi neobişnuit - fenomen ce revine mereu în decursul istoriei spiritului - n-are cum să nu-i fie cunoscută omului cultivat. Se prea poate să ştie şi ce s-a întâmplat în 1874 la Paris la prima expoziţie a impresioniştilor, de ce a trebuit să se întâmple aşa şi de ce până la urmă rezistenţa împotriva lui Monet şi a prietenilor săi s-a stins lăsând în urmă o senzaţie de jenă. [...]
De câte ori răsfoieşte revistele de modă, A. - deşi ştie bine că-şi va comanda rochiile următoare, conformându-se cu justă moderaţie cerinţelor modei -, resimte la vederea noilor modele, ce i se par absurde, o nemulţumire pronunţată. Şi, de data asta, în mod vădit A. e neplăcut impresionată de extravaganţa năucitoare a modelelor; drept care răsfoieşte iar prin albumul ei cu fotografii vechi - doar a mai făcut-o şi cu alte ocazii - pentru a regăsi rochiile cu adevărat drăguţe de altădată, cum crede ea, care-i veneau atât de bine, spre deosebire de creaţiile iritante pe care creatorii de modă le propun în acest an. Dar chiar de la prima privire aruncată asupra micuţelor fotografii de la sfârşitul anilor '30, se-ntâmplă iar ceea ce bănuia dinainte de a deschide albumul, dar nu voia să recunoască în ciuda presimţirii ei, deşi din propria experienţă ştia cum stau lucrurile: moda din anii tinereţii, moda ei - o parte esenţială a eului ei construit de amintire - i se pare ceva absolut imposibil, o modă cel puţin la fel de grotescă precum creaţiile cu care va trebui să se împace în sezonul următor. Iat-o sub un copac. Părul moale, cu onduleuri regulate, îi încadrează obrajii, fusta îi ajunge aproape până la glezne, poartă o jacheţică cu umerii croiţi ridicol de concav şi căptuşiţi, o pălărie moale de nedescris, pleoştită, având o privire galeşă ca de văcuţă, crede ea clătinând din cap. Cum de ei şi altora le-a plăcut pe-atunci aşa ceva? Dar a putut afla cum până şi cele mai banale succesiuni de evenimente nu decurg niciodată simplu. Dacă treaba ar sta exclusiv aşa cum omul o spune şi-o repetă fără a reflecta: şi anume că lucrurile demodate sunt caraghioase şi penibile fiindcă-s vechi şi cunoscute şi fiindcă omul a fost de faţă atunci când timpul a trecut cu tăvălugul peste ele, spre deosebire de lucrurile istorice, vechi şi necunoscute, la a căror tristă capitulare omul nu a asistat -, dacă într-adevăr aşa este, ar fi inexplicabil de ce lucrul care şi-a trăit traiul îşi pierde imediat orice urmă de ridicol atunci când nu doar te uiţi la el, ci ţi-l şi aminteşti. A. închide brusc albumul, închide ochii, se cufundă în cele de altădată: toca micuţă, jacheta vătuită, fusta până la glezne - ochiul minţii le redescoperă şi le cercetează ca fiind ale ei, iar când îşi recompune privirea galeşă de-atunci, A. e din nou pe deplin conştientă de efectul ei şarmant. Onduleurile ce-i încadrează obrajii, pe care A. îşi închipuie dintr-odată că le poate pipăi, şi-au recâştigat farmecul lor din 1938. Leziunea s-a vindecat. A. se poate lăsa iar cuprinsă de repulsia faţă de noile modele, repulsie la care mai întâi renunţase stânjenită privind vechile fotografii. Bineînţeles că-i va recomanda croitoresei ei creaţiile la modă ca pe o sursă de inspiraţie, dar îşi va purta noile rochii împotriva propriilor convingeri, ca şi cum ar face o concesie societăţii, din păcate. Dar, indiferent de hainele ei în pas cu moda, va rămâne fetiţa de-atunci - şi se va feri de fotografiile ce-i pun sub semnul îndoielii conştiinţa de sine: ele îi arată moda de atunci răsfrântă, alterată, transformată de privirea de azi; numai în amintire garderoba de ieri îşi redobândeşte autenticitatea. Irealitatea unui eveniment ce nu poate fi transferat din caracterul obiectiv-fizic al procesului cerebral în existenţa subiectivă a contemplării încărcate de amintire e mai reală decât realitatea palpabilă a fotografiei.

Din volumul cu acelaşi titlu, în pregătire la Editura ART. Traducere din limba germană şi note de Alexandru Al. Şahighian