Fabulosul salt în timp de pe Podul Işlicarilor

Uliţa ce permitea - până la construirea Curţii Noi - accesul la vechiul Palat Domnesc dinspre Drumul Târgoviştei s-a numit o vreme Podul Işlicarilor. Unii înclină să creadă că acest nume s-ar fi datorat negoţului cu işlice, un fel de potcap viu colorat adus pe aceste meleaguri în epoca fanariotă, breasla işlicarilor fiind înfiinţată împreună cu breasla şalvaragiilor în anul 1783, de Mihail Suţu.

Alţii sunt de părere că numele cel vechi semnifica rangul uliţei şi că s-ar traduce astăzi prin "strada boierilor" sau "strada principală". Adevărul se află, de obicei, la mijloc. De ce n-ar fi putut exista pe strada principala şi prăvălii de işlice? Dimitrie Pappasoglu vorbea, cred că în ziarul "Românul", de o corporaţie a işlicarilor. Descriind aceste ciudate pălării, interzise "mahalagiilor proşti", scria, făcând apel la amintirile din copilărie, că "erau în mărime după cum cerea rangul şi dacă nu ar fost croite din material uşor, i-ar fi doborât la pământ pe cinstiţii boieri cu povara lor. Asemenea când urca în rădvan, boierul se căznea amarnic, căci işlicul era înalt şi gros cât un copilandru buhăit". Ne putem imagina chinurile purtătorilor de işlice. Din fericire, distanţele parcurse erau scurte, de cel mult cinci ori lungimea străzii Işlicarilor, care, precum se poate constata şi astăzi, abia atinge trei sute de metri.
Podul Işlicarilor începea din dreptul casei banului Ienăchiţă Văcărescu, din care cauză s-a numit o vreme "Podul de la Domniţa Văcărească", în amintirea văduvei marelui ban, fiica lui Ion Gheorghe Caragea.
Înainte de 1692, pe aceste locuri şi până în dreptul mânăstirii Sf. Ioan cel Mare, se întindea grădina Măgureanului, proprietatea Cantacuzinilor. Învecinându-se cu proprietăţile cumnatului lor, contele Constantin Bălăceanu, confiscate de Constantin Brâncoveanu, grădina a fost desfiinţată pentru tăierea legăturii dintre palatul de pe malul Dâmboviţei (confiscat şi el) şi drumurile către Târgovişte şi Mogoşoaia, la capătul acesteia voievodul înălţând Hanul Constantin Vodă.
În partea estică a grădinii au existat până în 1881 Biserica şi Şcoala Măgureanu. Biserica, realizată, iniţial din lemn de Şerban Cantacuzino, a fost zidită de marele vornic Pârvu Cantacuzino în anul 1761. Lângă biserică erau nişte "case mari", ce cuprindeau o sală spaţioasă, patru odăi, două cămări, două tinzi şi două foişoare, precum şi un şir de chilii în apropierea Damboviţei. În aceste "case mari, cu beciuri şi cu deosebite odăi la poartă, un loc de ajuns pentru dascăli şi elevi", a fost mutată în anul 1803, după cutremur, şcoala de la Domniţa Bălaşa, noul locaş numindu-se "Academia Grecească". Acolo au învăţat Eufrosin Poteca, Barbu Ştirbey, Petrache Poenaru, Nicolae Golescu şi multe alte personalităţi ale culturii şi vieţii politice româneşti.
Tot în "casele cele mari de la Măgureanu" a funcţionat din 1851 - vreme de patru decenii - Liceul Sf. Sava. Peste drum de Măgureanu şi în faţa Bisericii Sf. Dumitru se aflau casele căminarului Drugănescu. "De aici - precizează I.C. Filitti - a pornit în ziua de Paşti, 23 martie 1847, năprasnicul incendiu al Bucureştilor, din cauza unui foc de pistol tras de fiul Zincăi Drugănescu, tânărul de 11 ani Constantin Filipescu, care a aprins casele".
Într-o fotografie din I855, locul caselor Drugănescu este indicat de un butoi, în amintirea butoiului cu păcură ce produsese sinistrul... Vecine erau casele Bisericii Sf. Dumitru, unde a funcţionat între 1864-1897 Sf. Sinod şi unde a fost judecat - abuziv - mitropolitul Ghenadie Petrescu.
Cât priveşte istoria bisericii de care am amintit, ea coboară până în anul 1655, când, într-un proces dintre episcopia Buzăului, căreia îi servea acest lăcaş de metoh, şi marele boier Radu Dudescu, aici a-a făcut jurământul pentru stabilirea adevărului. De atunci Bisericii Sf. Dumitru i se spune şi "biserica de jurământ". Casa din spatele ei, reconstruită în iunie 1850, a aparţinut până la 19 aprilie 1827 banului Constantin Bălăceanu. Lângă ea, pe locul unde se află Studioul Cassandra al Academiei de Teatru, a fost cândva casa doctorului Darvari. Vis-a-vis a locuit doctorul Silvestru Filitti, fratele episcopului Constantin Filitti al Buzăului. Distruse de marele incendiu, în locul caselor doctorului Fllitti, căpitanul Budişteanu a construit hanul ce i-a purtat numele, transformat ulterior în Hotelul Budişteanu.
Printr-o minune, majoritatea imobilelor construite pe această stradă înainte şi după 1847 există şi în prezent. Şirul pitoresc de case care sfârşeşte în dreptul fostului Hotel Regina - rebotezat Central, iar sub comunişti Rahova - i-au adăpostit în preajma anului 1900 pe negustorii de mărunţişuri ai Capitalei, multe prăvălii fiind împărţite în raioane minuscule, cu proprietari care se concurau pe viaţă şi pe moarte. Nu mai spunem că, sfidând înghesuiala, se mai găseau în aceste prăvălii mici ateliere de stopat haine, de confecţionat bijuterii, de reparat pendule şi ceasuri de buzunar. Această porţiune cu un vad comercial atât de intens s-a numit până în primii ani de domnie ai Iui Carol I "Uliţa Franţuzească", datorită faptului că pe ea se afla - undeva între Hotelul Budişteanu şi Hotelul Central - Consulatul Franţei.
Podul Işlicarilor continua de la Poarta de sus a Curţii Domneşti până la intersecţia cu Podul Beilicului din Piaţa Sf. Anton, această porţiune numindu-se în unele documente "Podul prin Curtea Veche" şi, mai târziu, pe vremea lui Cuza, "Uliţa Curtea Veche". După scoaterea la mezat a Curţii Vechi de către Vodă Hangerli, aici au apărut, unul după altul, câteva dintre cele mai cunoscute hanuri ale Bucureştilor, precum Hanul Roşu, ce aparţinea familiei Golescu, Hanul Verde, Hanul Mustacoff şi Hanul Manuc. Tot aici, faţă-n faţă cu fosta Baie Sf. Pantelimon, a existat la finele secolului XVIII Cafeneaua lui Altântop, spaima stăpânirii, un pitac domnesc poruncind cu străşnicie patronulul să interzică "taclalele despre domnie sau stăpânirea turcească".
La capătul "de jos" al acestei străzi a biruit timpul cea mai veche biserică a oraşului, având hramul Bunavestire. Până la strămutarea Curţii Domneşti, a fost biserică domnească. În epoca regulamentară a fost frecventată de demnitarii şi ofiţerii ruşi, poate nu întâmplător dacă luăm în considerare vechimea şi rostul ei de biserică domnească. Prin 1867, strada a primit numele Domnitorului Carol, iar din 1881 a cuprins Podul Beilicului până la Caravanserai, în dreptul căruia s-a construit, din piatră, podul Şerban Vodă. A rezistat pe această întindere şi sub numele de strada 30 Decembrie până la tăierea prelungirii fostului Bulevard 1848 în anii 1966-1973. După "revoluţie", i s-a schimbat iarăşi numele - în strada Iuliu Maniu - şi din nou - până când? - în strada Franceză.

In imagini: 1. Biserica Domnească; 2. Colţ din strada Carol, pe locul Halei de păsări; 3. Spre Piaţa de Flori - 1928; 4. Schitul Măgureanu; 5. Bazarul Kirsch; 6. Fanarioţi la plimbare; 7. Strada Carol; 8. Magazinul lui Leopold Paţac

EMANUEL BADESCU (n. 25 august 1952) este bibliotecar în cadrul Cabinetului de Stampe al Bibliotecii Academiei Române. Licenţiat în istorie la Universitatea Bucureşti, a colaborat cu peste 1.000 articole la revistele "Formula AS", "Lumea Magazin", "Magazin Istoric" şi la "Ziarul de Duminică". A publicat 1 Decembrie 1918 Alba Iulia - Bucureşti şi Imnurile naţionale la români. Este şi coautor al volumelor Scurtă istorie a regalităţii în România, Nicolae Ionescu. Bucureştii de altădată, De la Vatican la Ierusalim, Conspiraţia securităţii, Bucureştii în imagini în vremea lui Carol I (volum premiat de Uniunea Scriitorilor).