Un lovinescian ardelean: Ion Simuţ

Autor: Patras Antonio 22.09.2010

Dacă setea de adevăr ne-a făcut să apreciem excesiv, poate, după 1989, valoarea estetică a literaturii nonfictive (memorii, jurnale etc.) şi să ne pierdem pentru o vreme interesul faţă de ficţiunea ca atare - compromisă moral în regimul totalitar fie printr-o făţişă servitute ideologică, fie, ceva mai subtil, ca formă confortabilă de evazionism -, de câţiva ani încoace imaginaţia începe parcă din nou să-şi exercite puterea de fascinaţie, dincolo de bine şi de rău.


Pornind de la asemenea constatare, Ion Simuţ încearcă să surprindă (într-un studiu mai vechi, dar cu titlu elocvent: Reabilitarea ficţiunii) liniile esenţiale de evoluţie a prozei contemporane, identificând totodată şi cauzele "schimbării la faţă" a literaturii române de la începutul noului mileniu. Observaţiile criticului merită întreaga atenţie. Să vedem despre ce este vorba.
Cum "libertatea omului nu e suficientă dacă ea e numai politică", adevărul minciunilor (ficţiunilor) oferă, compensatoriu, iluzia depăşirii coşmarului istoriei trecute şi actuale şi al unui timp niciodată prea îngăduitor. În opinia criticului, "literatura fictivă procura, atât în anii '50 cât şi în anii '90, o ciudată insatisfacţie (...), imperativul moral fiind în ambele epoci angajarea politică, constrânsă şi unidirecţională în anii '50, liberă şi plurală în anii '90, dar considerată, în fond, obligatorie în aceeaşi măsură".
Lucrurile nu cred că sunt atât de simple sau poate că ne este încă greu să le acceptăm ca atare. Dacă cenzura politică din "obsedantul deceniu" (şi din altele, la fel de întunecate) făcea imposibilă exprimarea adevărului şi transformase literatura în instrument propagandistic, cenzura morală din anii '90 nu ne-a îndepărtat decât de un anumit gen de ficţiune, determinându-ne să-i judecăm mai aspru (şi nu să-i exterminăm!) pe scriitorii care slujiseră cu obedienţă regimul comunist şi să fim mai rezervaţi faţă de acele texte, chiar dacă valoroase, modelate însă abil din umbră de o ideologie, sperăm, pe veci defunctă. Cenzura lasă urme de neşters şi asupra imaginarului artistic. "Curajul fără artă", e limpede, "nu face o literatură, dar - observă, cu dreptate, Ion Simuţ - nici arta fără curaj!". Pe lângă documente (doar?) cu valoare etică, istorică etc., anii '90 au scos la lumină şi o literatură "de sertar" - pe care ne-am fi dorit-o, evident, mult mai bogată - de incontestabilă valoare estetică. Steinhardt sau Ion D. Sîrbu sunt scriitori ale căror opere au şi o excepţională valoare literară! E foarte adevărat că, adesea, talentul nu e dublat de o atitudine etică pe măsură - dar asta, din fericire, nu e o regulă. Cum scriitorii români, în genere, nu au avut puterea de a refuza compromisul, e în folosul celor mai mulţi să nu existe, mai bine, nici un contraexemplu umilitor, aşadar nici literatură "de sertar". Dar ea există şi nu trebuie minimalizată.
Dacă anii ̀90 au confirmat ierarhia impusă de criticii şaizecişti, literatura "de sertar" şi cea a exilului trebuie integrată ierarhiei acesteia. E mai comod să nu te gândeşti la nici un fel de "revizuiri". Lovinescian veritabil, Ion Simuţ nu acceptă nici comoditatea sa, dar nici pe a altora, găseşte că "lista" lui Manolescu e cam lacunară iar din sinteza lui Eugen Negrici (Literatura română sub comunism) observă că lipsesc, de asemenea, unii scriitori a căror operă nu e deloc de raftul al doilea. Goma, oricât de antipatic va fi devenit tuturor, nu poate fi ignorat ca prozator. Negrici nu scrie nici un rând despre Voiculescu, îl consideră pe Eugen Barbu mai talentat decât Preda, ceea ce lui Ion Simuţ i se pare nedrept, nu însă şi faptul că, dintre optzecişti, e selectat ca reprezentativ doar Cărtărescu. Sinteza presupune, totuşi, selecţia riguroasă - inevitabil "lacunară" -, şi nu aspiraţia futilă către exhaustivitate (care se face simţită, de pildă, în lucrările lui Dumitru Micu sau Marian Popa). Inventariind, apoi, omisiunile din "lista" lui Manolescu, exegetul constată cu amărăciune că nu toate sunt întâmplătoare şi pune în evidenţă cauzele subiective care au determinat unele tăceri (ca în cazul lui Jebeleanu, Dumitru Micu sau Eugen Uricaru).
În plus, Manolescu nu recunoaşte valoarea literaturii "de sertar", minimalizează contribuţia generaţiei ̀70, dând astfel apă la moară optzeciştilor, care nu au întârziat - remarcă, just, Simuţ - să dramatizeze conflictul cu şaizeciştii, în linia unei opoziţii ireductibile modernism/postmodernism. De asemenea, "managerii generaţiei 80", Ion Bogdan Lefter şi Gheorghe Crăciun, ar fi impus "o imagine greu de acceptat" chiar "a ierarhiei interne", punând în prim-plan "experimentul şi excesul livresc" (Nedelciu, Muşina, Ion Stratan sau Gheorghe Iova) şi nu literatura, mai valoroasă, "de experienţă existenţială şi spirituală", a unor autori ca Agopian, Groşan, Ecovoiu ş.a. Din dorinţa de "a sparge vechiul canon" (şaizecist), optzeciştii şi-au găsit şi precursorii necesari propriei legitimări: Dimov, Mircea Ivănescu, Radu Petrescu, Mircea Horia Simionescu sau Gellu Naum, superiori lui Nichita Stănescu ori Marin Sorescu mai ales pentru că ar ilustra o "altă paradigmă", aceea - mai e nevoie să precizez? - a postmodernismului. Canonul nu poate fi reconfigurat prin vorbe ori teoretizări sterile, e nevoie de opere consistente, care să poată sta în locul celorlalte - or, până acum, din generaţia ̀80, remarcă Ion Simuţ, doar Cărtărescu are o operă de asemenea calibru. Totuşi, "erodarea canonului şaizecist", luat cu asalt din atâtea direcţii, e un fapt ce nu trebuie trecut cu vederea.

În primele două secţiuni ale volumului său (Perspective teoretice şi Tentative de sinteză), Simuţ face o serie de necesare delimitări conceptuale pornind de la realitatea vie a literaturii actuale, în care descoperă - cum am văzut deja - numeroase semne de revigorare a ficţiunii. Proliferarea (sub)culturii de divertisment şi a kitsch-ului nu ar trebui să ne îngrijoreze, pentru că "nu reflectă o criză de producţie", ci una "de structură", dar - ne asigură, optimist, criticul - în jurul anului 2010 (ca şi în 1930 sau 1970) va veni şi "un moment fast pentru literatura română", (re)afirmarea meritată în plan european. "Adevărata maturizare şi europenizare" a literaturii noastre ar presupune însă "ieşirea din această vârstă predominant lirică". Şi asta deoarece, în viziunea autorului, cărţile de poezie n-ar fi altceva decât "jucăuşe baloane de săpun", "puzderie de efemeride şi gloriole". Sunt, acestea, afirmaţii mult prea tranşante şi generale şi, de aceea, nedrepte. Poezia nu e numai atâta lucru, iar viitorul literaturii române nu are cum să aparţină exclusiv romanului, şi încă nici măcar romanului în general, ci numai aceluia "intelectualist", fiindcă - subliniază, hotărât, criticul - "intelectualismul reprezintă ultima vârstă în evoluţia spiritului literar". De aceea, poate, despre un prozator ca Fănuş Neagu, de exemplu, Ion Simuţ nu ezită să exprime opinii extrem de nefavorabile, prea excesiv negative pentru a nu ne pune pe gânduri. Astfel, cel ce a scris Îngerul a strigat nu ar fi "contat niciodată ca prozator important decât în ochii lui Mihai Ungheanu şi ai revistei Luceafărul din perioada lui Nicolae Dragoş şi Nicolae Dan Fruntelată, o oficină a Săptămânii lui Eugen Barbu". Criticul uită, pentru moment, că Fănuş Neagu se află şi pe "lista" lui Manolescu, apreciat fiind până şi de Negrici, care, atât de zgârcit cu laudele de obicei, nu ezită să afirme că proza scriitorului, cel puţin aceea din anii ̀50-̀60, reprezintă "probabil cel mai viguros refuz al cerinţelor realist-socialiste, întrucât el se produce la nivelul articulaţiilor intime ale textului". Chiar dacă pare apoi dispus să recunoască până şi valoarea prozei lui Eugen Barbu, subliniază, totuşi, "imposibilitatea de a ţine seama totdeauna numai de criteriul estetic în formularea unei judecăţi critice, oricât de obiective". Respingerea de plano a realismului (balzacian, pitoresc, de atmosferă etc.), considerat anacronic, îl ajută pe Ion Simuţ să descopere un binecuvântat tărâm imaginar al romanului românesc, austeră "provincie a cărturarilor" unde nu au ce căuta nicidecum Fănuş Neagu ori Eugen Barbu, dar în care un loc de cinste îi este rezervat lui... D.R. Popescu. E limpede acum că autorul nu acceptă decât reabilitarea unui anumit tip de ficţiune, mai exact, de metaficţiune.
În ciuda acestei preferinţe subiective, Simuţ surprinde, exact, tendinţele majore din proza noastră contemporană. Conştient că dificultatea unui asemenea demers constă nu atât în clasificarea tipologică, cât în ierarhizarea valorică, criticul recurge, ca şi în Incursiunile în literatura actuală de acum un deceniu, la criteriul axiologic de diferenţiere stabilit de Tudor Vianu în Estetica sa, criteriu "vetust, dar eficient: acela al raportului dintre conţinut şi formă". În funcţie de acest raport, esteticianul stabilea existenţa a trei tipuri de opere artistice: 1. interesante sau teziste (conţinutul îşi subordonează forma); 2. de virtuozitate (forma e mai importantă decât conţinutul); 3. simbolice ("forma şi conţinutul fuzionează în intuiţia lor concretă"). Potrivit lui Simuţ, primul tip ar include, pe de o parte, "romanul istoric", pe de altă parte, "romanele actualităţii", acestea subdivizate în alte patru categorii: "romanul politic (al elitelor)", "romanul rural", "romanul industrializării socialiste" şi "realismul cotidian (al individului anonim)". Operele de virtuozitate s-ar caracteriza prin "experimentalism", "estetism" şi "intelectualism ironic", şi poate nu greşesc prea mult afirmând că tocmai asemenea opere le va fi citit criticul cu deosebită încântare. Cu adevărat reprezentative rămân, însă, operele simbolice, şi în volumul de faţă sunt enumerate în ordine cronologică cele mai însemnate creaţii în proză ale literaturii române postbelice. Din centrul "tabloului mendeleevian" al lui Ion Simuţ nu lipsesc totuşi - surprinzător! - nici Eugen Barbu, nici Fănuş Neagu. Autorul reuşeşte, astfel, să se învingă pe sine şi să-şi reprime, cum puţini alţii, propriile înclinaţii temperamentale şi idiosincrazii. De aceea şi este atât de convingătoare ierarhia sa de valori - canonul lui Simuţ devine un reper de neocolit de acum încolo. Marele absent din acest "tablou" rămâne, totuşi, Ion D. Sîrbu, care merita menţionat măcar cu romanul său de sertar Adio, Europa! Îmi place să cred însă că e doar o omisiune involuntară.
După stabilirea edificiului axiologic, din perspectivă teoretică, şi fără a neglija nici contextele (socio-politic, ideologic etc.), a treia secţiune, analitică, a cărţii - Portrete din lumi diferite - cuprinde o serie de studii dedicate unor prozatori reprezentativi şi înainte, şi după 1989, cu opere încă neîncheiate (cu excepţia celei a lui Preda). Autorul evidenţiază, în interpretări precise, de o sobră eleganţă argumentativă, elementele de structură a textului narativ şi strategia retorică, poetica imaginarului, atent şi la fluctuaţiile receptării în timp a operelor comentate. De aceea, câte o foarte utilă bibliografie însoţeşte, apoi, într-un spirit uşor didactic, dar fără pedanterie, fiecare capitol. Sub titlul Ficţiuni şi non-ficţiuni recente sunt grupate cronici tot despre scriitori de prim plan ca Breban, Ileana Mălăncioiu, Cărtărescu sau Mircea Mihăieş - iar aceste noi şi binevenite incursiuni în actualitate completează fericit imaginea, iată, de uimitoare complexitate, a evoluţiei prozei noastre din ultima jumătate de veac.
Câteva "dialoguri în pragul mileniului III" pe aceleaşi teme "obsedante" (canonul, cenzura politică şi cenzura economică, literatura "de sertar" şi cea "din sertare", exilul etc.) încheie studiul cu caracter de sinteză al lui Ion Simuţ, unul dintre acelea, încă extrem de rare, cu adevărat substanţiale şi obiective. Rigoarea conceptuală, precizia formulărilor, în linia lovinescianului "dogmatism necesar", exigenţa intelectuală şi morală autoimpusă şi căutată cu înfrigurare la ceilalţi, de cele mai multe ori, într-adevăr, zadarnic, dar nu chiar întotdeauna, conferă criticului o binemeritată autoritate. Dacă sacrifică unele nuanţe, o face în numele unor principii sau idei infinit mai înalte şi, chiar când nu eşti de acord cu punctul său de vedere, nu poţi să nu-i dai dreptate. Fără a pune prea mare preţ pe expresivitate în sine - pentru că limbajul trebuie să fie limpede, strict funcţional, vehicul transparent al ideii -, nelipsit însă de umor - ce-i drept, unul ardelenesc! -, ironic şi, uneori, autoironic, dar nu până într-atât încât să renunţe la sistematizările-i "mendeleeviene", Ion Simuţ se numără printre puţinii critici de astăzi pentru care respectul faţă de adevăr nu e doar vorbă goală.

ANTONIO PATRAŞ (n. 1973). Critic literar, conferentiar la Facultatea de Litere, Universitatea "Al. I. Cuza", Iasi. Debut publicistic: 1998, în revista "Convorbiri literare"; doctorat în filologie (2002); membru al Uniunii Scriitorilor Romani; redactor la revista "Convorbiri literare", unde semneaza rubrica "Cerneala simpatica"; coordonator al colectiei de istorie literara la Editura Universitatii "Al. I. Cuza", Iasi. Volume publicate: Ion D. Sîrbu - de veghe în noaptea totalitara, 2003; Fragmentarium - impresii despre oameni si carti, 2006; Ibraileanu. Catre o teorie a personalitatii, 2007.