Simplu sau complicat?
Cum funcţionează textul literar? Prin ce mijloace îl emoţionează pe cititor? La aceste întrebări am să încerc să răspund în serialul de faţă.
Acesta este conceput sub forma unui dialog. Cele două personaje angajate într-o lungă discuţie în paginile lui sunt imaginare. Primul în ordinea venirii în scenă, să-i spunem domnul "Italice" (replicile sale sunt tipărite cu litere aplecate), este un tânăr generic, care are încă multe de învăţat, dar care, în stilul binecunoscut al tinerilor, contestă sau măcar pune sub semnul îndoielii adevărurile care i se transmit (spre deosebire însă de mulţi tineri reali, el are fair-play şi o dorinţă reală de a înţelege). Al doilea, domnul "Drepte", este un iubitor de literatură mai experimentat, dispus să asculte şi să examineze şi opinii diferite de ale lui (la rândul lui, acest domn se deosebeşte de specialiştii reali prin răbdarea de a explica pe înţelesul oricui ceea ce ştie). Subiectul discuţiei îl reprezintă, repet, mecanismul prin care se produce, cu ajutorul cuvintelor, emoţia estetică.
- Deci, după opinia ta, există un singur mod de a înţelege
arta. Celelalte sunt interzise. Nu s-ar putea spune că ai vederi
prea largi...
- În felul acesta l-ai putea acuza şi pe un arbitru de şah că nu
are vederi prea largi întrucât nu-i lasă pe jucători să mute calul
şi altfel decât în formă de L. Când facem împreună nişte reguli,
când stabilim o convenţie, este absurd să mai vorbim apoi de
"largheţe". În fond, nimeni nu te opreşte în sens fizic să cauţi
într-un film informaţii de interes turistic sau, jucând şah, să
muţi calul în diagonală, dintr-un colţ în altul al tablei. În ceea
ce mă priveşte, simt chiar o anumită simpatie pentru experimente de
acest fel. Dar ele se desfăşoară în afara cadrului dat. A unui
cadru pe care tot noi, cândva, l-am instituit prin consens.
- Nu-mi amintesc să fi ajuns împreună la vreo convenţie în
legătură cu arta.
- Nu-ţi aminteşti pentru că faptele s-au petrecut cu multe mii de
ani în urmă, iar la discuţii n-am participat chiar noi, ci
predecesorii noştri. De fapt, îţi dai seama, "discuţii" este prea
mult (sau prea puţin) spus. Am putea vorbi, mai curând, de o
reglementare tacită, din mers, deci de echivalentul unor
discuţii.
- Stai! Te contrazici flagrant. Cu puţin timp înainte
spuneai că în acest domeniu nu au valabilitate argumentele de ordin
statistic şi iată că acum invoci ca pe un argument suprem
consensul. Să zicem că s-a instituit într-adevăr, cândva, o
convenţie privind receptarea creaţiei artistice. Ei bine, în
momentul de faţă, tot noi, prin consens, desfiinţăm această
convenţie.
- Unde vezi consensul?
- În faptul că suntem majoritatea.
- Te pricepi la fotbal?
- Oarecum.
- Aminteşte-ţi că majoritatea jucătorilor încalcă regulile
fotbalului şi totuşi le... respectă, le admit, păstrează un consens
asupra lor. Este un consens ideal.
- De data aceasta, în fine, îţi dau dreptate. Mai ales că
mă şantajezi sentimental invocând fotbalul...
- Am şi alte exemple.
- Renunţ. Prefer să-mi explici, în ce constă mult clamata
de către tine convenţie a artei.
- Am spus că este vorba, în esenţă, de imitaţie. Să zicem că eu
sunt artistul şi tu publicul...
- Frumoasă distribuţie! Cine-mparte parte-şi
face.
- Dacă vrei, inversăm rolurile.
- Nu, mulţumesc.
- Deci eu mă înfiinţez în faţa ta şi, înainte de a-mi începe
show-ul (imitarea realităţii), îţi fac cunoscute mijloacele de care
dispun şi te asigur că nu voi recurge la nici o altă recuzită.
Procedez ca un scamator care flutură în văzul tuturor eşarfa neagră
pentru a demonstra că nu este decât o eşarfă şi că "miracolele"
care vor urma se explică exclusiv prin iscusinţa lui. Dacă sunt
scriitor, îţi "prezint" cele o sută de mii de cuvinte din limba în
care mă exprim. Dacă sunt balerin te fac să înţelegi că nu voi uza
decât de propriul meu corp. Dacă sunt pictor, îmi etalez pensula,
culorile, pânza. Şi aşa mai departe. În general, cu cât mijloacele
sunt mai sumare şi mai precis delimitate cu atât creşte impresia de
performanţă. Ştii, poate, că Niccolo Paganini interpreta uneori
concerte întregi pe o singură coardă a viorii, tocmai pentru a uimi
lumea cu ce poate obţine el dintr-un instrument redus drastic. În
fiecare domeniu artistic apar asemenea limitări deliberate şi
demonstrative. Poetul îşi asumă restricţiile severe ale prozodiei
sonetului şi dovedeşte că şi într-un cadru atât de rigid se
manifestă nuanţat, imprevizibil. Sculptorul se limitează la lumea
formelor, fără să recurgă, de exemplu, la culori. Arhitectul îşi
impune să ţină seama de funcţia clădirii pe care o proiectează.
Bineînţeles că lucrurile nu sunt chiar aşa de simple cum le enunţ
eu acum. Vine, de pildă, vremea când sonetul nu mai este resimţit
ca o restricţie voluntar acceptată, ci, dimpotrivă, ca un tipar
favorizant pentru că de-a lungul timpului a acumulat prestigiu
literar şi simpla lui utilizare declanşează în cititor o emoţie
estetică; drept urmare, renunţarea la forma sonetului echivalează
la un moment dat cu o mărire de bună voie a dificultăţii
creaţiei.
ALEX. ŞTEFĂNESCU. Critic şi istoric literar, prozator, dramaturg,
publicist, realizator de emisiuni TV. Născut la 6 noiembrie 1947.
Autor a 15 cărţi, dintre care a avut un mare ecou "Istoria
literaturii române contemporane. 1941-2000", apărută în 2005 (s-au
scris despre ea 270 de articole pro şi contra, a fost răsplătită cu
Premiul Uniunii Scriitorilor şi Premiul Academiei). Emisiunea "Un
metru cub de cultură" difuzată de Realitatea TV i-a adus Premiul
APTR pentru talk-show-uri pe 2004, iar altă emisiune, "Istoria
literaturii române contemporane povestită de Alex. Ştefănescu" -
Premiul APTR pentru emisiuni culturale pe 2008.
Adresa sa poştală este: Bucureşti, O.P. 22, c.p. 22. Cea
electronică este alex2108145@yahoo.com