Opinie Adrian Vasilescu: De recesiune nu ne despărţim în 2010

Marea noastră problemă, în 2010, este că producţia şi consumul încă nu s-au echilibrat. Prin urmare, nu putem spera că vom ieşi din recesiune în acest an. Şi atunci, miza pentru 2010 rămâne singulară: echilibrarea bugetului ţării. Urmând ca abia la anul să fie apăsată pedala creşterii economice.
Soluţia? O nouă filosofie bugetară, care să confere sistemului de impozite şi taxe nu numai un instrumentar de constrângere, dar şi o gamă de stimulente. Mai mult, printr-o regândire a construcţiei bugetului, în consens cu actualele cerinţe, ar putea fi încurajată munca eficientă şi descurajată munca făcută cu spatele la piaţă şi la consumatori.
Ne aflăm, acum, în faţa unei duble neputinţe: nici nu se poate apela la buget pentru investiţii şi pentru restructurări, căci nu există bani pentru aşa ceva; şi nici nu se mai poate face din privatizare o sursă de venituri bugetare. Nu mai sunt nici prea multe mirese de măritat şi nici investitori cu bani dispuşi să intre în piaţă în vremuri de criză. Ministerul Finanţelor se uită la venituri şi tânjeşte la măriri de impozite. Ar fi o gravă eroare să meargă mai departe pe această cale.

Fiscalitatea excesivă s-ar putea transforma în bumerang. Un bumerang alcătuit din impozite mari, care zboară el până unde zboară, dar apoi se întoarce către buget şi-l loveşte năpraznic. Rezultatul apare "în scară": veniturile salariale fiind mai mici, oamenii pot fi tentaţi să muncească după cum sunt plătiţi; dacă societatea are parte de mai puţină muncă, e normal să circule mai puţine produse şi la buget să ajungă mai puţini bani; profiturile întreprinderilor vor fi mai mici şi în consecinţă mai mici vor fi şi încasările din impozitul pe profit; plus că, atât timp cât pe piaţa de consum ajung mai puţini bani, se vând mai puţine mărfuri şi contribuţia la buget a taxei pe valoarea adăugată este diminuată. În acelaşi timp, un consum restrâns nu poate să constituie un stimulent pentru producţie.

În materie de consum, va fi nevoie de un nou model, bazat pe calitate. E adevărat că, până în 2008 inclusiv, zone întregi, în condiţiile creşterii consumului, s-au schimbat radical în bine şi sunt de nerecunoscut; dar sunt şi multe zone care s-au schimbat prea puţin sau nu s-au schimbat deloc, fiind încă sub apăsarea sărăciei. E adevărat că numărul salariilor mari - în multinaţionale sau în companiile româneşti de succes - a crescut. Şi, mai ales, în sfera bugetară. Dar cele mai multe dintre salarii sunt mici. O parte a populaţiei şi-a sporit cheltuielile, şi-a intensificat împrumuturile de la bănci, consumul a crescut; dar multor români rareori le ajungeau banii de la o lună la alta. Şi, apoi, lucrurile s-au îmbunătăţit… în medie. Iar media este o speranţă… matematică. Cert este că indicii creşterii economice, ai inflaţiei, ai salariilor şi ai şomajului, care reprezintă un raport al mişcării economiei în momente diferite, nu au avut cum să ne ofere dinamici detaliate înainte de intrarea ţării în recesiune. Mediile au capcanele lor. Fie că sunt simple, fie că sunt ponderate, cercetându-le putem să aflăm şi să analizăm fapte şi întâmplări ce compun mişcări de anvergură despre preţuri, consum, producţie, exporturi sau importuri. Imaginea consumului populaţiei în statistici se distinge cu deosebire prin conţinutul ei cantitativ.

Cât priveşte însă calitatea informaţiilor statistice, ea este asigurată numai dacă fenomenul analizat are un grad înalt de omogenitate. Să zicem: posibilităţile românilor de a se aproviziona cu pâine, lapte, carne, făină, ouă sau ulei. Sau de a călători cu trenul, de a-şi cumpăra telefoane mobile, electrocasnice, mobilier. Fără să ne spună însă prea mult despre cum se alimentează populaţia, despre calitatea consumului în general. Tot aşa cum preocuparea unui segment al populaţiei pentru bunuri scumpe, case ori limuzine, ne poate da o idee despre formarea clasei de mijloc în societatea românească, dar asta nu înseamnă că o mare parte a societăţii nu-i săracă. Şi, în plus, mediile nu ne spun că ţara n-a apucat să se îmbogăţească. Marea masă a populaţiei, starea a treia, abia începuse să guste din bunăstare cu linguriţa. Stilul de viaţă de zi cu zi obliga cea mai mare parte a populaţiei să-şi restrângă drastic cheltuielile, pentru că niciodată nu ajungeau banii. Iar o schimbare a stilului de viaţă ar fi fost posibilă numai într-o altă ecuaţie economică, mai apropiată de cerinţele vremii, care să valorifice mai bine proprietatea şi să dinamizeze munca, producţia, venitul şi consumul.

Cheia problemei? Ce fel de reforme va face România în contextul unui nou model de creştere economică. Fiindcă despre reforme economice, în România, vorbim de două decenii. În acest răstimp, au fost deschise cam toate marile ferestre prin care ar fi putut să intre soarele şi aerul economiei de piaţă. Din nefericire, unele ferestre au fost când deschise, când închise, de teamă să nu intre dintr-o dată prea mult soare şi prea mult aer, deşi era limpede că numai dacă am fi deschis toate ferestrele dintr-o dată şi le-am fi lăsat aşa am fi reuşit. Alte ferestre, însă, după ce au fost deschise, au fost repede închise la loc. Între ele: reforma costurilor în companiile de stat; reforma contractelor; reforma managementului; reforma mediului economic. Aceste reforme nu mai pot întârzia! Timpul de aşteptare s-a epuizat.